Pretentii. Decizia nr. 4008/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 4008/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 19-05-2014 în dosarul nr. 30027/3/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR.4008
Ședința publică din data de 19.05.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE – B. C.
JUDECĂTOR – V. H.
JUDECĂTOR – O. D. P.
GREFIER – C. M.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta - pârâtă DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI - ADMINISTRATIA SECTORULUI 2 A FINANTELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr.5474 din 08.11.2013 pronunțate de Tribunalul București – Secția a IX-a de C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr._ având ca obiect „pretenții - taxa de poluare”, în contradictoriu cu intimata - reclamantă R. A. și intimata - chemată în garanție ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU.
La apelul nominal făcut în ședință publică, în ordinea listei, se prezintă intimata-reclamantă, prin avocat Csatlos-S. G., având la dosarul de fond, împuternicire avocațială . nr._/2013 (fila 20), lipsă fiind recurenta-pârâtă și intimata-chemată în garanție.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează: recursul se află la primul termen de judecată, intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, depusă la dosar la data de 13.05.2014.
Nefiind alte cereri de formulat, Curtea acordă cuvântul asupra recursului.
Apărătorul intimatei-reclamante solicită respingerea recursului formulat de Administrația Sectorului 2 a Finanțelor Publice ca nefondat și menținerea sentinței pronunțate de Tribunalul București ca temeinică și legală, considerând că instanța de fond a analizat corect probatoriul administrat în cauză și astfel a pronunțat o soluție favorabilă părții reclamante în sensul restituirii taxei achitate în anul 2011 pentru înmatricularea autoturismului. Arată apărătorul părții intimate-reclamante faptul că nu se solicită cheltuieli de judecată.
Curtea rămâne în pronunțare asupra recursului.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 5474/08.11.2013, Tribunalul București – Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei ADMINISTRATIA FINANTELOR PUBLICE A SECTORULUI 2 BUCURESTI, invocată prin întâmpinare, ca neîntemeiată; a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta R. A., în contradictoriu cu pârâta ADMINISTRATIA FINANTELOR PUBLICE A SECTORULUI 2 BUCURESTI; a obligat pârâta la restituirea către reclamantă a sumei de 8.224 lei reprezentând taxa de poluare, la care se adaugă dobânda legală de la data de plății până la data restituirii efective și la plata sumei de 43,6 lei cheltuieli de judecată reprezentând taxe judiciare de timbru. Totodată a admis cererea de chemare în garanție și a obligat chemata în garanție ADMINISTRATIA F. PENTRU MEDIU la plata către pârâta ADMINISTRATIA FINANTELOR PUBLICE A SECTORULUI 2 BUCUREȘTI a sumelor ce fac obiectul cererii principale.
Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut, în esență, că taxa achitată în cauză a fost percepută în mod nelegal, fiind interzisă de dispozițiile art.110 din Tratatul Constitutiv al Uniunii Europene întrucât instituie o discriminare între autoturismele second-hand înmatriculate într-un stat membru al Uniunii Europene și care se înmatriculează în România și autotursimele second-hand deja înmatriculate în România, pentru care taxa pe poluare nu este datorată.
În temeiul art. 124 Cod proc.fiscală, tribunalul a obligat pârâta la plata dobânzii fiscale, iar în temeiul art. 60 Cod proc.civ., a admis cererea de chemare în garanție a AFM.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs partea pârâtă DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI - ADMINISTRATIA SECTORULUI 2 A FINANTELOR PUBLICE, înregistrat pe rolul Curții de Apel București, sub nr._ .
În primul rând, recurenta a arătat că înțelege să reitereze excepția lipsei calității procesuale pasive a Administrației Finanțelor Publice Sector 2 București. învederând că în conformitate cu dispozițiile O.U.G. nr.50/2008, privind taxa de poluare, se arată cărui buget se face venit taxa de poluare încasata, astfel că instituția căreia ii revine obligația administrării si gestionarii acestui buget, in calitate de titular este Administrația F. pentru Mediu.
Astfel, având in vedere că taxa de poluare achitata de către reclamant nu se face venit la bugetul de stat aflat in administrarea organului fiscal Administrația Finanțelor Publice Sector 2, conform dispozițiilor art.16 din O.G. nr. 92/2003, prin achitarea taxei de poluare de către petent, intre instituția recurentă si reclamant nu exista niciun raport juridic fiscal, privind încasarea acestei taxe pe poluare.
