Pretentii. Decizia nr. 3718/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 3718/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 12-05-2014 în dosarul nr. 812/87/2013
DOSAR NR._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ NR. 3718
Ședința publică de la 12.05.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - C. P.
JUDECĂTOR - D. M. D.
JUDECĂTOR - M. B.
GREFIER - N. GRAȚIELA S.
Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulate de recurenta-pârâtă DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE PLOIEȘTI împotriva sentinței civile nr. 712/18.02.2013 pronunțată de Tribunalul Teleorman – Secția Conflicte de Muncă, Asigurări Sociale și C. Administrativ Fiscal, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă ., cauza având ca obiect „pretenții”.
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că recurenta-pârâtă a solicitat judecarea cauzei în lipsă. De asemenea, se învederează lipsa relațiilor solicitate Administrației Județene a Finanțelor Publice Teleorman.
Curtea, analizând actele și lucrările dosarului, constată că relațiile solicitate Administrației Județene a Finanțelor Publice Teleorman nu sunt indispensabile soluționării cauzei, astfel că, având în vedere că recurenta-pârâtă a solicitat judecarea cauzei și în lipsă, o reține spre soluționare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 712/18.02.2013, Tribunalul Teleorman a admis acțiunea formulată de reclamanta . în contradictoriu cu pârâta Administrația Finanțelor Publice A. și, pe cale de consecință, a obligat pârâta să restituie reclamantei suma de 2.040 lei, reprezentând taxă pentru emisii poluante, cu cheltuieli de judecată în sumă de 39 lei.
Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a reținut că reclamanta a achiziționat un autoturism second-hand, an de fabricație 2010, ce fusese înmatriculat anterior într-un stat membru UE și pentru a cărui înmatriculare în România a fost obligată să plătească, la data de 17.01.2012, taxa pentru emisii poluante instituită prin Legea nr. 9/2012, în cuantum de 2.040 lei, a cărei restituire, solicitată ulterior organului fiscal, i-a fost refuzată.
A reținut că refuzul organelor fiscale de restituire a acestei taxe către reclamantă este nejustificat, arătând în esență că taxa pentru emisiile poluante reglementată de Legea nr. 9/2012, la fel ca și taxa pe poluare reglementată de OUG nr. 50/2008, este incompatibilă cu dreptul Uniunii Europene, contravenind art. 110 par. 1 din Tratatul UE, care interzice taxarea internă discriminatorie. A arătat astfel că, în condițiile suspendării aplicării prevederilor art. 4 alin. 2 din Legea nr. 9/2012, prin OUG nr. 1/2012, până la data de 01.01.2013, taxa se aplică doar autoturismelor înmatriculate în România după . OUG nr. 50/2008, nu și celor înmatriculate anterior, astfel că autoturismele second-hand introduse în țară din spațiul UE după . ordonanței sunt grevate de o sarcină fiscală care nu se aplică autoturismelor second-hand aflate în circulație, interzisă de legislația europeană. A invocat în acest sens jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.
În temeiul principiului supremației dreptului comunitar și reținând totodată că, potrivit jurisprudenței CJUE, judecătorul național este obligat să aplice normele comunitare în mod direct, lăsând neaplicate normele interne contrare, fără a solicita sau a aștepta eliminarea acestora pe cale administrativă sau pe calea unei alte proceduri constituționale, Tribunalul a concluzionat că taxa pentru emisiile poluante a fost percepută reclamantei cu încălcarea dreptului Uniunii, intrând sub incidența prevederilor art. 117 alin. 1 lit. d C.pr.fisc., astfel că se impune restituirea sa.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen, pârâta Administrația Finanțelor Publice A., solicitând modificarea în tot a sentinței atacate.
