Pretentii. Decizia nr. 8388/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 8388/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 13-11-2014 în dosarul nr. 4333/87/2013
DOSAR NR._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ NR. 8388
Ședința publică de la 13.11.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE – G. M. E.
JUDECĂTOR - P. S.
JUDECĂTOR - V. R. M.
GREFIER - M. I.
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de recurenții-reclamanți B. S., V. N., P. I., A. F., P. I. ANIȘOARA, D. M. N., V. C., G. S., R. I., U. E., S. M., PĂSCUȚU D., D. L., I. M. M., A. M. C., N. S., R. V., C. E., A. V., S. FLORENȚA, S. P., S. L., T. C., VEDEA B., B. D. F., P. S., P. F., M. (O.) R., C. M., I. F., A. F., Z. E., A. F., M. L., D. D. M., D. F., R. F., SOREAȚĂ V. I., C. M., B. D. M., M. C., SOREAȚĂ F. A., D. D., C. S., P. M. M., B. C., S. V., B. D., C. M., B. R., P. A., A. H. F., P. R., P. A., Z. M. L., P. N., Ș. OLGUȚA, S. M., toți reclamanții având domiciliul procesual ales în vederea comunicării tuturor actelor de procedură la sediul D. T. în A., ., județul T. împotriva sentinței civile nr. 272/22.04.2014 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă DIRECȚIA GENERALĂ DE ASISTENȚĂ SOCIALĂ ȘI PROTECȚIA COPILULUI T., prin reprezentant legal, cu sediul în A., ., județul T. și cu chematul în garanție C. JUDEȚEAN T..
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns toți recurenții-reclamanți reprezentați de avocat C. M. cu împuternicire avocațială aflată la dosarul cauzei și intimatul-chemat în garanție C. JUDEȚEAN T. reprezentat de consilier juridic L. P. cu delegație depusă la dosarul cauzei, lipsind intimata-pârâtă D. T..
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care arată că procedura de citare este legal îndeplinită, după care,
Intimatul-chemat în garanție C. Județean T., prin consilier juridic, depune la dosarul cauzei practică judiciară.
Recurenții-reclamanți, prin avocat, arată că nu mai au cereri prealabile de formulat, solicitând acordarea cuvântului în susținerea recursului.
Nemaifiind cereri prealabile de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată, acordând cuvântul în susținerea recursului.
Recurenții-reclamanți, prin avocat, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea sentinței recurate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, obligarea intimatei-pârâte D. T. la plata despăgubirilor solicitate egale cu drepturile salariale de care reclamanții au fost lipsiți în perioada 1.11.2010 – 1.11.2013 și chematul în garanție la alocarea fondurilor necesare plății despăgubirilor solicitate. Arată că reclamanții au depus la instanța de fond acte doveditoare a calității lor de funcționari publici angajați în cadrul D. T., a salariilor ce le-au fost stabilite în conformitate cu prevederile Legii nr. 330/2009, cât și a sumelor cu care le-au fost diminuate salariile, în mod unilateral, de către angajator în perioada 1.11.2010 – 1.11.2013, în temeiul Legii nr. 118/2010. Cât privește excepția prescripției dreptului material la acțiune privind despăgubirile aferente lunii noiembrie 2010 este nefondată, deoarece termenul de prescripție de 3 ani s-a născut la data de 8 decembrie 2010 – data plății salariului pe luna noiembrie 2010 și s-a împlinit la data de 8 decembrie 2013, deci acțiunea este formulată în termen. Nu solicită cheltuieli de judecată.
Intimatul-chemat în garanție C. Județean T., prin consilier juridic, solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate ca fiind temeinică și legală, conform argumentelor expuse în cuprinsul întâmpinării.
