Pretentii. Decizia nr. 404/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 404/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 20-01-2014 în dosarul nr. 11657/3/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR.404
Ședința publică din data de 20.01.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE – B. C.
JUDECĂTOR – V. H.
JUDECĂTOR – O. D. P.
GREFIER – C. M.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta – pârâtă A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR împotriva sentinței civile nr.715 din 11.02.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IX-a de C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant C. G., având ca obiect „pretenții”.
Dezbaterile și susținerile părților au avut loc în ședința publică din 06.01.2014, fiind consemnate în încheierea de la acea dată, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea, succesiv la data de 13.01.2014 și la data de 20.01.2014, după care,
CURTEA,
Asupra recursului din prezenta cauză.
Examinând actele și lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 715 din 11.02.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IX-a de C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr._, s-a admis acțiunea formulată de reclamantul C. G., cu domiciliul ales la Cav. Av. D. & Sola, în București, sector 1, . nr. 24, . Națională pentru Restituirea Proprietăților, cu sediul în București, sector 1, Calea Floreasca nr. 202, și a fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 43 332,26 lei reprezentând prima tranșă din suma stabilită prin decizia nr. 1251 din 9 decembrie 2011 a ANRP.
Totodată, s-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 9 aprilie 2012 reclamantul C. G. a solicitat obligarea pârâtei ANRP la plata primei tranșe în valoare de 43 332,26 lei reprezentând 40 % din suma stabilită prin decizia nr. 1251/9 decembrie 2011 a ANRP.
În motivarea cererii sale, reclamantul a arătat că prin hotărârea nr. 5061/2010 Comisia pentru aplicarea Legii 9/1998 a admis cererea de acordare a compensațiilor bănești pentru bunurile rămase pe teritoriul statului bulgar ca urmare a Tratatului de la C. din 1940. Ulterior, a indicat reclamantul, ANRP a emis decizia nr. 1251/9 decembrie 2011 prin care validează hotărârea anterior menționată, dispunând plata de compensații în valoarea de 108 330, 65 lei.
Reclamantul a argumentat faptul că pârâta nu și-a îndeplinit obligația de plată a primei tranșe din această sumă, conform art. 38 alin 5 lit c din HG 753/1998.
În drept au fost invocate dispozițiile Legii 554/2004 și art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În dovedirea cererii sale, reclamantul a anexat copia hotărârii Comisiei și a deciziei ANRP, comunicarea ANRP, recipise de transmitere poștală, sentința nr. 3369/2010, adresă ANRP nr. 346/2013.
Pârâta, legal citată cu copia acțiunii (fila 28), nu a fost reprezentată în fața instanței și nici nu a depus întâmpinare.
În temeiul art. 167 cpc, instanța de fond a încuviințat pentru reclamant proba cu înscrisuri.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța de fond a reținut următoarele:
Prin hotărârea nr. 506/27 ianuarie 2010 (fila 6) Comisia pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 din cadrul Instituției Prefectului Județul C. a admis cererea de acordare a compensațiilor bănești formulată de reclamantul C. G., iar ulterior hotărârea a fost validată prin decizia nr. 1251/9 decembrie 2011 a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților (fila 7), fiindu-i acordate acestuia compensații în cuantum de 108 330, 65 lei.
Potrivit art. 8 alin. 1 din Legea nr. 9/1998, compensațiile acordate cetățenilor români îndreptățiți se suportă din bugetul de stat, în limita sumelor aprobate anual cu această destinație, iar plățile către persoanele fizice se asigură de către direcțiile generale ale finanțelor publice în raza cărora își au domiciliul beneficiarii. La art. 2 al aceluiași articol s-a prevăzut că prin hotărâre de guvern se va stabili modalitatea de eșalonare a acordării compensațiilor, care nu poate depăși 2 ani consecutivi, stabilindu-se totodată că în cazul în care compensațiile se plătesc în anul în care au fost stabilite, acestea se acordă la nivelul la care au fost validate de comisia centrală, iar în situația în care se achită în anul următor, direcțiile generale ale finanțelor publice le actualizează în raport de indicele de creștere a prețurilor de consum din ultima lună pentru care a fost publicat de către Institutul Național de S. înaintea plății, față de luna decembrie a anului anterior.
