Pretentii. Decizia nr. 3204/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 3204/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 24-04-2014 în dosarul nr. 4479/98/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._
Decizia civilă nr. 3204
Ședința publică de la 24.04.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: G. G.
JUDECĂTOR: O. D. P.
JUDECĂTOR: C. M. C.
GREFIER: C. O.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta - pârâtă ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE SLOBOZIA împotriva sentinței civile nr. 42F/14.01.2013 pronunțată de Tribunalul Ialomița în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimatul – reclamant D. C. I. și intimata – chemată în garanție ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU.
La apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că părțile au solicitat judecarea cauzei în lipsă, după care:
Curtea, în raport de modificările legislative intervenite, constată că prin apariția HG nr. 520/2013, a OUG nr. 74/2013 și a Ordinului Președintelui A.N.A.F. nr. 1104/01.08.2013 calitatea de recurentă –pârâtă în cauză o are Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița, după care constatând cauza în stare de judecată reține recursul spre soluționare.
CURTEA ,
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 42F/14.01.2013, pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul Ialomița a admis cererea formulată de reclamantul D. C. I. în contradictoriu cu AFP Slobozia, a obligat pârâta către reclamant să-i restituie suma de 4836 lei, reprezentând taxă auto încasată necuvenit și a dobânzii legale, calculată conform art. 124 Cod proc. fiscală, începând cu data de 22.12.2012. A admis cererea de chemare în garanție a Administrației F. pentru Mediu și a obligat chemata în garanție să plătească pârâtei suma la care aceasta din urmă a fost obligată către reclamant.
În motivarea soluției pronunțate, tribunalul, a reținut, in esență, că taxa pentru emisiile poluante prevăzută de Legea nr.9/2012, astfel cum a fost modificată de OUG nr.1/2012, a fost percepută în mod nelegal, fiind interzisă de dispozițiile art.110 din Tratatul Constitutiv al Uniunii Europene întrucât instituie o discriminare între autoturismele second-hand înmatriculate într-un stat membru al Uniunii Europene și care se înmatriculează în România și autotursimele second-hand deja înmatriculate în România, pentru care taxa pe poluare nu este datorată.
În temeiul art. 60 Cod proc.civ., a fost admisă cererea de chemare în garanție.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurspartea pârâtă Administrația Finanțelor Publice Slobozia, înregistrat pe rolul Curții de Apel București, sub nr._, la data de 21.02.2013, solicitând admiterea recursului și anularea sentinței civile recurate în sensul respingerii acțiunii.
În motivare, recurenta a arătat că în cauză sunt incidente prevederile Legii nr. 9/2012, care sunt compatibile cu normele de drept european.
A mai arătat că din jurisprudența CJUE a rezultat că tratatul nu este încălcat prin instituirea unei taxe pe poluare în momentul primei înmatriculări a unui autovehicul pe teritoriul unui stat membru.
In relație cu art. 90 din Tratatul CE, se observa ca un stat membru are voie sa perceapă o taxa de prima înmatriculare a unui autovehicul in statul respectiv, cu condiția ca taxa sa fie conforma cu art. 90 din tratat, ceea ce înseamnă ca prin taxa respectiva sa nu fie defavorizate produse din alte state membre.
In concluzie, instituirea taxei de poluare reprezintă opțiunea legiuitorului național, iar dispozițiile Legii nr.9/2012 nu încalcă prevederile art. 90 din Tratatul de Instituire a Comunității Europene și au fost respectate de către organul fiscal.
Cererea de recurs este scutită de plata taxei de timbru și a timbrului judiciar potrivit art. 17 din Legea nr. 146/1997 rap. la art. 229 din OG nr. 92/2003.
Legal citat, intimatul nu a formulat întâmpinare.
Asupra recursului formulat, Curtea analizând sentința civilă recurată, prin prisma criticilor formulate și observând disp. art. 3041 C.pr.civ., reține următoarele:
Din analiza înscrisurilor atașate în dosarul tribunalului, Curtea constată că taxa litigioasă a fost stabilită și percepută la data de 07.11.2012, fiind achitată pentru înmatricularea în România a unui autoturism a cărui primă înmatriculare a intervenit în anul 2006 într-un alt stat membru al Uniunii Europene.