Curtea reține cauza spre soluționare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 272/22.04.2014 Tribunalul T. – SCMASCAF a respins cererea formulată de reclamanții B. S., V. N., P. I., A. F., P. I. ANIȘOARA, D. M. N., V. C., G. S., R. I., U. E., S. M., PĂSCUȚU D., D. L., I. M. M., A. M. C., N. S., R. V., C. E., A. V., S. FLORENȚA, S. P., S. L., T. C., VEDEA B., B. D. F., P. S., P. F., M. (O.) R., C. M., I. F., A. F., Z. E., A. F., M. L., D. D. M., D. F., R. F., SOREAȚĂ V. I., C. M., B. D. M., M. C., SOREAȚĂ F. A., D. D., C. S., P. M. M., B. C., S. V., B. D., C. M., B. R., P. A., A. H. F., P. R., P. A., Z. M. L., P. N., Ș. OLGUȚA, S. M., în contradictoriu cu intimata-pârâtă DIRECȚIA GENERALĂ DE ASISTENȚĂ SOCIALĂ ȘI PROTECȚIA COPILULUI T., și cu chematul în garanție C. JUDEȚEAN T., ca nefondată.
La același termen de judecată, tribunalul a respins ca nefondată excepția inadmisibilității acțiunii invocată de către chematul în garanție, și a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru luna noiembrie 2010.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs, în termen legal, reclamanții, solicitând modificarea sentinței în sensul admiterii cererii de chemare în judecată și obligării pârâtei D. T. la plata despăgubirilor solicitate egale cu drepturile salariale de care au fost lipsiți în perioada 1.11.2010-1.11.2013 și obligării chematului în garanție la alocarea fondurilor necesare plății despăgubirilor solicitate.
A arătat că sentința nr. 272/22.04.2014 pronunțată de Tribunalul T. este neîntemeiată și nelegală întrucât:
1.- nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, în raport de natura pretențiilor solicitate (despăgubiri) și perioada pentru care au fost solicitate (art.488 pct.6 cp.c.)
2.- au fost aplicate greșit prevederile art.l alin.l din Protocolul nr.l adițional la Convenție, art.l7 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art.16, 17, 20, 44 și 47 din Constituția României, prevederile Legii 188/1999 modif., ale Legii 330/2010 și ale Legii 284/2010 și a au fost ignorate prevederile art.16 alin. l din Legea 118/2010 (art.488 pct.8 din c.p.c.).
- excepția prescripției dreptului material la acțiune privind despăgubirile aferente lunii nov. 2010 este nefondată, deoarece termenul de prescripție de 3 ani s-a născut la data de 8 dec.2010-data plății salariului pe luna nov.2010 și s-a împlinit la data de 8 dec.2013.; - motivația reținută nu vizează dreptul reclamanților la plata unor despăgubiri pentru privarea de un bun proprietate privată, ci doar scopul legitim al Legii 118/2010;
- instanța de fond a ajuns la concluzia că diminuările salariale efectuate în baza Legii 118/2010 nu reprezintă o ingerință a statului menită să rupă „justul echilibru" dintre interesele generale ale colectivității și protecția drepturilor garantate ale individului, concluzie care este motivată doar prin preambulul legii 118/2010, prin mărimea procentului de diminuare și prin caracterul temporar și excepțional al măsurii de diminuare.
- cu privire la despăgubirile solicitate de către reclamanți pentru perioada 1.01.2011-1.11.2013 ,soluția instanței de fond este nemotivată în raport de prevederile Legii 330/2009 și caracterul temporar al Legii 118/2010 (art.l6 alin. l)
- instanța de fond a ignorat legea internă care conferă salariului reclamanților natura unui bun în sensul art. l parag. l din Protocolul adițional nr. l la Convenție și jurisprudența CEDO în materia privării de proprietate.
Motivația reținută de instanța de fond, nu doar că lipsește de efecte juridice Legea 330/2009 și Legea 284/2010, atribut ce excede competenței sale, dar creează premisa ca, în viitor, orice derapaj economic, deși neimputabil salariaților, să fie asimilat „unui atentat la siguranța națională" și urmat de diminuări arbitrare ale salariilor stabilite prin lege, fără nicio dezdăunare a salariaților.
In motivarea soluției de respingere a cererii de chemare în judecată, instanța de fond s-a limitat să facă referire împrejurarea să diminuarea salariilor s-a efectuat în baza unei legi, că scopul urmărit, acela de restabilire a echilibrului bugetar, este unul legitim, iar procentul de diminuare nu afectează raportul de proporționalitate dintre interesul general și drepturile reclamanților.
