Obligaţia de a face. Decizia nr. 3092/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 3092/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 14-04-2014 în dosarul nr. 33722/3/2011
DOSAR NR._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ NR. 3092
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN DATA DE 14.04.2014
CURTEA CONSTITUITĂ DIN:
PREȘEDINTE: A. V.
JUDECĂTOR: M. M. P.
JUDECĂTOR: M. D.
GREFIER: R. B.
Pe rol se află soluționarea recursului declarat împotriva Sentinței civile nr.2865 din data de 22.06.2012 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr._ de recurenta – reclamantă I. M. C., în contradictoriu cu intimatele – pârâte S.C. A. S.A. și Primăria S. 2 București – Direcția Venituri Buget Local Sector 2.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă, la prima strigare a cauzei, în lista de amânări fără discuții, recurenta – reclamantă I. M. C., prin avocat C. R., care depune împuternicire avocațială la dosar, fila 22, lipsă fiind intimatele – pârâte S.C. A. S.A. și Primăria S. 2 București – Direcția Venituri Buget Local Sector 2.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței lipsa relațiilor solicitate de la recurenta – reclamantă, respectiv a dovezii de achitare a taxei judiciare de timbru în cuantum de 2 lei și a timbrului judiciar în valoare de 0,15 lei.
De asemenea, se învederează instanței faptul că, prin serviciul registratură, s-a depus la dosar, cu data de 11.02.2014, de către Tribunalul București – Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal, adresă prin care a înaintat instanței copia Deciziei Curții Constituționale nr.503/05.12.2013 cu referire la dosarul de față.
Totodată, se învederează instanței faptul că, prin serviciul registratură, s-a depus la dosar, cu data de 27.02.2014, de către intimata – pârâtă S.C. A. S.A., întâmpinare, în 2 exemplare.
Se mai învederează instanței faptul că, prin serviciul registratură, s-a depus la dosar, cu data de 03.04.2014, de către intimata – pârâtă Primăria S. 2 București – Direcția Venituri Buget Local Sector 2, întâmpinare, în 2 exemplare.
Recurenta – reclamantă I. M. C., prin avocat, arată că a solicitat cauza în lista de amânări fără discuții pentru a i se comunica un exemplar din întâmpinările formulate în cauză.
Curtea comunică avocatului recurentei – reclamante câte un exemplar din întâmpinările formulate în cauză și dispune lăsarea cauzei la ordine.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă, la a doua strigare a cauzei, recurenta – reclamantă I. M. C., prin avocat C. R., cu împuternicire avocațială la dosar, fila 22, lipsă fiind intimatele – pârâte S.C. A. S.A. și Primăria S. 2 București – Direcția Venituri Buget Local Sector 2.
Recurenta – reclamantă I. M. C., prin avocat, depune la dosar timbru judiciar în valoare de 1 leu și dovada de achitare a taxei judiciare de timbru în cuantum de 2 lei – chitanță nr._/1 din data de 04.04.2014.
Curtea ia act că s-a timbrat legal cererea de recurs, de către recurenta – reclamantă, cu timbru judiciar în valoare de 1 leu și taxă judiciară de timbru în cuantum de 2 lei.
Recurenta – reclamantă I. M. C., prin avocat, arată că nu are alte cereri prealabile de formulat, probe de administrat sau excepții de invocat.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de administrat sau excepții de invocat, Curtea constată cererea în stare de judecată și acordă cuvântul recurentei – reclamante pe recurs.