În motivare, în ce privește compatibilitatea reglementării interne cu dreptul Uniunii, a învederat că hotărârile preliminare ale CJUE au fost pronunțate în două cauze cu care a fost sesizată, apreciind că pe baza acestora nu se poate stabili, cu putere de lege, că taxa contravine art. 90 TCE. A invocat în acest sens și concluziile unei dezbateri organizate de Institutul Național al Magistraturii, din care rezultă că se impune o analiză de la caz la caz cu privire la caracterul discriminatoriu al taxei, apreciind totodată că nici Decizia nr. 24/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii nu conduce automat la admiterea acțiunilor având ca obiect restituirea taxei pe poluare, mai ales în cazul în care reclamantul nu a respectat legea nouă și nu a solicitat organului fiscal restituirea taxei conform Legii nr. 9/2012. A mai susținut că legile cadru europene sunt obligatorii pentru statele membre doar în ceea ce privește rezultatul urmărit, autoritățile naționale având competența de a alege forma și mijloacele prin care să asigure obținerea acestuia, iar instituirea acestei taxe reprezintă voința legiuitorului român, pe care organele fiscale sunt obligate să o respecte.
În drept, a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ.
Intimata-reclamantă a formulat concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Examinând recursul declarat, pe baza motivelor invocate și în conformitate cu dispozițiile art. 3041 C.pr.civ., Curtea reține că acesta este neîntemeiat, pentru considerentele ce vor fi arătate în cele ce urmează:
Problema controversată în speță o reprezintă compatibilitatea reglementării taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule instituită prin Legea nr. 9/2012 cu dreptul european, mai exact cu prevederile art. 110 TFUE (90 TCE).
Sub acest aspect, se constată că problema compatibilității reglementării taxei pe poluare prevăzută de OUG nr. 50/2008 cu dreptul european a făcut obiectul sesizării Curții de Justiție a Uniunii Europene, în procedura trimiterii preliminare, instanțele române cerând Curții să stabilească dacă articolul 90 TCE se opune unui regim de impozitare precum cel instituit prin OUG nr. 50/2008.
CJUE s-a pronunțat în cauza T., având în vedere doar varianta inițială a OUG nr. 50/2008, și ulterior în cauza N., asupra variantelor ulterioare ale ordonanței, statuând că „Articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională”.
Din considerentele hotărârilor CJUE rezultă raționamentul ce trebuie aplicat pentru a se stabili compatibilitatea reglementării interne cu prevederile art. 110 TFUE (90 TCE).
CJUE a stabilit că o taxă precum cea pe poluare instituită prin OUG nr. 50/2008 constituie un impozit intern ce intră sub incidența art. 110 TFUE și a reamintit scopul art. 110 TFUE, acela de asigura libera circulație a mărfurilor între statele membre în condiții normale de concurență, prin eliminarea oricărei forme de protecție care poate decurge din aplicarea unor impozite interne discriminatorii față de produsele provenind din alte state membre, garantând astfel neutralitatea deplină a impozitelor interne față de concurența dintre produsele care se află deja pe piața internă și produsele din import.
În acest sens, un impozit intern poate fi nu doar direct discriminatoriu, ci și indirect discriminatoriu, prin efectele pe care le produce.
Spre deosebire de jurisprudența sa anterioară în materia impozitelor pe vehicule, în cauzele T. și N. CJUE a aplicat testul neutralității taxei nu doar în raport cu vehiculele de ocazie similare care au fost înmatriculate anterior pe teritoriul național și au fost supuse, cu ocazia acelei înmatriculări, taxei prevăzute de OUG nr. 50/2008, ci și în raport cu vehiculele de ocazie similare care au fost înmatriculate pe teritoriul național anterior intrării în vigoare a OUG nr. 50/2008, reținând că ambele categorii de vehicule reprezintă produse similare vehiculelor de ocazie importate dintr-un alt stat membru.
Astfel, Curtea a procedat la o analiză a măsurii în doi pași, sau din două perspective: deprecierea vehiculului și valoarea taxei.