Cu privire la netemeinicia sentinței privind obligarea AFP Sector 2 la restituirea către petentă a sumei achitata de către aceasta cu titlu taxă pe poluare, recurenta – pârâtă arată că plata efectuata de reclamant a fost legal încasata de către Trezoreria statului sector 4 pentru Administrația F. pentru mediu, la data plații fiind in vigoare O.U.G. nr.50/2008, privind taxa de poluare si H.G. nr. 686/2008, privind aprobarea normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 50/2008.
A arătat recurenta că instanța de fond trebuia sa circumstanțieze corect si legal cadrul legislativ, atunci când a dispus analizarea dispozițiilor legale prevăzute de O.G. nr. 50/2008, precum si susținerile reclamantei care susține ca perceperea taxei de poluare ar încălca dispozițiile din Tratatul Institutiv al Comunității Europene, instanța de fond in mod greșit pronunțând o sentința fără a dispune o abordare cu particularizare stricta la speța, prin administrarea probatoriului propus de către părți și fără sa constate ca exista diferența de regim juridic intre taxa de poluare si fosta taxa de prima înmatriculare.
Potrivit legislației naționale in vigoare la data plații taxei de poluare, aceasta taxa speciala trebuie achitata cu ocazia primei înmatriculări in România, atât pentru autovehiculele noi, indiferent de proveniența acestora, producție interna sau achiziții din afara tarii, cat si pentru autovehicule la mana a doua, achiziționate dintr-un stat membru al Uniunii Europene sau din afara spațiului comunitar, chiar daca acel autovehicul a mai fost înmatriculat in circulație in tara de proveniența.
Comisia Europeana a recomandat reașezarea acesteia pe alte principii, astfel încât nivelul taxei să se reducă pe măsura ce se diminuează valoarea autovehiculului, păstrându-se totuși principiul poluatorul plătește, ceea ce s-a si întâmplat prin abrogarea dispozițiilor Codului fiscal art.214/1-214/3 si . dispozițiilor art. 14 din OUG nr. 50/2008.
De asemenea, nu se poate face o abordare globală a judecații prezentei cauze fără particularizarea stricta la speța dedusa judecații și fără administrarea probatoriului.
Prin urmare, până nu se stabilește dacă s-a născut raportul juridic în temeiul căruia bugetul de stat al României să fie obligat la restituirea către plătitor a sumei legal plătite cu titlul de taxa de poluare și nu se poate reține ca plata făcută de reclamant, cu titlu de taxa de poluare ar fi nedatorată și încasată ilegal, astfel că instanța de fond nu putea pronunța in mod temeinic si legal sentința recurată.
În ceea ce privește dobânda fiscală, a arătat recurenta că nu sunt îndeplinite condițiile art. 124 Cod proc.fiscală, iar în ceea ce privește obligarea la plata cheltuielilor de judecată, recurenta - pârâtă consideră că nu sunt îndeplinite condițiile art.274 Cod proc.civilă, nefiind câștigat irevocabil procesul și nefiind dovedită reaua-credință.
In drept, s-au invocat dispozițiile art.304 indice 1 C.pr.civ., OUG nr.50/2008, HG nr.686/2008, Legea nr.554/2004,OMFP nr.1899/2004. A solicitat și judecata în lipsă în temeiul art. 242 alin. 2 C.pr.civ.
Cererea de recurs este scutită de plata taxei de timbru și a timbrului judiciar potrivit art. 17 din Legea nr. 146/1997 rap. la art. 229 din OG nr. 92/2003.
Intimata R. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului ca nefundat, arătând că sentința primei instanțe este legală, taxa percepută fiind contrară dreptului UE.
Asupra recursului formulat, constatând că este competentă să procedeze la soluționare în condițiile art. 3 pct. 3 și art. 299 C.pr.civ.(1865) rap. la art. 10 alin. 2 din Legea nr. 554/2004, Curtea analizând sentința civilă recurată, prin prisma criticilor formulate și observând disp. art. 3041 C.pr.civ.(1865), reține următoarele:
Din analiza înscrisurilor atașate la dosar, Curtea constată că taxa litigioasă a fost stabilită și percepută pentru înmatricularea în România a unui autoturism a cărui primă înmatriculare a intervenit anterior într-un alt stat membru al Uniunii Europene.
Curtea arată astfel că perceperea taxei pe poluare s-a făcut sub incidența OUG nr. 50/2008, publicată în M.Of. nr. 327/25.04.2008 și care a intrat în vigoare la 01.07.2008.