Recurenta – reclamantă I. M. C., prin avocat, arată că este o persoană corectă față de obligațiile pe care le are față de stat și și-a onorat cu promptitudine ceea ce i-a fost comunicat că are ca obligație fiscală. Plătea impozit pentru apartamentul pe care-l avea la adresa la care i s-a impus să încheie și un contract de închiriere pentru o parte din curtea comună a imobilului. În anul 2011 i s-a comunicat că are obligații fiscale în plus, neonorate, pentru o perioadă care nu i-a fost arătată, cu dobânzi care nu i-au fost comunicate cum s-au calculat, motiv pentru care a făcut contestație cu privire la acestea, dar acestea tot nu au fost comunicate. În judecarea cauzei pe fond a invocat excepția de neconstituționalitate a articolului prin care se prevede o dublă obligație pentru persoanele care închiriază terenuri de la stat, care trebuie să plătească atât chiria, cât și impozitul, pe care, de altfel, îl plătesc proprietarii. Curtea Constituțională a respins excepția și a statuat că, în mod corect, s-a stabilit această obligație dublă în sarcina acestor persoane, astfel încât nu va mai invoca această excepție. Așa cum rezultă din întâmpinarea depusă de Direcția de Impozite și Taxe Locale, în sensul că nimeni nu poate invoca necunoașterea legii, apreciază că aceasta era prima care trebuia să știe că are de încasat și nu de plătit, că nu realizează venituri din acest impozit și ar fi trebuit să comunice la timp acest impozit, nu să îl solicite pe o perioadă nedeterminată, cu penalitățile accesorii. Nu este o sumă mare, însă este o sumă care i se impune fără să știe pentru ce perioadă, astfel încât, consideră recursul său ca fiind întemeiat, în parte, în ceea ce privește restanța de plată care i-a fost impusă, fără cheltuieli de judecată.
Curtea rămâne în pronunțare pe fondul recursului.
CURTEA,
Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin Sentința civilă nr. 2865/22.06.2012 pronunțată în dosarul nr._ Tribunalul București - Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a dispus sesizarea Curții Constituționale pentru soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art.256 alin.(3) din Legea nr.571/2003 privind Codul Fiscal, invocate de reclamantă, respingând totodată ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale pentru soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor pct.73 alin.(23) din HG nr.44/2004. Cu recurs în 48 ore de la pronunțare.
Aceeași instanță a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a . a respins în consecință acțiunea în contradictoriu cu acest pârât ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
De asemenea, a respins ca neîntemeiată acțiunea privind pe reclamanta C. I. M. în contradictoriu cu pârâta Primăria S. 2 București – Direcția Venituri Buget Local Sector 2 București.
Pentru a pronunța această sentință, pe fondul cauzei, tribunalul a reținut următoarele:
Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a . a reținut că, prin raportare la obiectul acțiunii, ce vizează înlăturarea din ordinea juridică a actului administrativ emis de organul fiscal, prin raportare la vătămarea pretinsă de reclamantă a dreptului de scutire de la plata taxei pe teren, datorate în calitate de titular al dreptului de închiriere pentru suprafața de 41, 06 mp, pârâta . se poate legitima procesual, neavând competențe și atribuții ca organ fiscal.
În plus, această pârâtă nu poate fi asimilată în speță unei autorități publice, în sensul art.2 alin.(1) lit. b din Legea nr.554/2004, raportul juridic dintre această persoană juridică de drept privat și Primăria Municipiului București nefiind de natură a-i conferi atributul puterii publice, pentru a fi aptă să soluționeze cererea reclamantei în regim de putere publică, astfel că Tribunalul a respins acțiunea în contradictoriu cu această pârâtă ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Pe fondul cauzei, ca situație de fapt, Tribunalul a reținut că în baza contractului de închiriere nr._/08.09.2000 încheiat cu Primăria Municipiului București, prin mandatara sa ..16-17), reclamanta este titulara unui drept de folosință asupra terenului cu destinație curți, în suprafață de 41, 06 mp, situat în București, ., sector 2, proprietate privată a Municipiului București,
Având în vedere că înregistrarea acestui teren în evidențele pârâtei Direcția Venituri Buget Local Sector 2 București a intervenit abia la data de 09.11.2010, în baza adresei nr.2475/09.11.2010 emise de . i-au fost calculate retroactiv obligațiile fiscale constând în taxa pe teren prevăzută de art.256 alin.(3) Cod fiscal, în condițiile art.91 alin.(1) Cod pr. fiscală, cu respectarea termenului de prescripție a dreptului de stabilire a obligațiilor fiscale.
În consecință, i-a fost comunicată contribuabilei înștiințarea de plată cu situația sa fiscală la data de 01.01.2011, potrivit căreia figurează cu un sold de 133 lei aferent taxei pe teren și cu accesorii aferente neachitării la termenul de plată a acestei taxe, în sumă de 102 lei, sold la 31.12.2010 și 38 lei, obligații aferente semestrului 1 din 2011.