În conformitate cu prevederile art. 38 alineat 5 lit c) din Normele de aplicare ale Legii 9/1998, compensațiile stabilite prin hotărârea de validare a Comisiei centrale pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 se achită beneficiarilor eșalonat, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 40% în anul în care se face plata și 60% în anul următor, în limita sumelor aprobate anual cu această destinație în bugetul de stat.
Având în vedere data validării hotărârii comisiei, reclamantul ar fi trebuit să primească în anul 2012 prima tranșă din suma datorată.
Pârâta nici nu a invocat și nici nu a probat că și-ar fi îndeplinit obligația legală privind plata compensațiilor prevăzută de textele legale mai sus menționate, neexecutarea actului administrativ reprezentat de decizia nr. 1251/9 decembrie 2011 a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților constituind un refuz nejustificat de soluționare a cererii, în sensul prevederilor art. 2 lit.i) din Legea nr. 554/2004.
În consecință, tribunalul a constatat că pretenția reclamantului privind efectuarea de către pârâtă a plății primei tranșe din compensații este întemeiată, astfel încât a admis-o în baza dispozițiilor sus-menționate, precum și ale art. 1 alin. 1, art. 8 alin. 1 și art. 18 alin. 1 din Legea nr. 554/2004.
În temeiul art.274 Cod proc. civ., a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a formulat recurs pârâta A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, în temeiul art. 299 și urm., art. 304 pct. 9, art. 3041 din Codul de procedură civilă, apreciind că sentința recurată este netemeinică și nelegală, solicitând admiterea recursului, rejudecarea cauzei în fond și respingerea acțiunii reclamantei pentru următoarele considerente:
I. în contextul intrării în vigoare a Ordonanței de Urgență nr. 10/_, precizează următoarele:
Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 10/2013, începând cu data intrării în vigoare a acestei ordonanțe, plata despăgubirilor stabilite potrivit Legii nr. 9/1998 și Legii nr. 290/2003 „se face în tranșe anuale egale, eșalonat pe o perioadă de 10 ani, începând cu anul următor datei emiterii titlului de plată. Cuantumul unei tranșe nu poate fi mai mic de 20.000 lei".
Totodată, învederează că, potrivit alin. (2), „prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător și titlurilor de plată emise și neachitate integral până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență. Plata transelor se face începând cu 1 ianuarie 2014".
Din analiza celor două texte de lege menționate, reiese fără echivoc intenția statului român de a eșalona plata despăgubirilor stabilite potrivit Legii nr. 9/1998 și Legii nr. 290/2003 și neachitate (chiar și parțial), pe o perioadă de 10 ani. Cu privire la exigibilitatea acestor tranșe, observăm două ipoteze avute în vedere, respectiv ipoteza în care titlul de plată urmează a fi emis, în această situație prima tranșă fiind exigibilă în anul următor emiterii titlului și, respectiv, ipoteza în care titlul de plată a fost emis anterior intrării în vigoare a ordonanței, în această situație prima tranșă fiind exigibilă începând cu 1 ianuarie 2014.
Prin urmare, creanța stabilită prin Decizia nr. 1251/2011 emisă de către A. Națională pentru Restituirea Proprietăților nu este exigibilă în momentul de față.