Instanța de fond, fără absolut nici-o justificare științifică, credibilă și legală, reține în considerentele sentinței că diminuarea nu „a afectat substanța dreptului"( n.n.-a dreptului la salariul stabilit conform Legii 330/2009), deoarece salariaților li s-a asigurat plata în continuare a unui procent de 75% din salariile legal cuvenite, lăsând să se înțeleagă că în această situație, pretențiile de dezdăunare ale reclamanților sunt neîntemeiate.
O asemenea motivație,nu poate fi primită, întrucât situația financiară a familiilor reclamanților a fost grav afectată,prin lipsirea acestora de o parte a mijloacelor materiale de achitare a creditelor contractate, a cheltuielilor de întreținere și, nu în ultimul rând, a resurselor de subzistență.
Legea 118/2010 nu conține nici-o prevedere care să confere reclamanților posibilitatea de a obține despăgubiri pentru ingerința în dreptul lor la plata salariului determinat în mod concret de dispozițiile Legii 330/2010 și 284/2010, lipsă totală de despăgubiri care nu se poate justifica având în vedere circumstanțele spetei si faptul că Guvernul României nu a invocat în preambulul Legii 118/2010 nici-o circumstanță „excepțională" care să justifice neacordarea unor despăgubiri.
In preambulul Legii 118/2010 a fost invocat drept motiv concret al diminuărilor salariale, „misiunea de evaluare efectuată de experții FMI și cei ai Băncii Mondiale în perioada 26.04.-20.05.2010 pentru analiza progreselor înregistrate în ceea ce privește condițiile specifice atașate tranșei a 3-a de împrumut în valoare de 1,15 mld. Euro în cadrul programului de asistență financiară" și că în urma acestei analize „a rezultat faptul că în condițiile politicilor curente, ținta de deficit fiscal în anul 2010 de 6,4% din PIB nu va putea fi îndeplinită din cauza unor deteriorări ale condițiilor economice, a unor dificultăți în colectarea veniturilor și a derapajelor pe partea de cheltuieli."
Urmează ca instanța să analizeze dacă reclamanții se fac vinovați de „politicile curente" reținute în Raportul de evaluare al FMI si Băncii Mondiale si în ce măsură, derapajele pe partea de cheltuieli și activitatea defectuoasă de colectare a veniturilor, pot fi considerate „împrejurări excepționale" de natură să-i priveze pe reclamanți de plata oricăror despăgubiri.
In opinia lor măsurile care au stat la baza diminuărilor salariale nu au fost impuse de către FMI și Banca Mondială, dezechilibrul bugetar fiind cauzat de politicile economice si fiscale incoerente adoptate de către Guvern în perioada anterioară anului 2010 și care nicidecum nu pot fi asimilate „unei împrejurări excepționale" si nici nu pot fi imputate reclamanților.
Având în vedere: Art. l din Protocolul adițional nr. l la Convenție, jurisprudența CEDO concretizată în: Hot./24.03.2005-cauza Ș. c. României publ. în M. of. 1048/2005;Hot. 28.06.2005cauzaVirgil I. c. României pub. în M. of396/2006; M. împ. României și B. împ. României, dispozițiile legale interne(art.11,16,20,44,47,53 din Constituția României, Lege a 330/2009 și Legea 284/2010, Codul Muncii),solicită să se constate că dreptul reclamanților la salariul stabilit conform Legii 330/2009 reprezintă un bun proprietate privată în sensul art. l din Protocolul adițional nr. l la Convenție, că salariul stabilit în urma reîncadrării conform Legii 330/2009 este o creanță bine determinată și intră în sfera de protecție a Convenției, iar privarea lor de plata în întregime a acestui salariu stabilit prin contractul individual de muncă, reprezintă o ingerință disproporționată, atât sub aspectul procentului de diminuare stabilit unilateral și arbitrar, cât și sub aspectul lipsei totale de despăgubiri, deși ne aflăm în prezența unei privări de proprietate, fără să ne aflăm într-o „situație excepțională".
În drept, au invocat dispozițiile art.488 pct. 6 și 8 din codul de procedură civilă.