Ulterior, reclamanta a formulat contestație adresată pârâtei (f.9), prin care a arătat că are de achitat impozit pentru terenul pentru care deja plătește chirie, iar potrivit normelor de drept civil, nu se pot percepe două taxe pentru același bun, neputând coexista calitatea de proprietar cu cea de chiriaș (f.10).
În răspunsul său la contestație, pârâta autoritate publică locală a arătat că impunerea s-a efectuat în urma adresei nr.2475/09.11.2010 emise de . este întemeiată pe dispozițiile art. 256 alin.(3) Cod fiscal, pe baza contractului de închiriere nr._/08.09.2000 încheiat de reclamantă cu Primăria Municipiului București (f.7).
Nemulțumirea reclamantei, ce vizează practic existența obligației sale de a suporta sarcina fiscală impusă de art.256 alin.(3) Cod fiscal, este lipsită de fundament legal, astfel că cererea sa de anulare a înștiințării de plată este neîntemeiată, în condițiile în care s-a probat deținerea de către aceasta a respectivului teren ce aparține domeniului privat al Municipiului București, în condițiile contractului de închiriere menționat.
Dispozițiile art.256 alin.(3) Cod fiscal sunt suficient de clare și instituie în sarcina reclamantei taxa pe terenul deținut în baza contractului de închiriere, care reprezintă sarcina fiscală a locatarilor, în condiții similare impozitului pe teren reglementat de art.256 alin.(1)-(2) Cod fiscal, iar pe de altă parte, reclamanta nu a fost în măsură a dovedi că imobilul s-ar încadra în vreunul din cazurile de exceptare de la plata acestei taxe, potrivit art.257 Cod fiscal și nici că reclamanta s-ar încadra în vreuna din categoriile de contribuabili ce beneficiază de facilitățile fiscale reglementate de Capitolul XI din Codul fiscal.
Împrejurarea că pentru terenul închiriat, reclamanta achită deja chirie Primăriei Municipiului București, nu prezintă nicio relevanță sub aspectul legalității impunerii fiscale contestate, întrucât chiria face obiectul raporturilor juridice contractuale ale reclamantei cu proprietarul suprafeței de curte interioară deținute, reprezentând contravaloarea folosinței terenului, ce în mod logic revine proprietarului, ca venit nefiscal, pe când taxa pe teren constituie venit fiscal la bugetul local al Municipiului București și totodată obligație fiscală a reclamantei față de bugetul local, raportul juridic cu unitatea administrativ-teritorială fiind de această dată unul de drept public, datorat calității de contribuabil, prin voința legii fiscale.
Referitor la majorările de întârziere calculate de organul fiscal, s-a reținut incidența art.111 alin. (1) Cod pr. fiscală, potrivit cu care “Creanțele fiscale sunt scadente la expirarea termenelor prevăzute de Codul fiscal sau de alte legi care le reglementează”, precum și a art.124 1 Cod pr. fiscală, conform căruia “(1) Pentru neachitarea la termenul de scadență de către debitor a obligațiilor de plată datorate bugetelor locale, se datorează după acest termen majorări de întârziere. (2) Nivelul majorării de întârziere este de 2% din cuantumul obligațiilor fiscale principale neachitate în termen, calculată pentru fiecare lună sau fracțiune de lună, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadență și până la data stingerii sumei datorate inclusiv.” (subl. n.)
În mod corect au fost calculate majorări de întârziere pentru neachitarea la termenele de scadență a taxei pe teren aferente anilor 2007-2010, în acest sens fiind irelevant momentul la care pârâta a luat cunoștință de regimul juridic al imobilului în discuție, pe baza înregistrării adresei emise de . această dată marchează doar momentul înregistrării fiscale din oficiu a terenului, ca urmare a neîndeplinirii obligației reclamantei de a depune declarația fiscală aferentă impunerii taxei pe teren.
