Pretentii. Decizia nr. 2384/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2384/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 27-03-2014 în dosarul nr. 1862/87/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 2384
Ședința publică de la 27.03.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: A. Ș.
JUDECĂTOR: L. E. F.
JUDECĂTOR: G. D.
GREFIER: ANIȘOARA N.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de către recurenta-pârâtă ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE T. M. P. DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE TELEORMAN, împotriva sentinței civile nr. 1047/20.06.2013, pronunțate de Tribunalul Teleorman, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant B. G. și cu intimata-chemată în garanție M. M. ȘI PĂDURILOR - ADMINISTRAȚIA FONDULUI PENTRU MEDIU BUCUREȘTI, în cauza având ca obiect pretenții – taxă de poluare.
La primul apel nominal făcut în ședință publică, la ordine, părțile au lipsit.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Dată fiind lipsa părților la apelul nominal, față de dispozițiile art. 104 alin. 13 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, adoptat prin Hotărârea CSM nr. 387/2005, Curtea dispune reluarea dosarului la sfârșitul ședinței de judecată.
La al doilea apel nominal făcut în ședință publică, la sfârșitul ședinței de judecată, părțile nu au răspuns.
Curtea, văzând că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă de către recurenta-pârâtă, declară închise dezbaterile și reține recursul spre soluționare.
CURTEA,
Asupra recursului de față, constată următoarele:
P. acțiunea înregistrată sub nr._ din 12.04.2013, reclamantul B. G. a chemat în judecată pe pârâta ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE T. M. solicitând instanței ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună anularea actului administrativ reprezentat de adresa nr. 5446/13.03.2013, emisă de pârâtă, precum și obligarea acesteia să-i restituie contravaloarea taxei de poluare în cuantum de 6395 lei, cu dobânda legală, precum și la plata cheltuielilor de judecată.
P. sentința civilă nr. 1047/20.06.2013, Tribunalul Teleorman a respins ca nefondată excepția inadmisibilității invocată de D.G.F.P. Teleorman în numele pârâtei Administrația Finanțelor Publice a municipiului T. M., a admis acțiunea formulată de reclamant, a obligat pârâta să restituie reclamantului suma de 6.395 lei, achitată cu titlu de taxă de poluare cu chitanța . nr._/04.12.2008 și la plata dobânzii calculată potrivit art. 124 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală (r3), cu modificările și completările ulterioare, a respins cererea de chemare în garanție a Administrației Fondului pentru Mediu, formulată de D.G.F.P. Teleorman în numele pârâtei Administrația Finanțelor Publice a municipiului T. M., ca nefondată și a obligat pârâta la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în sumă de 46 lei, reprezentând taxă de timbru și timbru judiciar.
Împotriva sentinței civile nr. 1047/20.06.2013 a Tribunalului Teleorman, a formulat recurs pârâta ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE T. M. P. DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE TELEORMAN, înregistrat pe rolul Curții de Apel București-Secția a VIII-a la data de 07.03.2013, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate în sensul respingerii ca neîntemeiată a acțiunii.
Apreciază recurenta-pârâtă că hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, întrucât în mod eronat instanța de fond a admis acțiunea reclamantului, dispunând restituirea sumei de 6395 lei, achitată cu titlu de taxă de poluare, considerând că taxa de poluare este una interzisă de dispozițiile art. 90 din Tratatul CE (modificat și renumerotat cu art. 110 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene).
Consideră că instanța de fond a admis în mod greșit acțiunea intimatului-reclamant, obligând recurenta pârâtă la restituirea taxei de poluare, întrucât suma nu a fost plătită ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale, ci în baza unei decizii de calcul a taxei de poluare emisă în Legii nr. 9/2012.
În această cauză nu se poate vorbi de încălcarea principiului discriminării produselor importate față de produsele interne atâta timp cât potrivit reglementărilor naționale, taxa pentru autoturisme noi, care se plătește cu ocazia primei înmatriculări în România, este aceeași, indiferent de proveniența lor, respectiv din producția internă, import sau din achiziții intracomunitare. Comisia Europeană nu a contestat niciodată instituirea taxei ca atare, ci a solicitat reașezarea modalității de calcul, în sensul armonizării legislației românești cu cea europeană, invocând necesitatea respectării prevederilor art. 90 (110) din Tratat, potrivit cărora niciun stat membru nu trebuie să supună în mod direct sau indirect produsele din alte state membre unor impozite interne de orice natură ar fi acestea, superioare celor care se aplică în mod direct sau indirect produselor naționale similare.