Intimatul-pârât și intimatul-chemat în garanție au depus întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Examinând motivul de recurs invocat față de hotărârea atacată și probele administrate în cauză, Curtea constată recursul fondat doar pentru următoarele considerente:
Excepția prescripției dreptului material la acțiune privind despăgubirile aferente lunii noiembrie 2010 este nefondată deoarece termenul de prescripție de 3 ani s-a născut la data de 8 decembrie 2010 - data plății salariului pe luna noiembrie 2010 și s-a împlinit la data de 8 decembrie 2013, cum în mod corect au arătat recurenții. Dreptul de a solicita plata despăgubirilor nu se putea naște la data de 01.11.2010, atâta timp cât pentru munca prestată în luna noiembrie 2010, recurenții urmau a fi remunerați în luna următoare, neavând dreptul de a solicita anticipat remunerația.
Ca atare, în mod greșit instanța de fond a admis excepția prescripției și a constatat că dreptul la despăgubirile aferente lunii noiembrie 2010 este prescris, pretenția trebuind a fi analizată pe fond.
În privința despăgubirilor aferente perioadei 01.12.2010 – 01.11.2013, soluția pronunțată de tribunal este legală și temeinică, iar argumentele prezentate sunt în egală măsură aplicabile și în privința despăgubirilor solicitate pentru luna noiembrie 2010. Instanța de fond a expus în mod amplu argumentele sale și a aplicat corect normele de drept material, apreciind în mod judicios că prin diminuarea drepturilor salariale cu 25% nu a fost încălcat art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.
În mod corect prima instanța a raportat raționamentul său, în primul rând la deciziile Curții Constituționale prin care s-a constatat constituționalitatea Legii nr.118/2010 (Deciziile nr. 872 și 874 din 25 iunie 2010), făcând trimitere, punctual, la motivarea Curții Constituționale pertinenta in speță (in sensul ca măsura diminuării salariale, prin raportare la art. 53 din Constituție, este justificată, proporțională, nediscriminatorie și nu aduce atingere substanței dreptului).
Curtea Constituțională a reținut că salariul reprezintă o componentă a dreptului la muncă și reprezintă contraprestația angajatorului în raport de munca prestată de angajat în baza unor raporturi de muncă și întrucât dreptul la salariu este corolar unui drept constituțional, și anume dreptul la muncă, diminuarea sa se constituie într-o veritabilă restrângere a exercițiului dreptului la muncă, iar această măsură nu se poate realiza decât în condițiile strict și limitative prevăzute de art.53 din Constituția României.
Tot Curtea Constituțională a reținut că diminuarea cuantumului salariului/indemnizației/ soldei, cu 25% este prevăzută de Legea nr. 118/2010 și se impune pentru reducerea cheltuielilor bugetare, soluție legislativă care a fost determinată de apărarea securității naționale, astfel cum rezultă din expunerea de motive a Guvernului. Este evident, arată aceeași Curte, că apărarea securității naționale nu implică numai securitatea militară, deci domeniul militar, ci are și o componentă socială și economică și pe cale de consecință, nu numai existența unei situații cu caracter militar atrage aplicabilitatea noțiunii “securitatea națională” din textul art.53 din Constituție, ci și alte aspecte din viața statului precum cele economice, financiare, sociale, care ar putea afecta însăși ființa statului, prin amploarea și gravitatea fenomenului.
În ce privește aspectul privind contradictorialitatea între norma internă (Legea nr.118/2010) și norma internațională (prevederile Primului Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale), Curtea reține că „noțiunea de „bun" înglobează orice interes al unei persoane de drept privat ce are o valoare economică, astfel că dreptul la salariu și dreptul la pensie pot fi asimilate unui drept de proprietate.
În practica CEDO a fost asimilat dreptul la salariu noțiunii de „bun”, dar nu și dreptul la un anumit cuantum al salariului. Prin urmare, fluctuațiile privind cuantumul salariului nu afectează dreptul de proprietate, decât în condițiile în care reducerea ar fi atât de mare, încât ar afecta însăși substanța dreptului, atâta timp cât reducerea salariilor a avut o bază legală și a existat un scop legitim pentru a se proceda în acest mod (scopul legitim este dat de expunerea de motive a Legii nr.118/2010 în care se prevede că soluția se impune în vederea reducerii cheltuielilor bugetare) nu se poate susține că s-ar încălca prevederile art.1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.