Așa cum rezultă și din nota de fundamentare a O.U.G. nr. 10/2013, reglementarea modalității de plată eșalonată a cuantumului despăgubirilor acordate persoanelor îndreptățite potrivit Legii nr. 9/1998, Legii nr. 190/2003 și Legii nr. 393/2006 este rezultatul efectului sistemic, structural pe care acestea îl au asupra bugetului de stat, având în vedere, pe de o parte necesitatea respectării țintei de deficit bugetar asumate, iar, pe de altă parte, necesitatea respectării drepturilor persoanelor îndreptățite la despăgubiri potrivit Legii nr. 9/1998, Legii nr. 290/2003 și Legii nr. 393/2006, prin aplicarea unor modalități de plată care să permită despăgubirea tuturor persoanelor îndreptățite.
Măsurile propuse nu aduc o restrângere a drepturilor persoanelor îndreptățite, întrucât statul român nu numai că nu refuză plata acestor despăgubiri, ci se obligă la plata eșalonată a sumelor prevăzute în deciziile de plată și hotărârile prin care se stabilește cuantumul despăgubirilor.
Plata eșalonată a creanțelor asupra statului nu este interzisă în niciun mod de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, iar executarea uno icto constituie doar o altă modalitate de executare, fără ca acest lucru să însemne că este singura și unica modalitate posibilă de executare pe care un stat o poate aplica.
În aceste condiții, este necesară crearea unui echilibru între interesele generale ale societății și interesele particulare ale persoanelor care intră sub incidența proiectului de ordonanță. în acest sens, precum arată și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, o astfel de măsură trebuie să păstreze un just echilibru între interesele statului și cele ale reclamanților (Hotărârea din 26 aprilie 2006, pronunțată în Cauza Zubko șî alții împotriva Ucrainei, paragraful 67 sau Hotărârea din 5 ianuarie 2000. pronunțată în Cauza Beyeler împotriva Italiei, paragraful 107).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Decizia din 4 septembrie 2012 pronunțată în Cauza D. și alții împotriva României, a reținut că nu se poate aprecia că însăși substanța dreptului reclamanților a fost afectată, iar eșalonarea plății creanțelor datorate reclamanților nu poate fi considerată nerezonabilă (paragraful 51). De asemenea, a apreciat că echilibrul dintre interesele reclamanților și interesul general al societății a fost menținut, neexistând vreo dovadă potrivit căreia Guvernul nu ar avea intenția să respecte calendarul de plăți (paragrafele 49 - 50).
Concluzia care se impune este aceea că statul nu contestă existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional la Convenție, nu neagă existența și întinderea despăgubirilor stabilite prin deciziile de plată și hotărârile emise în temeiul Legii nr. 9/1998, Legii nr. 290/2003, precum și Legii nr. 393/2006, și nu refuză plata acestora.
Măsura criticată este mai degrabă una prin care se garantează realizarea dreptului de proprietate asupra bunului dobândit, în sensul Convenției, fiind deci o aplicare a art. 44 alin. (2) din Constituție, în condițiile respectării țintei de deficit bugetar asumate. Rezultă că prin eșalonarea stabilită statul nu afectează esența dreptului de proprietate, nu aduce atingere substanței acestui drept și cu atât mai puțin nu neagă existența acestuia.
II. Totodată, cu privire la plata despăgubirilor beneficiarilor Legii nr. 9/1998 și Legii nr. 290/2003, învederează următoarele:
În realizarea funcțiilor sale, A. Națională pentru Restituirea Proprietăților gestionează, coordonează și controlează procesul de restituire a proprietăților și de acordare a despăgubirilor pentru proprietățile preluate în mod abuziv de către regimul comunist.
În reprezentarea intereselor Statului Român și pentru gestionarea eficientă, corectă și responsabilă a banului public, A. Națională pentru Restituirea Proprietăților trebuie să prevină eventualele prejudicii, care ar putea fi aduse bugetului său și implicit al Statului Român.
Având în vedere practica constantă din ultimii ani de executare silită pe calea popririi și existența numărului foarte mare de popriri dispuse, consecința inevitabilă fiind blocarea conturilor Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, această instituție a fost pusă în imposibilitatea de a plăti voluntar despăgubirile de care beneficiază persoanele îndreptățite în temeiul Legii nr. 9/1998 și Legii nr. 290/2003.