Astfel, Curtea apreciază că în mod legal instanța de fond a instituit în sarcina pârâtei A.F.P. Sector 2 București obligația de restituire, întrucât reglementarea națională a taxei pe poluare, reprezentată de O.U.G. nr. 50/2008, cu modificările și completările ulterioare, este contrară art. 110 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, prin regimul discriminatoriu instituit pentru vehiculele de ocazie importate în România dintr-un stat membru al Uniunii Europene și reînmatriculate pe teritoriul României, față de vehiculele de ocazie similare care au fost înmatriculate anterior pe teritoriul național și pentru care, cu ocazia reînmatriculării, taxa pe poluare nu se percepe.
În acest sens, a statuat Curtea de Justiție prin hotărârea pronunțată la 7 aprilie 2011, în cauza C-402/09, T., confirmată prin Hotărârea pronunțată la 7 iulie 2011, în cauza C-263/10, N., prin care a decis că art. 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că impunerea unei taxe fiscale (taxa pe poluare) doar pentru autovehiculele înmatriculate pentru prima dată în România, după . O.U.G. nr. 50/2008, creează un efect protecționist pe piață, descurajând importul de mașini de ocazie, fără a descuraja în egală măsură și cumpărarea de autovehicule similare existente pe piața națională anterior O.U.G. nr. 50/2008.
Astfel, în hotărârea N., instanța din Luxemburg a arătat că „(26) (…) o reglementare precum O.U.G. nr. 50/2008 are ca efect faptul că autovehiculele de ocazie importate și caracterizate printr‑o vechime și o uzură importante sunt supuse, în pofida aplicării unei reduceri mari a cuantumului taxei pentru a ține seama de deprecierea lor, unei taxe care se poate apropia de 30 % din valoarea lor de piață, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală. Nu se poate contesta că, în aceste condiții, reglementarea națională menționată are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre. (27). Aceleași considerații se impun în ceea ce privește regimul de impozitare prevăzut de O.U.G. nr. 50/2008, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 208/2008, O.U.G. nr. 218/2008, O.U.G. nr. 7/2009 și, respectiv, O.U.G. nr. 117/2009. Astfel, din dosarul cauzei rezultă că toate versiunile de modificare a OUG nr. 50/2008 mențin un regim de impozitare care descurajează înmatricularea în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre și care se caracterizează printr‑o uzură și o vechime importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală. Pe de altă parte, cu ocazia ședinței, care a avut loc după pronunțarea Hotărârii T., citată anterior, guvernul român nu a susținut că ar exista o diferență relevantă, în scopul examinării compatibilității cu articolul 110 TFUE a unei taxe precum cea reglementată de OUG nr. 50/2008, între versiunea inițială a OUG nr. 50/2008 și versiunile ulterioare ale acesteia. (28) În sfârșit, trebuie amintit că obiectivul protecției mediului, care se materializează în faptul, pe de o parte, de a împiedica, prin aplicarea unei taxe disuasive, circulația în România a unor vehicule deosebit de poluante, precum cele care corespund normelor Euro 1 și Euro 2 și care au o capacitate cilindrică mare, și, pe de altă parte, de a folosi veniturile generate de această taxă pentru finanțarea unor proiecte de mediu, ar putea fi realizat mai complet și mai coerent aplicând taxa pe poluare oricărui vehicul de acest tip care a fost pus în circulație în România. O astfel de taxare, a cărei punere în aplicare în cadrul unei taxe anuale rutiere este perfect posibilă, nu ar favoriza piața națională a vehiculelor de ocazie în detrimentul punerii în circulație a vehiculelor de ocazie importate și ar fi, în plus, conformă principiului poluatorul plătește”. Astfel, considerentele CJUE susțin în mod evident concluzia efectului descurajant al taxei pe poluare instituită prin O.U.G. nr. 50/2008, relativ la importul și punerea în circulație în România a autovehiculelor de ocazie cumpărate din alte state membre.
Or, disp. art. 117 alin. 1 lit. (d) din Codul de procedură fiscală prevăd că „Se restituie, la cerere, debitorului următoarele sume: … d) cele plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale; …”. De principiu, instanța nu poate fi legată de temeiul de drept indicat de parte în cererea de chemare în judecată, dacă acesta este eronat sau incomplet indicat, întrucât judecătorul este cel chemat să realizeze încadrarea în drept corectă, având la dispoziție obiectul și motivele de fapt, în condițiile în care reclamantul nu insistă cu privire la o anumită cale procesuală (principiul iura novit curia).