Prin Decizia nr.872/25.06.2010: „Curtea Constituțională a apreciat că amenințarea la adresa stabilității economice continuă să se mențină, astfel încât Guvernul este îndrituit să adopte măsuri corespunzătoare pentru combaterea acesteia. Una dintre aceste măsuri este reducerea cheltuielilor bugetare, măsură concretizată, printre altele, în diminuarea cuantumului salariilor/indemnizațiilor/soldelor cu 25%."
„Curtea constată totodată că măsura legislativă criticată este aplicată în mod nediscriminatoriu, în sensul că reducerea de 25% se aplică tuturor categoriilor de personal bugetar în același cuantum și mod și totodată că sunt respectate prevederile art. 53 din Constituție.
Astfel, „Curtea constată că există o legătură de proporționalitate între mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizației/soldei) și scopul legitim urmărit (reducerea cheltuielilor bugetare/reechilibrarea bugetului de stat) și că există un echilibru echitabil între cerințele de interes general ale colectivității și protecția drepturilor fundamentale ale individului.
Curtea observă, de asemenea, că măsura criticată are un caracter temporar, tocmai pentru a nu se afecta substanța dreptului constituțional protejat. Astfel, este evident că restrângerea exercițiului unui drept trebuie să dureze numai atât timp cât se menține amenințarea în considerarea căreia această măsură a fost edictată.
În acest sens, Curtea constată că măsura criticată are o durată limitată în timp, și anume până la data de 31 decembrie 2010. Cu privire la invocarea faptului că art.17 alin.2 din lege acordă o posibilitate nelimitată Guvernului sau Parlamentului de a aplica, după data de 31 decembrie 2010, diminuarea cu 25% a salariilor, Curtea constată că această critică nu este reală, întrucât astfel cum rezultă din textul de lege menționat, începând cu data de 1 ianuarie 2011 se revine la cuantumul salariilor/indemnizațiilor și soldelor de dinainte de adoptarea acestor măsuri de diminuare, în condițiile încadrării în politicile sociale și de personal, care, la rândul lor, trebuie să se încadreze în nivelul cheltuielilor bugetare. Astfel, în urma aplicării măsurilor criticate se va menține în plată același cuantum al salariilor/indemnizațiilor și al soldelor ca cel de dinaintea reducerilor operate prin legea criticată. Este o obligație de rezultat pe care și-o impune legiuitorul pentru că, în caz contrar, s-ar ajunge la încălcarea caracterului temporar al restrângerii exercițiului drepturilor; or, tocmai acest caracter temporar al restrângerii exercițiului drepturilor este de esența textului art.53 din Constituție.
De asemenea, și în ceea ce privește Legea nr.285/2010 anterior promulgării acesteia Curtea Constituțională a efectuat controlul de constituționalitate în condițiile art.15 alin.1 din Legea nr.47/1992, pronunțând Decizia nr.1655/28.12.2010.
Astfel, prin această decizie Curtea a reținut că: „O atare modalitate de stabilire a cuantumului concret al salariilor/soldelor - indemnizațiilor brute nu este de natură să încalce cele stabilite prin deciziile Curții Constituționale nr. 872 și 874 din 25 iunie 2010. Curtea a impus o obligație de rezultat legiuitorului, aceea ca după 1 ianuarie 2011 să revină la: "cuantumul salariilor/indemnizațiilor și soldelor de dinainte de adoptarea acestor măsuri de diminuare, în condițiile încadrării în politicile sociale și de personal, care, la rândul lor, trebuie să se încadreze în nivelul cheltuielilor bugetare". Este în același timp o obligație sub condiție care va duce la revenirea etapizată a cuantumului drepturilor salariale la nivelul anterior Legii nr.118/2010. Stabilirea modalității concrete de realizare a acestui proces este o prerogativă a legiuitorului, care va decide, în funcție de situația economico-financiară a țării, momentul îndeplinirii cât mai rapid a obligației sale de rezultat stabilite prin deciziile Curții Constituționale nr.872 și 874 din 25 iunie 2010, în sensul revenirii cel puțin la cuantumul salariilor/indemnizațiilor și soldelor de dinainte de adoptarea Legii nr.118/2010."