Din acest motiv, în ultima perioadă, A. Națională pentru Restituirea Proprietăților s-a aflat în imposibilitatea de a pune în executare într-un termen rezonabil obligațiile de plată stabilite în sarcina sa.
Având în vedere impactul acestor sume asupra bugetului de stat, s-a impus identificarea unei modalități de plată care să permită despăgubirea tuturor persoanelor îndreptățite.
Pentru atingerea acestui deziderat, având în vedere necesitatea respectării țintei de deficit bugetar asumate, iar, pe de altă parte, necesitatea respectării drepturilor persoanelor îndreptățite la despăgubiri potrivit Legii nr. 9/1998, Legii nr. 290/2003 și Legii nr. 393/2006, s-a impus eșalonarea plății sumelor acordate potrivit actelor normative amintite.
A solicitat judecarea cauzei în lipsa în conformitate cu art. 242 alin. (2) din Codul de Procedură Civilă.
La data de 11.04.2013, Tribunalul București – Secția a IX-a de C. Administrativ și Fiscal a comunicat întâmpinarea depusă de pârâta A. Națională pentru Restituirea Proprietăților în dosarul instanței de fond, precum și înscrisurile atașate acesteia, dar care au fost înregistrate ulterior pronunțării sentinței recurate și promovării căii de atac prezente.
Intimatul reclamant C. G. nu formulat întâmpinare la recursul promovat de pârâta A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, deși potrivit art.308 alin.2 Cod procedură civilă, avea această obligație, dar a depus la dosar note scrise prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat si obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecata
În motivare, cu privire la aplicabilitatea OUG 10/2013, a arătat că acest act normativ nu se poate aplica având in vedere data la care a fost publicat in MO ( 28.02.2013), coroborat cu data formulării cererii de chemare in judecata (09.04.2012).
Astfel, prin cererea introductiva a solicitat instanței constatarea unui refuz asimilat prin nepunerea in executare a unui act administrativ emis ca urmare a soluționării favorabile a unei cereri - art. 2 lit. i) din legea 554/2004. Refuzul asimilat urmează a fi constatat la data formulării cererii de chemare în judecată. Consecința constatării refuzului asimilat este aceea a obligării paratei la executarea actului administrativ, respectiv plata sumelor către beneficiari.
In speța, instanța a fost investita cu analizarea disp. art. 7 alin. 3, art. 8 alin. 1 din legea 9/1998 si art. 38 alin. 5 din Normele de aplicare a legii 9/1998.
Aceste dispoziții erau in vigoare la data sesizării instanței de judecata.
Instanța a analizat daca fapta prejudiciabila a paratei comisa pana la data introducerii cererii de chemare in judecata se circumscrie dispozițiilor art. 2 lit i) din legea 554/2004, respectiv neexecutarea actului administrativ - Hotărârea 5061/2010 emisa de Comisia pentru aplicarea legii 9/1998, adică neplata drepturilor cuvenite in termenul de 2 ani prevăzut de lege. Aceasta hotărâre a fost validata cu efecte retroactive prin decizia nr. 1251/09.12.2011.
Prin urmare la momentul sesizării instanței de judecata, parata era deja în culpă in raport de legislația in vigoare la acel moment.
Actele si faptele juridice încheiate ori după caz, săvârșite sau produse înainate de . legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea in vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor.
Prin urmare, nu numai ca parata a săvârșit abuzul de putere in perioada de timp cat legea veche era in vigoare, dar acest refuz a produs si efecte juridice negative in patrimoniul reclamantului, care a fost prejudiciat prin neîncasarea drepturilor cuvenite in termenul prevăzut de lege.
In aplicarea principiului neretroactivității legii civile se admite ca toate efectele situațiilor juridice, care s-au produs ori s-au epuizat înainte de . legii noi rămân valabile, neputând fi afectate de legea noua.