Intimatul-reclamant a fost obligat la plata taxei pe poluare în temeiul art. 4 alin. 1 din Legea nr. 9/2012, conform cărora obligația de plată a taxei intervine cu ocazia înscrierii în evidențele autorității competente, potrivit legii, a dobândirii dreptului de proprietate asupra unui autovehicul de către primul proprietar din România, aceste prevederi legal instituind obligația plății taxei pe poluare pentru autoturismele achiziționate din străinătate.
Prin introducerea art. 4 alin. 2 conform căruia obligația de plată a taxei intervine și cu ocazia primei transcrieri a dreptului de proprietate, în România, asupra unui autovehicul rulat și pentru care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, taxa pe poluare fiind astfel datorată și pentru autoturismele achiziționate din România, s-a urmărit înlăturarea tratamentului discriminatoriu instituit de OUG nr. 50/2008 între autoturismele second-hand achiziționate din țară și cele achiziționate din Uniunea Europeană.
Cu toate acestea, acest efect nu s-a produs întrucât prin art. 1 al OUG nr. 1/2012, a fost suspendată aplicarea prevederilor art. 4 alin.2 din Legea nr. 9/2012 până la data de 1.01.2013.
În consecință, Curtea apreciază că în mod legal instanța de fond a instituit în sarcina pârâtei obligația de restituire, întrucât reglementarea națională a taxei pentru emisii poluante provenite de la autovehicule, reprezentată de Legea nr. 9/2012, astfel cum i-a fost suspendată aplicarea în ceea ce privește disp. art. 2 lit. i), art. 4 alin. 2 și art.5 alin. 1 prin O.U.G. nr. 1/2012 în intervalul de până la data de 01.01.2013, este contrară art. 110 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, prin regimul discriminatoriu instituit pentru vehiculele de ocazie importate în România dintr-un stat membru al Uniunii Europene și reînmatriculate pe teritoriul României, față de vehiculele de ocazie similare care au fost înmatriculate anterior pe teritoriul național și pentru care, cu ocazia reînmatriculării/transferului de proprietate, taxa pentru emisii poluante nu se percepea, fiind suspendată.
În acest sens din urmă sens, a statuat Curtea de Justiție prin ordonanța pronunțată la 3 februarie 2014, în cauzele conexate C-97/13 și C-214/13, S. G. C. împotriva Administrației Finanțelor Publice a Municipiului Mediaș, Administrația F. pentru Mediu, respectiv Administrația Finanțelor Publice a Municipiului A. împotriva G. C., prin care a decis că art. 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune unui regim de impozitare precum cel instituit, apoi circumscris de reglementarea națională în discuție în litigiile principale, prin care un stat membru aplică autovehiculelor o taxă pe poluare care este astfel stabilită încât descurajează punerea în circulație, în acest stat membru, a unor vehicule de ocazie cumpărate din alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.
Astfel, în ordonanța menționată a reținut instanța din Luxemburg următoarele:
„(30) (…) Legea nr. 9/2012 prezenta o diferență esențială în raport cu OUG nr. 50/2008, în măsura în care această lege prevedea, la articolul 4 alineatul (2), că taxa pe poluare era datorată începând din acel moment și cu ocazia primei vânzări pe piața națională a unor autovehicule de ocazie deja înmatriculate în România și cărora nu li se aplicase încă această taxă. (31). Trebuie să se constate însă că OUG nr. 1/2012 a privat articolul 4 alineatul (2) menționat de efectele sale până la 1 ianuarie 2013. Rezultă că regimul de impozitare în vigoare la data faptelor aflate la originea litigiilor principale avea, asemenea celui instituit prin OUG nr. 50/2008, un efect descurajator în ceea ce privește înmatricularea unor autovehicule de ocazie cumpărate în alte state membre decât România și caracterizate printr-o vechime și o uzură importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu erau în nici un fel grevate de o asemenea sarcină fiscală.”