Pentru a se conforma acestor cerințe, Guvernul României a adoptat O.U.G. nr. 50/2008 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule intrată în vigoare la data de 1 ianuarie 2008 și Legea nr. 9/2012 intrată în vigoare la 1 ianuarie 2012.
În această cauză, în mod greșit, instanța de fond a admis cererea intimatei reclamante, obligând pârâtele la restituirea sumei de 6395 lei, achitată cu titlu de taxă de poluare, întrucât aceasta nu s-a aflat în niciuna dintre situațiile expres și limitativ prevăzute de lege.
P. instituirea taxei de poluare, prevăzută de O.U.G. nr. 50/2008, nu sunt încălcate prevederile art. 90 din Tratatul Comunităților Europene (modificat și renumerotat cu art. 110 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene), aceasta neputând fi asimilată impozitelor interne, deoarece taxa de poluare este percepută pentru asigurarea protecției mediului tuturor proprietarilor de autoturisme.
Instanța de fond a aplicat în mod greșit prevederile art. 90 din Tratatul de instituire a CE (modificat și renumerotat cu art. 110 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene), privind compatibilitatea O.U.G. nr. 50/2008, examinată în raport de modificările aduse de O.U.G. nr. 218/2008, întrucât scutirea de la plata taxei de poluare pentru autovehiculele noi, operează pentru perioada 15.12._09, ori față de împrejurarea în care taxa a fost stabilită la data de 31.08.2011, aprecierea ca discriminatorie și nelegală a taxei de poluare, este total greșită.
Totodată, consideră că hotărârea atacată este dată cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești.
Potrivit art. 126 alin. 2 din Constituția României „Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată, sunt prevăzute numai prin lege”, astfel nicio lege în vigoare nu acordă competența unei instanțe de drept comun de a se pronunța asupra compatibilității unor prevederi legale ale dreptului intern cu tratatele internaționale. Aceasta atribuție revine Curții Constituționale sau Parlamentului României, singurele în măsură să apreciere dacă legislația referitoare la taxa de poluare, contravine Constituției sau Tratatelor Uniunii Europene și să adopte hotărâri în consecință.
Astfel, eventuala nelegalitate a dispozițiilor Legii nr. 9/2012, privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, nu poate face obiectul controlului exercitat de o instanță judecătorească, în cadrul unei acțiuni având ca obiect restituirea taxei de poluare.
Totodată, se reține că instituirea taxei de poluare pentru autovehicule prin O.U.G. nr. 50/2008, reprezintă voința legiuitorului național, iar organele fiscale sunt obligate să o respecte, în baza art. 13 din O.G. nr. 92/2013, privind Codul de procedură fiscală, conform cărora „interpretarea reglementărilor fiscale trebuie să respecte voința legiuitorului, în scopul realizării cerințelor legii”, în condițiile în care, potrivit dispozițiilor constituționale, numai Parlamentul sau Guvernul, pe baza delegării legislative, sunt abilitate să adopte măsuri legislative, pentru modificarea și completarea actelor normative interne, pentru asigurarea compatibilității acestora cu dreptul comunitar.
P. admiterea cererii intimatul-reclamant și exonerarea acesteia de la plata taxei de poluare, apreciază că instanța de fond s-a substituit autorităților cu atribuții în elaborarea actelor normative, în condițiile în care atributul exclusiv al instanțelor judecătorești este aplicarea legislației specifice actului dedus judecății.
Totodată, solicită introducerea în cauză ca chemat în garanție a Ministerului M. și Pădurilor – Administrația Fondului pentru Mediu, pentru ca în situația în care s-ar admite cererea reclamantul Radan P. să fie obligat, alături de DGFP Teleorman în vederea executării hotărârii. Arată că a formulat cererea de chemare în garanție, întrucât taxa de poluare nu este venit la Bugetul General Consolidat al Statului ci este o taxă ce este încasată și administrată de Administrația Fondului pentru Mediu.
Art. 1 din O.U.G. nr. 50/2008, privind instituirea taxei de poluare pentru autovehicule, „stabilește cadrul legal pentru instituirea taxei de poluare pentru autovehicule, denumită în continuare taxă, care constituie venit la bugetul fondului pentru mediu și se gestionează de Administrația Fondului pentru Mediu. Din sumele colectate potrivit prezentei ordonanțe de urgență se finanțează programe și proiecte pentru protecția mediului”.
AFP T. M. nu face decât oficiul de încasare a sumelor, deoarece Administrația Fondului de Mediu nu are o structură în acest sens. Sumele urmează a se restitui din contul Administrației Fondului de Mediu ce este deschis la unitățile de Trezorerie din cadrul DGFP.