In condițiile in care instanța de judecata ar face aplicabila OUG 10/2013 la acest moment procesual ( in timpul soluționării procesului), pe de o parte ar încălca principiul neretroactivității legii civile, iar pe de alta parte ar confirma abuzul paratei comis pana la momentul sesizării instanței de judecata. Prin aceasta atitudine instanța de judecata ar confirma efectele abuzului pana la momentul intrării in vigoare a OUG 10/2013, lasandu-1 nesancționat in condițiile in care a fost sesizata cu o « contestație » in condițiile art. 6 din Convenția EDO.
„Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil [...], de către o instanță [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil [...]"
In acest sens sunt si disp. art. 8 din legea 554/2004. Conform acestui text de lege: « persoana vătămata . de lege sau ., printr-un act administrativ unilateral nemulțumit de răspunsul primit la plângerea prealabilă poate sesiza instanța de contencios administrativ competenta, pentru a solicita anularea, in tot sau in parte, a actului, repararea pagubei cauzate si, eventual reparații pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ si cel care se considera vătămat . său, recunoscut de lege, prin nesoluționarea in termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a cererii »
Prin urmare la data la care a sesizat instanța de judecata, reclamantului i se recunoscuse dreptul la despăgubire in termenul maxim de 2 ani prevăzuți de art. 38 alin. 5 din HG 753/1998 si, totodată i se încălcase acest drept de către parata, prin neplata acestor despăgubiri. In acest context, reclamantul introduce cererea de chemare in judecata, solicitând sancționarea paratei, obținând si o hotărâre judecătorească favorabilă .
Ca urmare a consacrării sale constituționale, acest principiu a devenit obligatoriu nu doar pentru judecătorul care aplică legea, ci și pentru legiuitor, care este ținut deopotrivă să-l respecte în procesul de legiferare, neretroactivitatea legii constituind o garanție fundamentală a drepturilor constituționale, îndeosebi, așa cum s-a subliniat a libertății și siguranței persoanei. Profesorul M. E., arăta în acest sens, în mod sugestiv, că "dacă ceea ce s-a făcut în conformitate cu legea în vigoare ar putea fi necontenit stricat de legea nouă, orice prevedere în timp ar fi cu neputință și ordinea juridică însăși ar fi amenințată pe măsură ce s-ar slăbi încrederea în securitatea drepturilor, în stabilitatea circuitului civil. Dacă legea nouă nu ar respecta ceea ce a fost făcut în cadrul prevederilor legii vechi, încrederea ar dispărea și, odată cu ea, ar fi atinsă autoritatea legii, căci voința de a da ascultare permisiunilor, poruncilor și opiniilor legale ar fi, desigur, în bună măsură demobilizată dacă cel ce s-a supus lor nu ar fi sigur că, procedând astfel, va sta sub scutul legii "
De menționat ca Hotărârea nr. 5061/2010 emisa de Comisia Instituției Prefectului Constanta validată prin decizia ANRP nr. 1251/9.12.2011 acorda in patrimoniul reclamantului un drept de creanța certa, lichida si eligibilă, circumscris noțiunii de « bun » in sensul Convenției EDO si nu numai « o speranța legitima ». De observat ca aceasta Hotărâre 16/2008 constituie titlu executoriu, fiind un act administrativ, care nefiind atacat in termenul de 30 de zile devine irevocabil si deci obligatoriu si pentru instituția care 1-a emis. Aceasta hotărâre constituie un titlu executoriu prin sine însuși - per se. De fapt, reclamantul avea posibilitatea executării silite a acestei hotărâri, in baza codului de procedura civila, dar a înțeles sa sesizeze formal instanța de judecata pentru a i se « confirma » dreptul deja recunoscut de către o autoritate administrativa a statului.