În aceste împrejurări, reclamanta nu poate proba producerea vreunei vătămări a drepturilor sale prin emiterea actului atacat, obligațiile fiscale principale și accesorii stabilite aferent taxei pe teren pe anii 2007-2010 sunt legale și temeinice, iar acțiunea nu îndeplinește cerințele art.1 alin.(1) și art.8 alin.(1) Legea nr.554/2004 pentru ca Tribunalul să anuleze actul administrativ-fiscal în baza art.18 alin.(1) din lege, sens în care acțiunea a fost respinsă ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs în termen legal reclamanta I. M. C., învederând următoarele:
Urmare a faptului ca prin Contractul de Vânzare - Cumpărare nr. 2915/18.03.1997 a cumpărat de la vânzătorul P.M.B. reprezentată prin S.C. A. S.A., apartamentul nr. 5 situat în ., etaj 2, împreună cu 12,03% din părțile de folosință comună ale imobilului precum și 37,05 mp din terenul aflat sub construcție, a fost obligată să încheie cu P.M.B., prin același S.C. A. S.A., Contractul de Închiriere nr._/08.09.2000 pentru suprafața de 41,06 mp din curtea interioară, pentru care i s-a stabilit o chirie lunară.
Așa cum a dovedit cu înscrisurile depuse la dosar, în fiecare an, i s-a comunicat de către pârâta D.V.B.L. sector 2 situația fiscală reprezentând datoriile pe care le are către dânșii, achitate în termenul anual. Cu toate acestea, înștiințarea de plată comunicată în anul 2011 cuprindea pe lângă impozitul pe clădire o restanță în sumă de 133 lei + accesorii de 102 lei la aceeași sumă, sold din anii anteriori, fără a se specifica pentru câți și care ani, și nici modul de calcul.
În înștiințare s-a precizat că persoanele care au concesionat, închiriat sau luat în administrare sau în folosință teren, proprietate publică sau privată a statului, datorează taxa pe teren în condiții similare art. 256, alin 3 din Codul Fiscal. Astfel plătește pentru același teren și chirie și impozitul aferent dreptului de proprietate. La contestațiile adresate către D.V.B.L. sector 2 și S.C. A. S.A., a primit răspunsurile, de asemenea depuse în copie la dosar, din care rezultă că, chiar dacă instituțiile abilitate au neglijat să-i solicite și plata impozitului pe teren în anii anteriori, iar reclamanta trebuie să achite restanța de care nu se face vinovată și penalitățile de întârziere, fără alte deslușiri.
Prin sentința recurata i s-a respins acțiunea, astfel ca reclamanta trebuie sa suporte în continuare o dubla sarcina impusa (chirie și impozit) pentru un teren ce nu-i este necesar și nu-l folosește, inclusiv neglijenta organului abilitat cu stabilirea și încasarea impozitelor.
Daca i s-ar concesiona, reclamanta ar trebui sa achite numai una dintre taxe, terenul ar fi al său prin concesionare și atunci, eventual ar putea cere ieșirea din indiviziune și folosirea lui cum ar dori, dar în prezent situația este cea expusa prin acțiune.
De altfel, la impunerea încheierii contractului de închiriere știa ca are sarcina fiscala a plații chiriei dar nu și a obligațiilor proprietarilor pe care continuă sa le conteste.
În drept, au fost invocate disp. art. 304 pct. 7, 8 C. (1865).
La data de 11.02.2014 a fost comunicată la dosar Decizia nr. 503/05.12.2013 pronunțată de Curtea Constituțională în dosarul nr. 389D/2013 prin care a fost respinsă excepția de neconstituționalitate a disp. art. 256 alin. 3 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, excepție ridicată în cadrul prezentului dosar de reclamantă în fața instanței de fond.
La data de 27.02.2014 și respectiv de 03.04.2014 intimatele pârâte S.C. A. S.A. și Direcția Venituri Buget Local Sector 2 au formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.
În faza procesuală a recursului nu au fost încuviințate și respectiv administrate probe noi.
Examinând recursul declarat, pe baza motivelor invocate și în conformitate cu dispozițiile art. 304 și art. 3041 C.pr.civ., Curtea reține că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
În primul rând, trebuie subliniată lipsa oricărei critici concrete împotriva sentinței civile recurate, recurenta reclamantă reluând practic motivele de nelegalitate invocate prin cererea introductivă de instanță, considerent suficient pentru respingerea recursului ca neîntemeiat.
În al doilea rând, se observă că deși formal au fost invocate în drept dispozițiile art. 304 pct. 7 și 8 C.pr.civ., criticile, astfel cum au fost formulate, pot fi subsumate cazului de modificare prev. de art. 304 pct. 9 C.pr.civ.