În plus, referitor la efectul hotărârilor pronunțate de CJUE, se impun a fi amintite disp. art. 19 alin. 3 lit. (b) din Tratatul privind Uniunea Europeană, în care se arată: „Curtea de Justiție a Uniunii Europene hotărăște în conformitate cu tratatele: (…) b) cu titlu preliminar, la solicitarea instanțelor judecătorești naționale, cu privire la interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea actelor adoptate de instituții”, dar și pe cele ale art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene unde s-a prevăzut: „Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la: (a) interpretarea tratatelor; (b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii; În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în fața unei instanțe dintr-un stat membru, această instanță poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre, să ceară Curții să se pronunțe cu privire la această chestiune. În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea. …”.
Totodată, art. 148 alin. 2 și 4 prevede că „urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare”, respectiv „Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alineatului (2)”.
De asemenea, relativ la jurisprudența instanței din Luxemburg, se impun a fi amintite, cu titlu exemplificativ, cauza V. Gend & Loos, hotărârea din 5 februarie 1963, unde CJCE a judecat că „… faptul că tratatul, în articolele menționate anterior, permite Comisiei și statelor membre să sesizeze Curtea despre fapta unui stat care nu și-a îndeplinit obligațiile nu înseamnă că persoanele de drept privat nu pot invoca aceste obligații, după caz, în fața unei instanțe naționale …”, sau cauza The Queen și Secretary of S. for Transport, Ex parte: Factortame LTD și alții, hotărârea din 19 iunie 1990, în care s-a statuat că „Dreptul comunitar trebuie să fie interpretat în sensul că instanța națională care, sesizată într-un litigiu privind dreptul comunitar, consideră că singurul obstacol care se opune ca aceasta să dispună măsuri provizorii este o normă de drept național, trebuie să înlăture aplicarea acestei norme”. Totodată, potrivit hotărârii pronunțate la data de 9 martie 1978 în cauza Administrazione delle finanze dello stato c. Simmenthal S.p.a., „[i]nstanța națională însărcinată cu aplicarea, în cadrul competenței sale, a dispozițiilor dreptului comunitar, are obligația de a asigura deplina aplicare a acestor norme, în cazul în care este necesar refuzând aplicarea, din oficiu, a oricărei dispoziții contrare din legislația națională, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aștepta abrogarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional”.
Mai constată Curtea de apel că prin Decizia nr. XXIV din data de 14 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 01 din data de 3 ianuarie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile în interesul legii formulate de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel Iași și Colegiul de conducere al Curții de Apel Cluj și a stabilit că procedura de contestare prevăzută la art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, raportat la art. 205 - 218 din Codul de procedură fiscală, nu se aplică în cazul cererilor de restituire a taxei de poluare întemeiate pe dispozițiile art. 117 alin. (1) lit. d) din același cod.
Instanța supremă a reținut în considerentele deciziei că acțiunea judiciară având ca obiect restituirea taxei de poluare nu poate fi condiționată de parcurgerea procedurii de contestare a deciziei de calcul al taxei de poluare, cele două proceduri fiind distinct reglementate de Codul de procedură fiscală. S-a menționat că existența art. 117 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură fiscală nu ar mai avea nicio justificare logică dacă restituirea sumelor nelegal plătite nu s-ar putea obține decât atacând direct decizia de calcul al taxei de poluare. Totodată, s-a arătat că nu trebuie ignorate obiectul și finalitatea celor două proceduri care vizează, pe de o parte, anularea deciziei de calcul al taxei de poluare, cu consecința înlăturării acesteia din realitatea juridică, iar, pe de altă parte, cenzurarea refuzului nejustificat de soluționare a cererii de restituire a taxei de poluare și obligarea la restituirea sumei încasate cu acest titlu.
Înalta Curte a reținut că procedura prealabilă reglementată de dispozițiile legale amintite anterior este obligatorie numai în cazul primei categorii de acțiuni, în timp ce, pentru a doua, ea nu mai are un astfel de caracter în baza art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.
În opinia instanței supreme soluția admisibilității unor asemenea acțiuni se impune mai ales prin prisma jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, care recunoaște contribuabilului dreptul de a solicita rambursarea unei taxe plătite cu încălcarea dreptului european, independent de orice contestare a actului administrativ prin care această taxă a fost stabilită.