Prin urmare, în urma analizei efectuate, Curtea Constituțională a constat că dispozițiile Legii nr. 285/2010 sunt constituționale și, mai mult, aceste dispoziții nu sunt de natură să încalce cele stabilite prin decizia Curții Constituționale nr.872 și 874 din 25 iunie 2010.
În legătură cu incidența dispozițiilor art.1 din Protocolul 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului, în mod corect a arătat tribunalul că există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit.
În ceea ce privește existența unui drept de proprietate care trebuie protejat, prezenta instanță de recurs apreciază ca fiind relevante următoarele:
Hotărârea Vilho Eskelinen și alții versus Finlanda statuează că " .... nu există un drept protejat de Convenție de a continua să primești un salariu într-un anumit cuantum … În cazul de față a rezultat că reclamanții nu aveau o speranță legitimă să primească un spor salarial după încorporare în condițiile în care, ca o consecință a schimbării postului către o municipalitate în afara Sonkajarvi (prin Ordin al Ministrului de interne n.n.), dreptul la un spor salarial încetase".
În hotărârea Kechko versus Ucraina s-a reținut " ... este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților săi din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare. Totuși, dacă printr-o dispoziție legală în vigoare se stabilește plata unor sporuri si condițiile pentru aceasta au fost îndeplinite, autoritățile nu pot, în mod deliberat, să refuze plata lor, atâta vreme cât dispozițiile legale sunt în vigoare".
În cazul de față, art.1 alin.1 din Legea nr.118/2010 prevede: "(1) Cuantumul brut al salariilor/soldelor/ indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale OUG nr.1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%." Înlăturându-se temeiul legal pentru plata după . acestui act normativ a procentului de 25% din salariu se impune a se constata în principal că această parte a salariului nu poate fi avută la acest moment în vedere sub aspectul incidenței prevederilor art.1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.
Hotărârea în cauza M. c. României din 15 iunie 2010 nu reprezintă un precedent în situația actuală, dat fiind cadrul juridic fundamental diferit: reclamantul obținuse, în instanță, o hotare prin care autoritățile erau obligate la plata unui anumit salariu. “Bunul’, în sensul Convenției era creanța de natura salariala stabilita printr-o hotărâre judecătorească executorie (paragraful 26 din hotărâre). In acest context, este de subliniat ca jurisprudența împotriva României (A. P. c. României, hotărârea din 26 ianuarie 2010) privește numai ipoteza neexecutării unor hotărâri judecătorești și nu vizează situația diminuării, prin lege, a cuantumului salariului funcționarilor publici. Daca în cazurile privind neexecutări ale unor creanțe salariale exista un temei clar stabilit al obligației de plata – hotărârea judecătorească – în schimb, în cazul reducerii printr-o lege, pentru viitor, a salariilor, temeiul existentei “bunului” este mult mai puțin clar. In aceasta privință, CEDO face o distincție esențială între dreptul de a continua să primești în viitor un salariu într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul câștigat pentru o perioadă în care munca a fost prestată (Lelas c. Croatiei din 20 mai 2010, par. 58).
Cu toate acestea, acceptând că partea de 25% din salariu, fără un temei legal, intră în sfera de aplicare a art.1 din Protocolul 1 și că a existat o ingerință din partea statului, Curtea reține că dreptul de proprietate nu este un drept absolut, statul având o largă marjă de apreciere în ceea ce privește anumite limitări ce pot fi aduse acestui drept.
Scopul măsurii a fost apărarea interesului public, respectiv salvarea economiei naționale aflată în fața unei crize economice severe, prin aceasta apărându-se concomitent ordinea publică și siguranța națională.
În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului arată ca nu este rolul sau de a verifica în ce măsură existau soluții legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit (în cazul de față reducerea cheltuielilor publice prin reduceri salariale), cu excepția situațiilor în care aprecierea autorităților este vădit lipsită de orice temei. (Wieczorek c. Poloniei, hotărâre din 8 decembrie 2009, par. 59 sau Mellacher c. Austriei, hotărâre din 19 decembrie 1989, Series A nr.169, par.53).