Analizând pe fond recursul, atât în raport de aceste temeiuri legale, cât și în baza disp. art. 3041 C.pr.civ., Curtea consideră ca fiind irelevantă împrejurarea că intimata pârâtă a procedat la înregistrarea fiscală din oficiu abia în anul 2010, moment când i s-a adus la cunoștință regimul juridic al terenului prin adresa emisă și comunicată de S.C. A. S.A., până la acel moment recurenta reclamantă nefigurând cu vreo datorie față de bugetul de stat.
Nu numai că intimata pârâtă a făcut aplicarea dispozițiilor legale în vigoare situației de fapt de îndată ce aceasta i-a fost adusă la cunoștință, dar reține prezenta instanță și obligația ce revenea recurentei reclamante de a depune declarația fiscală aferentă impunerii taxei pe teren, în condițiile art. 259 C.fisc., pct. 73 alin. 3 din N.M. de aplicare a Codului fiscal și art. 89 din HG nr. 44/2004.
Referitor la neindicarea în înștiințarea de plată a perioadei pentru care s-a constituit debitul în sarcina recurentei reclamante ori a unui mod de calcul, acestea nu constituie un motiv suficient pentru admiterea recursului și respectiv a cererii de chemare în judecată, împrejurarea neputând fi valorificată ca și motiv de nelegalitate.
Pe de o parte debitul este unul datorat, potrivit disp. art. 256 alin. 3 C.fisc., pct. 73 alin. 23 din HG nr. 44/2004 și respectiv art. 91, art. 119 alin. 1 și art. 120 alin. 1 C.pr.fisc.
Pe de altă parte, din actele dosarului, Curtea observă că recurenta reclamantă nu a contestat în fața organului fiscal cuantumul debitului pretins, ridicând numai o problemă de drept în raport de înștiințarea de plată.
Astfel, în condițiile în care în cadrul contestației administrative nu au fost formulate critici care să vizeze neindicarea unei modalități de calcul a debitului determinat de organul fiscal, perioada pentru care acesta ar fi datorat, astfel de critici nu pot fi primite în cadrul contestației exercitate în fața instanței de judecată, depășind astfel obiectul contestației administrative.
În sfârșit, contrar susținerilor recurentei reclamante, Curtea observă că instituția pârâtă i-a adus la cunoștință semnificația debitului stabilit în sarcina sa și perioada pentru care acesta a fost calculat, respectiv începând cu data de 01.01.2007, conform Codului fiscal (f. 5 dos. fond), dar și împrejurarea că impunerea s-a efectuat în baza contractului de închiriere nr. 2555/08.09.2000 (f. 7 dos. fond).
Referitor la critica adusă actelor fiscale și respectiv hotărârii primei instanțe constând în faptul că recurenta reclamantă trebuie să suporte o sarcină dublă, chirie și respectiv taxă pentru același imobil, teren, Curtea o privește ca fiind vădit nefondată.
În primul rând, nu este relevat niciun drept sau interes legitim astfel încălcat sau vreo normă legală imperativă eludată. Corelativ, atât obligația de plată a chiriei cât și obligația de plată a taxei au caracter legal. Mai mult, această din urmă taxă, contestată pe calea prezentului demers judiciar, este și constituțională, conform Deciziei nr. 503/05.12.2013 pronunțată de Curtea Constituțională în dosarul nr. 389D/2013 prin care a fost respinsă, chiar în cadrul prezentului dosar, excepția de neconstituționalitate ridicată de reclamantă (f. 10-14 dos. rec.).
În plus, în mod corect a subliniat prima instanța diferența de natură juridică a fiecărei instituții în parte, respectiv că obligația de plată a chiriei corespunde raporturilor juridice contractuale ale reclamantei cu proprietarul terenului și reprezintă contravaloarea folosinței terenului, în timp ce obligația de plată a taxei are o natură fiscală, raportul juridic cu unitatea administrativ teritorială fiind de această dată unul de drept public, datorat calității de contribuabil, prin voința legii fiscale.
Nu este vorba deci de plata de două ori a aceleiași datorii, ci de plata unor creanțe diferite, cu titlu diferit, în baza unor raporturi distincte și având prin urmare o destinație diferită.