P. urmare, consideră că Administrația Fondului de Mediu trebuie conform legii să stea în instanță în calitate de chemat în garanție, aspect întărit de dispozițiile prevăzute de Hot. 686/2008, Secțiunea a 3-a Restituirea sumelor reprezentând diferențele de taxă pe poluare rezultate în urma contestării taxei
În ce privește obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, învederează că în mod greșit instanța a reținut ca fiind dovedită culpa procesuală a recurentei-pârâte, deoarece aceasta nu a făcut decât să aplice legea în vigoare la acea dată, și anume Legea nr. 9/2012, iar în materia cheltuielilor de judecată este reglementată de art. 451-455 din codul de procedură civilă și reprezintă ansamblul sumelor de bani pe care trebuie să le suporte părțile în legătură cu activitatea procesuală. Rolul cheltuielilor de judecată nu pot fi limitate numai la finalitatea de a constitui o sancțiune procedurală. Ele au rolul de a despăgubi partea care a câștigat procesul și care nu este vinovată de declanșarea activității judiciare. P. aceasta, cheltuielile de judecată constituie și o frână în calea procesivității excesive.
În drept, recurenta-pârâtă a invocat dispozițiile pe art. 483-502 din Noul Cod de procedura civilă.
Analizând actele depuse la dosar, motivele de recurs și dispozițiile legale aplicabile în materie, Curtea reține următoarele:
Taxa de poluare în sumă de 6395 lei a fost calculată prin raportare la dispozițiile OUG nr. 50/2008.
Curtea constată că în mod corect Tribunalul a procedat la admiterea acțiunii introductive, față de constatarea încălcării dispozițiilor tratatelor europene de către legislația internă.
Această soluție este confirmată de Hotărârea pronunțată de CJUE la data de 07.07.2011 în cauza N. împotriva României în care s-au reținut următoarele:
„Este cert că, din punct de vedere formal, regimul de impozitare în cauză în acțiunea principală nu face deosebire nici între autovehicule, în funcție de proveniența lor, nici între proprietarii acestor vehicule, în funcție de cetățenia sau naționalitatea lor. Cu toate acestea, chiar dacă nu sunt întrunite condițiile unei discriminări directe, un impozit intern poate fi indirect discriminatoriu din cauza efectelor sale”. (Hotărârea din 5 octombrie 2006, Nádasdi și Németh, C 290/05 și C 333/05, R.., p. I_, punctul 47).
În ceea ce privește o taxă precum cea reglementată de OUG nr. 50/2008, este necesar, astfel cum Curtea a arătat deja la punctul 38 din Hotărârea din 7 aprilie 2010, T. (C 402/09, nepublicată încă în Repertoriu), să se examineze neutralitatea taxei în cauză, în special între vehiculele de ocazie importate și vehiculele de ocazie similare care au fost înmatriculate pe teritoriul național anterior intrării în vigoare a acestei taxe.
Desigur, astfel cum a subliniat guvernul român, articolul 110 TFUE nu urmărește să împiedice un stat membru să introducă impozite noi sau să modifice cota ori baza impozabilă a impozitelor existente (Hotărârile Nádasdi și Németh, punctul 49, și T., punctul 50, citate anterior).
În plus și cu siguranță, atunci când un stat membru introduce o nouă lege fiscală, acesta stabilește aplicarea legii respective începând de la o anumită dată. P. urmare, taxa aplicată după . acestei legi poate fi diferită de taxa fiscală în vigoare anterior. Această din urmă împrejurare nu poate, prin ea însăși, să fie considerată ca având un efect discriminatoriu între situațiile constituite anterior și cele care sunt posterioare intrării în vigoare a noii norme (Hotărârea T., citată anterior, punctul 51).
Cu toate acestea, competența statelor membre de a stabili noi taxe nu este nelimitată. Astfel, potrivit unei jurisprudențe constante, interdicția prevăzută la articolul 110 TFUE trebuie să se aplice de fiecare dată când un impozit fiscal este de natură să descurajeze importul de bunuri provenind din alte state membre, favorizând produsele naționale (Hotărârea T., citată anterior, punctul 52 și jurisprudența citată).
În ceea ce privește taxele aplicate autovehiculelor, este cert că vehiculele prezente pe piață într-un stat membru sunt „produse naționale” ale acestuia în sensul articolului 110 TFUE. Atunci când aceste produse sunt puse în vânzare pe piața vehiculelor de ocazie a acestui stat membru, ele trebuie considerate „produse similare” vehiculelor de ocazie importate de același tip, cu aceleași caracteristici și cu aceeași uzură. Astfel, vehiculele de ocazie cumpărate de pe piața statului membru menționat și cele cumpărate, în scopul importării și punerii în circulație în acest stat, din alte state membre constituie produse concurente (Hotărârea T., citată anterior, punctul 55 și jurisprudența citată).