Într-o primă fază(pct. 38-47 din considerentele hotărârii T.), Curtea aplică testul comparației cu valoarea reziduală a taxei încorporate în vehiculul național similar. Produsul național similar cu care se face comparația îl reprezintă vehiculele de ocazie importate anterior, dar înmatriculate tot în perioada de aplicare a OUG 50/2008, și deci supuse aceluiași regim de taxare. Rezultatul acestei analize este că, în sine, din punct de vedere al criteriilor pe care este bazat, menite să stabilească deprecierea, regimul de impozitare instituit prin OUG 50/2008 este legal din perspectiva art. 110 TFUE.
Curtea nu se oprește însă aici, ci trece la o a doua fază(pct. 48-61), în care produsul național similar cu care continuă comparația îl reprezintă vehiculele de ocazie importate anterior și înmatriculate înainte de aplicarea OUG 50/2008, adică înainte de 01.07.2008, deci nesupuse taxei instituite de aceasta. În mod evident testul nu mai poate fi cel al comparației cu valoarea reziduală. Curtea aplică criteriul efectului descurajant al taxei asupra importurilor. Rezultatul acestei analize este că taxa este indirect discriminatorie și deci nelegală din perspectiva art. 110 TFUE, dacă prin valoarea sa descurajează importurile fără a descuraja și cumpărarea de vehicule naționale similare.
CJUE a statuat că, deși articolul 110 TFUE nu urmărește să împiedice un stat membru să introducă impozite noi sau să modifice cota ori baza impozabilă a impozitelor existente, competența statelor membre de a stabili noi taxe nu este nelimitată, iar interdicția prevăzută la articolul 110 TFUE trebuie să se aplice de fiecare dată când un impozit fiscal este de natură să descurajeze importul de bunuri provenind din alte state membre favorizând produsele naționale.
În cauzele T. și N., CJUE a reținut că OUG nr. 50/2008, în toate versiunile sale, instituie un regim de impozitare care descurajează înmatricularea în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre și care se caracterizează printr‑o uzură și o vechime importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală, stabilind totodată că obiectivul protecției mediului nu poate fi invocat pentru a justifica o asemenea reglementare, întrucât acest obiectiv ar putea fi realizat mai complet și mai coerent prin aplicarea unei taxe anuale rutiere tuturor vehiculelor puse în circulație în România, care nu ar favoriza piața națională a vehiculelor de ocazie în detrimentul punerii în circulație a vehiculelor de ocazie importate și ar fi, în plus, conformă principiului poluatorul plătește (pct. 60 din considerentele hotărârii T., 27-28 din considerentele hotărârii N.).
Rezultă așadar că reglementarea taxei pe poluare instituită prin OUG nr. 50/2008 are caracter indirect discriminatoriu, favorizând piața națională a vehiculelor de ocazie în detrimentul celor importate, și contravine din acest motiv art. 110 TFUE.
Aceeași concluzie se impune, mutatis mutandis, și în ceea ce privește taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, instituită prin Legea nr. 9/2012, care păstrează principiile reglementării anterioare, neaducând elemente noi de natură a pune de acord legislația internă cu dispozițiile art. 110 TFUE, astfel cum au fost interpretate de CJUE în cauzele anterior prezentate, în condițiile suspendării aplicării prevederilor art. 4 alin. 2 din lege, conform OUG nr. 1/2012, până la data de 01.01.2013. În acest sens s-a pronunțat de altfel Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauzele conexate C-97/2013 și C-214/2013 C. și C., prin Ordonanța din 03.02.2014.
Astfel, și în cauza de față se confirmă concluzia caracterului indirect discriminatoriu al taxei, având în vedere faptul că valoarea taxei plătite de intimata-reclamantă în conformitate cu prevederile Legii nr. 9/2012, pentru înmatricularea în România a unui autoturism second-hand importat din Uniunea Europeană, în sumă de 2.040 lei, depășește valoarea reziduală a taxei încorporate în prețul de piață al unui produs național similar, an de fabricație 2010, înmatriculat sub imperiul OUG nr. 50/2008, care devine astfel mai atractiv pentru potențialul cumpărător decât produsul importat dintr-un alt stat membru.