Considerentele ordonanței CJUE susțin în mod evident concluzia efectului descurajant al taxei pentru emisii poluante instituite prin Legea nr. 9/2012 coroborat cu efectul suspensiv generat de OUG nr. 1/2012, relativ la importul și punerea în circulație în România a autovehiculelor de ocazie cumpărate din alte state membre ale Uniunii Europene.
Or, disp. art. 117 alin. 1 lit. (d) din Codul de procedură fiscală prevăd că „Se restituie, la cerere, debitorului următoarele sume: … d) cele plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale; …”.
În plus, referitor la efectul hotărârilor pronunțate de CJUE, se impun a fi amintite disp. art. 19 alin. 3 lit. (b) din Tratatul privind Uniunea Europeană, în care se arată: „Curtea de Justiție a Uniunii Europene hotărăște în conformitate cu tratatele: (…) b) cu titlu preliminar, la solicitarea instanțelor judecătorești naționale, cu privire la interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea actelor adoptate de instituții”, dar și pe cele ale art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene unde s-a prevăzut: „Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la: (a) interpretarea tratatelor; (b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii; În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în fața unei instanțe dintr-un stat membru, această instanță poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre, să ceară Curții să se pronunțe cu privire la această chestiune. În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea. …”.
Totodată, art. 148 alin. 2 și 4 prevede că „urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare”, respectiv „Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alineatului (2)”.
De asemenea, relativ la jurisprudența instanței din Luxemburg, se impun a fi amintite, cu titlu exemplificativ, cauza V. Gend & Loos, hotărârea din 5 februarie 1963, unde CJCE a judecat că „… faptul că tratatul, în articolele menționate anterior, permite Comisiei și statelor membre să sesizeze Curtea despre fapta unui stat care nu și-a îndeplinit obligațiile nu înseamnă că persoanele de drept privat nu pot invoca aceste obligații, după caz, în fața unei instanțe naționale …”, sau cauza The Queen și Secretary of S. for Transport, Ex parte: Factortame LTD și alții, hotărârea din 19 iunie 1990, în care s-a statuat că „Dreptul comunitar trebuie să fie interpretat în sensul că instanța națională care, sesizată într-un litigiu privind dreptul comunitar, consideră că singurul obstacol care se opune ca aceasta să dispună măsuri provizorii este o normă de drept național, trebuie să înlăture aplicarea acestei norme”. Totodată, potrivit hotărârii pronunțate la data de 9 martie 1978 în cauza Administrazione delle finanze dello stato c. Simmenthal S.p.a., „[i]nstanța națională însărcinată cu aplicarea, în cadrul competenței sale, a dispozițiilor dreptului comunitar, are obligația de a asigura deplina aplicare a acestor norme, în cazul în care este necesar refuzând aplicarea, din oficiu, a oricărei dispoziții contrare din legislația națională, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aștepta abrogarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional”.
Prin urmare susținerile recurentei în sensul că Legea 9/2012 respectă prevederile tratatelor europene nu pot fi reținute, aceste susțineri fiind infirmate de CJUE care, astfel cum s-a arătat, a statuat că prevederile Legii 9/2012, astfel cum au fost suspendate prin OUG nr. 1/2012, contravin normelor de drept comunitar.
În aceste condiții, fiind neîntemeiate criticile părții recurente, în raport de disp. art. 312 alin. (1) C.pr.civ. (1865), Curtea va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de recurenta - pârâtă ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE IALOMIȚA împotriva sentinței civile nr. 42F/14.01.2013 pronunțată de Tribunalul Ialomița în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimatul – reclamant D. C. I. și intimata – chemată în garanție ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 24.04.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
G. G. O. D. P. C. M. C.
GREFIER,
C. O.
Red.jud.O.P./2ex./02.06.2014
Jud.fond: B. A., Tribunalul Ialomița
| ← Anulare act administrativ. Sentința nr. 8/2014. Curtea de Apel... | Anulare act administrativ. Decizia nr. 3732/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