Împrejurarea că terenul nu-i este necesar recurentei reclamante iar aceasta nu îl folosește nu poate fi reținută, fiind lipsită de relevanță. Tot astfel, nu va fi reținută susținerea potrivit căreia ar fi fost obligată să încheie contractul de închiriere, în baza căruia în prezent este nevoită să achite taxa prev. de art. 256 alin. 3 C.fisc. Cât timp reclamanta a semnat contractul în discuție, nu poate fi primită susținerea în sensul inexistenței manifestării de voință a acesteia. Pe de altă parte, aceasta nu a contestat respectivul contract de închiriere în sensul de a invoca un viciu de nelegalitate a acestuia.
Este deopotrivă neîntemeiată susținerea referitoare la neglijența instituțiilor abilitate de a-i solicita și plata impozitului pe venit în anii anteriori, astfel că recurenta reclamantă este în situația de a achita și restanța de care nu se face vinovată și penalitățile de întârziere.
Autoritatea fiscală este un terț față de raporturile juridice născute de contractul de închiriere încheiat între recurenta reclamantă și S.C. A. S.A., astfel că în vederea corectei impuneri, reclamanta avea nu doar obligația dar și interesul de a-i aduce la cunoștință contractul astfel încheiat.
Atât timp cât intimata pârâtă Direcția Venituri Buget Local Sector 2 a calculat debitul numai în limitele termenului legal de prescripție de 5 ani, nicio altă obligație nu poate fi reținută în sarcina acestei instituții de natură a antrena nelegalitatea actelor fiscale contestate.
Cu privire la susținerea recurentei în sensul că dacă i s-ar concesiona respectivul teren, ar fi în situația de a achita numai una dintre cele două taxe, iar terenul ar fi al său prin concesionare, putând solicita ieșirea din indiviziune și folosirea lui oricum ar dori, nici aceasta nu va fi reținută.
În primul rând, trebuie spus că nu instanței de contencios administrativ trebuie să se adreseze reclamanta cu cerere de a încheia contract de concesiune, susținerea neputând fi valorificată, deci, ca și motiv de nelegalitate.
În al doilea rând, Curtea reamintește recurentei reclamante că taxa prev. de art. 256 alin. 3 se datorează și în cazul terenurilor concesionate, în același timp pentru concesiune fiind datorată și redevența.
De asemenea, critica nu este întemeiată și deoarece contractul de concesiune nu este translativ de proprietate, astfel că reclamanta nu ar deveni proprietar al terenului, ci concesionar.
Prin urmare, nu este sustenabilă afirmația în sensul că reclamanta ar avea drept de dispoziție asupra bunului, ar putea stabili liber modalitatea de utilizare a acestuia sau ar putea decide ieșirea din indiviziune.
În sfârșit, nu va fi reținută în soluționarea favorabilă a recursului nici împrejurarea că la momentul încheierii contractului de închiriere (la data de 08.09.2000), reclamanta nu a cunoscut faptul că urmează a fi prevăzută de legiuitor obligația de plată a taxei contestate.
Susținerea este irelevantă atât în ceea ce privește legalitatea contractului de închiriere încheiat cât și în ceea ce privește obligația de plată a taxei pe teren, fiind opțiunea legiuitorului, declarată constituțională în mod expres inclusiv în prezentul dosar, față de criticile formulate de reclamantă.
Pentru toate aceste considerente, sentința recurată fiind legală și temeinică, în baza art. 312 C.pr.civ., Curtea va respinge recursul ca nefondat.
Pentru aceste motive,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat împotriva Sentinței civile nr. 2865 din data de 22.06.2012 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr._ de recurenta reclamantă I. M. C. cu domiciliul în București, ., ., sector 2 în contradictoriu cu intimatele pârâte S.C. A. S.A. cu sediul în București, ., sector 2 și Direcția Venituri Buget Local Sector 2 cu sediul în București, .. 10, sector 2, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 14.04.2014.
Președinte Judecător Judecător Grefier
A. V. M. M. P. M. D. R. B.
Red./Tehnored. M.M.P./2 ex./21.07.2014
T.B. - S.9 – jud. fond L. M. B.
| ← Pretentii. Decizia nr. 2961/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Suspendare executare act administrativ. Hotărâre din... → |
|---|