Art. 6 din Convenția EDO prevede un drept al reclamantului de a sesiza o instanța de judecata cu o cerere, dar si obligația tribunalului de a-i fi analizata aceasta cerere, in condițiile impuse de aceeași Convenție ( nediscriminare, ., etc), in acord cu legislația in vigoare la momentul sesizării acestuia. Pretenția nu poate viza decât o conduita anterioara formulării cererii de chemare in judecata, conduita care se analizează in raport de norma juridica care o reglementează la acel moment.
In condițiile in care, Curtea de Apel ar fi admis cererea de preschimbare formulata la data de 20.11.2012 ( asa cum au procedat alte complete, sesizate in aceeași data cu soluționarea altor recursuri ) si ar fi soluționat recursul la un termen anterior intrării in vigoare a OUG 10/2013, soluția ar fi fost previzibila ( cel puțin din perspectiva aplicării OUG 10/2013). Se pune deci firesc intrebarea: exista discriminare intre persoane care beneficiază de aceeași premisa dar de soluții diferite, fara ca acestea sa aibe vreun control la emiterea acestor soluții ?
Lentoarea sau celeritatea soluționării unui dosar nu poate constitui un criteriu obiectiv pentru aprecierea discriminarii/nediscriminarii unui justitiabil in fata legii, singurul criteriu obiectiv, fix este data introducerii cererii de chemare in judecata.
PROTOCOLUL NR. 12. adițional la CONVENȚIA PENTRU APĂRAREA DREPTURILOR OMULUI și LIBERTĂȚILOR FUNDAMENTALE, prevede că:
Statele membre ale Consiliului Europei, semnatare ale acestui Protocol, luând în considerare principiul fundamental în virtutea căruia toate persoanele sunt egale în fața legii și au dreptul la o protecție egală din partea legii, hotărâte să ia noi măsuri pentru promovarea egalității tuturor persoanelor prin garantarea colectivă a unei interziceri generale a discriminării, prin intermediul Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la R. la 4 noiembrie 1950 și reafirmând că principiul nediscriminării nu împiedică statele părți să ia măsuri pentru promovarea unei egalități depline și efective, cu condiția existenței unei justificări obiective și rezonabile a acestor măsuri, au convenit, prin articolul I, cu privire la „interzicerea generală a discriminării".
Astfel, potrivit art. I din Protocol, „1. Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fară nici o discriminare bazată. în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație".
Cu privire la condiționarea plații de „ existenta disponibilului bănesc”.
Condiționarea efectuării plații de " existenta disponibilităților financiare " trebuie constatata de judecătorul național ca neconforma cu dreptul de proprietate al intimatului si prin urmare, neconventionala ( neconforma cu prevederile Convenției si cu jurisprudenta CEDO), motiv pentru care instanța trebuie sa inlature aceasta apărare, ca neintemeiata. Aceasta condiționare reprezintă o condiționare pur potestativa ce afectează obligația Statului ( condiție a cărei realizare depinde exclusiv de voința Statului in condițiile in care Statul nu poate fi cenzurat de intimat la alocarea sumelor in procedura adoptării bugetului de stat) si constituie prin aceasta o ingerința vădit disproporționata in dreptul de proprietate al intimatului, ce impune o cenzura din partea judecătorului național, pentru impiedicarea constatării de către CEDO a unei noi incalcari de către Statul R. a art. 1 din Protocolul 1.
De altfel, asa cum a reținut CEDO in cauza Viasu c. României, statul trebuie sa garanteze prin masuri legale si administrative corespunzătoare punerea in aplicare rapida si efectiva a reconstituirii dreptului de proprietate, indiferent daca este vorba de o restituire in natura sau acordarea de despăgubiri (cum este czul in speța) in conformitate cu principiul supremației dreptului si cu principiul legalității protecției drepturilor fundamentale, patrimoniale enunțate de articolul 1 din Protocolul.