Sub aspectul proporționalității, lipsa despăgubirii pentru diminuarea salariului nu poate conduce eo ipso la încălcare. Trebuie avuta in vedere marja mare de apreciere pe care Curtea o lasă statelor in stabilirea propriilor politici in aceasta materie, iar aceasta marja este si mai mare atunci când necesitatea intervenției statului rezulta din consecințele pe care criza economica internaționala le produce asupra deficitului bugetar.
Se remarcă că prin măsura adoptată reclamanții nu au încetat să beneficieze de dreptul la salariu, ci au suferit doar de o diminuare temporară, cum corect a observat și prima instanță.
În acest sens instanța de control judiciar menționează hotărârea Curții Kjartan Asmunsson vs Islanda, situația de fapt analizată de curte referindu-se la încetarea totală a plății pensiei de invaliditate pentru reclamant. Curtea reține "....că reclamantul a fost pus în situația de a purta o povară disproporționată care, chiar având în vedere larga limită de apreciere de care se bucură statul în domeniul legislației din domeniul protecției sociale, care nu poate fi justificată de interesul legitim al comunității, prezentat de autorități. Situația ar fi fost alta dacă reclamantul ar fi pus doar în situația de a îndura o reducere rezonabilă și comensurabilă și nu privarea totală de drepturi" (paragraful 45 din hotărâre).
Se poate constata, că în jurisprudența sa, Curtea recunoaște dreptul la o amplă apreciere a statului în ceea ce privește sistemul de drepturi sociale, arătând expres că acest drept are un conținut mai vast decât în alte domenii și pe de altă parte,că măsura încalcă principiul proporționalității în special atunci când are loc o privare totală.
Curtea are în vedere faptul că măsura reducerii cu 25% a salariilor nu este discriminatorie, ea a vizat, potrivit dispozițiile Legii 118/2010, întreaga categorie a angajaților din sistemul public, categorie din care fac parte reclamanții.
În plus față de acestea, nu trebuie neglijat că nici normele comunitare nu garantează remunerațiile ori cuantumul acestora. În acest sens, prin art.153 (fost art.137) din TCE se stipulează expres că Uniunea susține și completează acțiunea statelor membre în domeniile privind securitatea socială, protecția socială a lucrătorilor, dar dispozițiile adoptate în acest sens „nu aduc atingere dreptului recunoscut al statelor membre de a-și defini principiile fundamentale ale sistemului lor de securitate socială și nu trebuie să aducă atingere echilibrului financiar”. Totodată, pct. 5 al aceluiași articol prevede că Uniunea nu intervine în domeniile remunerațiilor, dreptului la grevă și nici dreptului la lock-out.
În concluzie, simplul fapt că dreptul la salariu reprezintă remunerație în sensul jurisprudenței instanței de la Luxemburg ori, bun în sensul jurisprudenței instanței de la Strasbourg nu este de natură a garanta salariaților menținerea unui anumit cuantum al acestei remunerații, statul membru fiind pe deplin suveran în legătură cu aceste aspecte.
De altfel, plata salariului reprezintă o prestație periodică, iar statul, în virtutea dreptului său suveran de a dispune cu privire la modalitatea de organizare a sistemului de salarizare, poate oricând interveni, pentru viitor, asupra cuantumului salariului.
În speță nu se poate aprecia că ar fi avut loc o afectare a substanței dreptului la salariu. Aceasta întrucât reducerea este doar de 25%, continuând a se asigura plata diferenței de 75% din venituri, dar și deoarece măsura este una excepțională, impusă de o cauză de utilitate publică, respectiv necesitatea asigurării stabilității economice a țării, dar și temporară.
Față de cele ce preced rezultă că prin reducerea cu 25% a salariilor intimaților, reducere salarială prevăzută de Legea nr. 118/2010, justificată de rațiuni de politică bugetară nu a avut loc o încălcare a art. 1 din Protocolului 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ce garantează dreptul la salariu și nu la un anumit cuantum al lui, în acest sens practica CEDO a fost constantă, recunoscând statelor membre o largă marjă de apreciere în stabilirea propriilor politici în materie de salarizare și această marjă este cu atât mai mare cu cât necesitatea intervenției statului decurge din consecințe pe care criza economică internațională le produce asupra deficitului bugetar.