În fine, s-a reținut că această soluție se impune și prin prisma Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, respectiv a art. 13, potrivit căruia statele trebuie să asigure un recurs efectiv, prin care o persoană să se poată plânge de încălcarea drepturilor sale.
Or, a apreciat ÎCCJ că parcurgerea procedurii administrative de contestare a deciziei de calcul al taxei de poluare, cu consecința previzibilă a respingerii contestației, fie ca tardiv formulată, fie ca nefondată, nu poate constitui un remediu național efectiv în sensul Convenției, ci, dimpotrivă, reprezintă un obstacol în calea recuperării prejudiciului cauzat particularilor prin aplicarea unor norme naționale incompatibile cu dreptul european, obstacol interpus chiar de autoritățile fiscale naționale aflate în culpă.
Curtea de apel reține că, potrivit dispozițiilor art. 3307 alin. 4 din Codul de procedură civilă, deciziile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțele de judecată de la data publicării acestora în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Cât despre calitatea procesuală pasivă a pârâtei AFP Sector 2 București, Curtea arată, în esență, că pârâta este o autoritate publică, în sensul art. 2 alin. 1 lit. b din Legea nr. 554/2004, care a perceput taxa și a emis actele administrativ-fiscale pentru perceperea acesteia, neavând relevanță în privința răspunderii sale modul de utilizare ulterioară a banilor în stabilirea calității procesuale. Pe cale de consecință, nu se poate reține că pârâta nu ar avea calitate procesuală în cauză, iar faptul că suma a fost virată în beneficiul AFM implică un raport juridic distinct stabilit între AFP și AFM, indiferent din perspectiva pretenției părții reclamante.
În ce privește critica privind dobânda fiscală, Curtea reține că aceasta a fost formulată de manieră generală, neindicându-se concret vreun motiv pentru care nu sunt îndeplinite condițiile art. 124 Cod proc.fiscală. Prin urmare, această critică nu poate fi reținută.
Tot nefondată este și critica privind acordarea cheltuielilor de judecată, căci, potrivit art. 274 alin. 1 C.pr.civ. (1865) „Partea care cade în pretențiuni va fi obligată la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”. În cauză, prin admiterea cererii, pârâta a căzut în „pretențiuni”, fiind astfel în culpă procesuală pentru declanșarea și desfășurarea unui litigiu finalizat prin infirmarea apărărilor emise. Cât despre acordarea cheltuielilor de judecată doar părții care a câștigat în mod irevocabil procesul, după cum susține partea recurentă, Curtea subliniază, pe de o parte, că prin soluția de față, câștigă procesul în mod irevocabil partea reclamantă, iar, pe de altă parte, interpretarea pretinsă de partea recurentă nesocotește atât litera, cât și spiritul art. 274 C.pr.civ., reglementare menită a asigura părții care câștigă procesul într-o anumită etapă procesuală posibilitatea de a-și recupera cheltuielile de judecată aferente, efectiva lor recuperare depinzând de măsura în care hotărârea care i le recunoaște rămâne sau nu irevocabilă; a considera că acordarea de cheltuieli de judecată este condiționată de câștigarea irevocabilă a unui proces ar echivala cu dreptul părții interesate de a le recupera exclusiv pe cale separată, abia după soluționarea irevocabilă a acelui proces, căci doar la un astfel de moment se știe cine a câștigat și cine a căzut în pretențiuni, irevocabil, interpretare ce nu poate fi acceptată în raport de textul clar al art. 274 C.pr.civ.
Față de cele arătate în precedent, în raport de disp. art. 312 alin. 1 C.pr.civ. (1865), Curtea va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurenta - pârâtă DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI - ADMINISTRATIA SECTORULUI 2 A FINANTELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr.5474 din 08.11.2013 pronunțate de Tribunalul București – Secția a IX-a de C. Administrativ și Fiscal (în prezent, Secția a II-a C. Administrativ și Fiscal), în dosarul nr._ având ca obiect „pretenții - taxa de poluare”, în contradictoriu cu intimata - reclamantă R. A. și intimata - chemată în garanție ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 19.05.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
B. C. V. H. O. D. P.
GREFIER,
C. M.
Red./Tehnored. O.D.P. /2 ex./08.07.2014
Judecător fond: I. M. / Tribunalul București - SCAF
| ← Anulare act administrativ. Decizia nr. 1549/2014. Curtea de Apel... | Obligare emitere act administrativ. Decizia nr. 1209/2014.... → |
|---|