In același sens in cauza Faimblat impotrica României, CEDO a statuat ca statul trebuie sa vegheze si la inlaturarea obstacolelor juridice care impiedica exectarea cu celeritate a deciziilor definitve pronunțate de autoritățile administrative sau de către instanțele udecsatoresti cu privire la imobilele naționalizate, pentru ca foștii proprietari sa obtina fie restituirea, fie o despagubire adecvata si rapida pentru prejudiciul suferit, in special prin adoptarea unor masuri legislative, administrative si bugetare capabile sa garanteze o astfel de solutionare. Lentoarea elaborarii unor astfel de proceduri nu poate fi imputabila intimatului, statul invocandu-si propria-i culpa in executarea obligatiilor, iar creantele impotriva statului sunt garantate conform Constitutiei Romaniei.
Curtea de Apel București s-a constatat legal sesizată și competentă material în soluționarea prezentului recurs, date fiind prevederile art.3 și art.299 Cod procedură civilă, precum și ale art.20 din Legea nr.554/2004.
Verificând sentința civilă recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar și din oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept ale cauzei, conform art.3041 Cod procedură civilă, Curtea constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Mai întâi, Curtea constată că prin decizia Curții Constituționale nr.528/ 12.12. 2013 au fost declarate neconstituționale prevederile O.U.G. nr. 10/2013, astfel că motivul de recurs fundamentat pe incidența acestui act normativ nu mai poate fi considerat întemeiat, fiind înlăturat în consecință.
În mod esențial, Curtea constată faptul că în prezentul recurs se pune problema temeiniciei și legalității cererii intimatului reclamant de solicitare a plății sumei acordate cu titlu de compensații de către comisia județeană, mai precis a primei tranșe din această sumă.
Sub primul aspect evidențiat, Curtea constată faptul că dispozițiile art.38 alin.5 lit.c din HG nr.753/1998, republicată, stabilesc în mod imperativ: ,,5) Compensațiile bănești stabilite prin decizie de plată se achită beneficiarilor, în limita sumelor aprobate anual cu această destinație în bugetul de stat, astfel: … c) eșalonat în două tranșe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 40% în primul an și 60% în anul următor, dacă cuantumul compensații/or depășește 100.001 lei (cuantumul compensațiilor depășește 100.001 lei).
Instanța de fond a constatat, în legătură cu acest aspect, încălcarea prevederilor legale de către pârâtă, în condițiile în care, așa cum se observă din textul menționat anterior, obligația de plată a sumei corespunzătoare cuantumului de 40% în primul an, s-a născut din momentul împlinirii termenului legal.
Așa cum s-a arătat, recurenta pârâtă nu a respectat dispozițiile legale și nu a achitat prima tranșă, deși decizia de validare a fost emisă la data de 09.12.2011, astfel că instanța de fond a admis acțiunea în mod corect sub acest aspect. Apărarea recurentei în sensul că nu a primit fonduri disponibile sub acest aspect, este nefondată, atât timp cât dispoziția imperativă îi impunea această obligație, iar pârâta avea obligația de a își asigura aceste resurse, nedovedind diligențe rezonabile în acest sens.
Pe de altă parte, atitudinea pasivă a recurentei, ar putea determina privarea intimatului de bunul lor recunoscut prin ordinul autorității publice, pe o perioadă de circa 2 ani, fapt contrar prevederilor art. 1 din Primul Protocol al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Pe cale de consecință, întrucât nu există motive întemeiate de casare sau modificare a sentinței civile recurate, se va respinge recursul ca nefondat, conform art. 312 alin.1 C.pr.civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurenta – pârâtă A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR împotriva sentinței civile nr.715 din 11.02.2013, pronunțatĂ de Tribunalul București – Secția a IX-a de C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant C. G., ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 20.01.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
B. C. V. H. O. D. P.
GREFIER,
C. M.
Red. V.H. / Tehnored.V.H./ 2 ex.
Tribunalul București – SCAF / Judecător fond: A. I. N.
| ← Anulare act administrativ. Decizia nr. 4750/2014. Curtea de Apel... | Obligaţia de a face. Decizia nr. 1823/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