Curtea reține așadar că efectul protecționist al reglementării interne este evident prin simplul fapt al perceperii unei taxe de o valoare considerabilă în cazul vehiculelor de ocazie importate, care nu grevează produsele naționale similare, chiar înmatriculate ulterior intrării în vigoare a OUG nr. 50/2008.
În acest sens, se constată că OUG nr. 50/2008 a fost modificată prin mai multe acte normative, fiind ulterior înlocuită prin Legea nr. 9/2012, iar aceste modificări succesive au determinat, printre altele, creșterea cuantumului taxei pe poluare/pentru emisii poluante, astfel încât în cazul concret dedus judecății, aplicând raționamentul bazat pe comparația cu taxa datorată pentru un autoturism similar, reiese că taxa plătită de intimata-reclamantă depășește valoarea reziduală, fiind așadar contrară art. 110 TFUE, astfel cum a fost interpretat de CJUE în jurisprudența menționată.
În opinia Curții, odată reținut faptul că norma internă care reglementează taxa pentru emisii poluante este contrară Tratatului, se impune ca judecătorul național să o înlăture în totalitate de la aplicare, cu consecința restituirii integrale a taxei percepute în temeiul acesteia.
Recurenta a mai susținut că legislația europeană este obligatorie pentru statele membre ale Uniunii doar în ceea ce privește rezultatul care trebuie obținut, fiind la latitudinea autorităților naționale forma și mijloacele prin care se asigură atingerea rezultatului, iar taxa pentru emisii poluante instituită de Legea nr. 9/2012 reprezintă opțiunea legiuitorului național.
Curtea reține că recurenta face confuzie între întinderea forței juridice obligatorii a diferitelor acte juridice comunitare. Astfel, doar directivele sunt obligatorii numai în privința rezultatului, în timp ce prevederile tratatelor constitutive sunt în întregime obligatorii, iar potrivit unei jurisprudențe constante a CJUE au aplicabilitate directă, nefiind necesară transpunerea conținutului lor într-o lege internă, și sunt prioritare normelor naționale contrare, ceea ce presupune că nu doar instanțele naționale, ci și celelalte autorități ale statelor membre au obligația de a asigura deplina eficacitate a acestor norme, lăsând neaplicată, din oficiu, dacă este necesar, orice dispoziție contrară a legislației naționale (a se vedea hotărârile pronunțate în cauzele C-106/77 Simmenthal II și C-103/88 Frateli Costanzo Spa). Prin urmare, organele fiscale nu pot justifica perceperea unei taxe invocând legislația internă contrară dreptului Uniunii.
Cum recurenta nu a invocat argumente care să conducă la o concluzie diferită sub acest aspect, Curtea constată că în mod corect prima instanță a reținut că taxa pentru emisii poluante achitată de intimată contravine dreptului european, fiind percepută în mod nelegal, astfel că se impune restituirea sa.
Sentința recurată fiind așadar legală și temeinică, în baza art. 312 C.pr.civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE :
Respinge recursul formulat de recurenta-pârâtă DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE PLOIEȘTI împotriva sentinței civile nr. 712/18.02.2013 pronunțată de Tribunalul Teleorman – Secția Conflicte de Muncă, Asigurări Sociale și C. Administrativ Fiscal în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă ., ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 12.05.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
C. P. D. M. D. M. B.
GREFIER
N. GRAȚIELA S.
Red.jud.MB
Tehnored.SNG
2 ex./13.06.2014
Tribunalul Teleorman
Judecător – R. M.
| ← Obligaţia de a face. Sentința nr. 3458/2014. Curtea de Apel... | Pretentii. Decizia nr. 7746/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