Aspectul caracterului temporar al măsurii dispuse prin legea nr.118/2010 și concordanța acestei dispoziții cu dispozițiile art.53 din Constituție, sunt aspecte ce pot fi analizate doar de instanța de control constituțional, întrucât analiza constituționalității unei legi nu este atributul instanței de drept comun, cum în mod eronat au apreciat recurenții. Ori, diminuarea cu 25% a drepturilor salariale a salariaților din sectorul bugetar conform Deciziilor nr.872, 874 din data de 25.06.2010 ale Curții Constituționale, a fost apreciată constituțională.
În acest sens, apare ca fiind deosebit de relevantă și o hotărâre a Curții Europene pentru Drepturile Omului care confirmă teza potrivit căreia diminuarea prin Legea nr. 118/2010 a drepturilor salariale ale personalului bugetar nu contravine art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția EDO. Prin decizia din 6 decembrie 2011 pronunțată în cauzele conexate nr. 4232/11, F. Mihaies vs. Romania si, respectiv, nr._/11, A. G. S. vs. Romania, Curtea EDO a respins ca inadmisibile cererile prin care cei doi reclamanți se plângeau de încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 prin măsura reducerii cu 25% a salariilor in aplicarea legii 118/2010. Făcand trimitere la hotărâri anterioare (Vilho Eskelinen si altii vs. Finlanda, mutatis mutandis, Kjartan Ásmundsson vs. Islanda, Ketchko vs. Ukraina), Curtea a considerat ca era dificil pentru reclamanți să susțină ca au un bun în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO.
In esență, Curtea a considerat ca ingerința respectiva era justificata – fiind prevăzuta de lege (chiar presupunând ca reclamanții ar fi titularii unui bun) si urmărind un scop legitim (echilibrul bugetar al unui stat aflat in criza economica) – si proporționala, având în vedere marja mare de apreciere a statului in domeniul politicilor economice si sociale precum si echilibrul realizat de stat prin masurile respective (Hasani vs. Croatia).
Pentru aceste considerente, fiind găsit întemeiat numai motivul privitor la excepția prescripției, Curtea în temeiul art. 496 alin. 1 și art. 498 alin. 1 C. va admite recursul, va casa în parte sentința în sensul că va respinge excepția prescripției dreptului material la acțiune pe luna noiembrie 2010, ca neîntemeiată și va respinge în totalitate acțiunea, ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de recurenții-reclamanți B. S., V. N., P. I., A. F., P. I. ANIȘOARA, D. M. N., V. C., G. S., R. I., U. E., S. M., PĂSCUȚU D., D. L., I. M. M., A. M. C., N. S., R. V., C. E., A. V., S. FLORENȚA, S. P., S. L., T. C., VEDEA B., B. D. F., P. S., P. F., M. (O.) R., C. M., I. F., A. F., Z. E., A. F., M. L., D. D. M., D. F., R. F., SOREAȚĂ V. I., C. M., B. D. M., M. C., SOREAȚĂ F. A., D. D., C. S., P. M. M., B. C., S. V., B. D., C. M., B. R., P. A., A. H. F., P. R., P. A., Z. M. L., P. N., Ș. OLGUȚA, S. M., toți reclamanții având domiciliul procesual ales în vederea comunicării tuturor actelor de procedură la sediul D. T. în A., ., județul T. împotriva sentinței civile nr. 272/22.04.2014 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă DIRECȚIA GENERALĂ DE ASISTENȚĂ SOCIALĂ ȘI PROTECȚIA COPILULUI T., prin reprezentant legal, cu sediul în A., ., județul T. și cu chematul în garanție C. JUDEȚEAN T., cu sediul în A., ., județ T..
Casează în parte sentința recurată, în sensul că:
Respinge excepția prescripției dreptului material la acțiune pe luna noiembrie 2010, ca neîntemeiată.
Respinge acțiunea, ca nefondată.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 13.11.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
G. M. E. P. S. V. R. M.
GREFIER
M. I.
Red. și tehnored. SP/62 ex./03.12.2014
Jud. fond M. M. – Tribunalul T. – Secția C.
| ← Anulare act administrativ. Sentința nr. 2559/2014. Curtea de... | Obligaţia de a face. Decizia nr. 8093/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