Rezultă că, în pofida constatărilor efectuate la punctele 21 și 22 din prezenta hotărâre, articolul 110 TFUE obligă fiecare stat membru să aleagă taxele aplicate autovehiculelor și să le stabilească regimul astfel încât acestea să nu aibă ca efect favorizarea vânzării vehiculelor de ocazie naționale și descurajarea, în acest mod, a importului de vehicule de ocazie similare (Hotărârea T., citată anterior, punctul 56).
Astfel cum a arătat Curtea la punctul 58 din Hotărârea T., citată anterior, o reglementare precum O.U.G. nr. 50/2008 are ca efect faptul că autovehiculele de ocazie importate și caracterizate printr-o vechime și o uzură importante sunt supuse, în pofida aplicării unei reduceri mari a cuantumului taxei pentru a ține seama de deprecierea lor, unei taxe care se poate apropia de 30 % din valoarea lor de piață, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală. Nu se poate contesta că, în aceste condiții, reglementarea națională menționată are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre.
Aceleași considerații se impun în ceea ce privește regimul de impozitare prevăzut de O.U.G. nr. 50/2008, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 208/2008, O.U.G. nr. 218/2008, O.U.G. nr. 7/2009 și, respectiv, O.U.G. nr. 117/2009. Astfel, O.U.G. nr. 50/2008 cu modificările ulterioare menține un regim de impozitare care descurajează înmatricularea în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre și care se caracterizează printr-o uzură și o vechime importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală.
Obiectivul protecției mediului, care se materializează în faptul, pe de o parte, de a împiedica, prin aplicarea unei taxe disuasive, circulația în România a unor vehicule deosebit de poluante, precum cele care corespund normelor Euro 1 și Euro 2 și care au o capacitate cilindrică mare, și, pe de altă parte, de a folosi veniturile generate de această taxă pentru finanțarea unor proiecte de mediu, ar putea fi realizat mai complet și mai coerent aplicând taxa pe poluare oricărui vehicul de acest tip care a fost pus în circulație în România. O astfel de taxare, a cărei punere în aplicare în cadrul unei taxe anuale rutiere este perfect posibilă, nu ar favoriza piața națională a vehiculelor de ocazie în detrimentul punerii în circulație a vehiculelor de ocazie importate și ar fi, în plus, conformă principiului poluatorul plătește (Hotărârea T., citată anterior, punctul 60).
Având în vedere considerațiile care precedă, se reține că articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație în statul membru menționat a unor vehicule de ocazie cumpărate din alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.
Având în vedere aceste considerente și față de caracterul accesoriu al cererii de obligare a pârâtei- recurente la plata cheltuielilor de judecată, față de prevederile art. 274 C.p.civ., Curtea constată că Tribunalul a pronunțat o sentință temeinică și legală pe cererea principală.
În ce privește cererea de chemare în garanție, Curtea constată că în mod greșit prima instanță a constatat inexistența unei obligații de despăgubire în sarcina intervenientei forțate în condițiile în care pârâta este obligată la plata către reclamant a unei sume de bani care a fost plătită din dispoziția sa, dar în contul chematului în garanție. Acesta din urmă este ținut la restituirea către AFP T. M. a sumei de bani pe care aceasta, la rândul său, o plătește reclamantului (art. 60 alin. 1 C.p.civ.: „partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul în care ar cădea în pretențiuni, cu o cerere în garanție sau în despăgubire”).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de către recurenta-pârâtă ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE T. M. P. DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE TELEORMAN, cu sediul în A., ., județ Teleorman, împotriva sentinței civile nr. 1047/20.06.2013, pronunțată de Tribunalul Teleorman, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant B. G., cu domiciliul în ., și cu intimata-chemată în garanție M. M. ȘI PĂDURILOR - ADMINISTRAȚIA FONDULUI PENTRU MEDIU BUCUREȘTI, cu sediul în București, Splaiul Independenței, Corp A, nr. 294, sector 6.
Modifică în parte sentința recurată în sensul că admite cererea de chemare în garanție.
Obligă chemata în garanție Administrația Fondului pentru Mediu la plata a 6395 lei și dobânda fiscală către pârâtă.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 27.03.2014
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR, A. Ș. L. E. F. G. D.
GREFIER,
ANIȘOARA N.
Red. A.Ș./A.N.
5 ex/07.05.2014
Jud. fond T.T.: N. M.
| ← Pretentii. Decizia nr. 2155/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Conflict de competenţă. Decizia nr. 2342/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
