Pretentii. Decizia nr. 8695/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 8695/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 20-11-2014 în dosarul nr. 4425/98/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR.8695
Ședința publică de la 20.11.2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE - G. D.
JUDECĂTOR - A. Ș.
JUDECĂTOR - R. I. C.
GREFIER - C. A.
Pe rol se află cererea de repunere pe rol privind recursul formulat de recurenta pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița pentru fosta Administrație a Finanțelor Publice Slobozia, împotriva sentinței civile nr. 489F/31.01.2013, pronunțată de Tribunalul Ialomița – Secția Civilă, în contradictoriu cu intimatul reclamant S. D. C. și intimata chemată în garanție Administrația F. pentru Mediu.
La apelul nominal făcut în ședința publică atât la prima strigare, la ordine, cât și la a doua strigare la sfârșitul ședinței, au lipsit părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează Curții că părțile au solicitat judecarea cauzei și în lipsă conform art.242 alin.2 C.pr.civ..
Curtea reține cauza în pronunțare atât pe cererea de repunere pe rol, cât și pe fondul cererii de recurs, în temeiul art.150 C.pr.civ.
CURTEA
Asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ialomița – Secția Civilă la data de 06.11.2012, sub nr._, reclamantul S. D. C., în contradictoriu cu pârâta ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE SLOBOZIA, a solicitat obligarea acesteia la restituirea sumei de 5542 lei, reprezentând contravaloare taxă poluare pentru autovehicul, încasată necuvenit, achitată cu chitanța . nr._/11.07.2012, sumă actualizată cu dobânda legală aferentă sumei pentru perioada cuprinsă între data achitării și până la data restituirii efective.
Prin sentința civilă nr. 489/31.01.2013, Tribunalul Ialomița – Secția civilă a admis ca fiind întemeiată cererea, a obligat pârâta A.F.P. Urziceni să restituie reclamantului suma de 5542 lei, încasată necuvenit cu chitanța . nr._/11.07.2012, cu titlu de taxă de poluare pentru autoturismul second hand marca AUDI, tip A4, nr. de identificare WAUZZZ8E16A100609, nr. omologare ACAU125Z11CB8, sumă actualizată cu dobânda legală aferentă sumei pentru perioada cuprinsă între data achitării și până la data restituirii efective, a luat act că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată și a obligat chemata în garanție Administrația F. pentru Mediu să vireze pârâtei A.F.P. Urziceni sumele necesare achitării obligațiilor de plată.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a considerat că cererea reclamantului se dovedește a fi întemeiată pe considerentele de mai jos:
Potrivit înscrisurilor aflate la dosarul cauzei rezultă că reclamantul a achiziționat dintr-un stat comunitar, un autovehicul second hand marca AUDI, tip A4, nr. de identificare WAUZZZ8E16A100609, nr. omologare ACAU125Z11CB8, pentru care a fost condiționat să achite suma de 5542lei, potrivit chitanței . nr._/11.07.2012, cu titlul de taxă pentru emisii poluante, suma respectivă fiind calculată și percepută potrivit deciziei de calcul al taxei pentru emisii poluante pentru autovehicule emise de pârâtă.
Instanța a constatat că prin Legea nr.9/2012, O.U.G. nr.50/2008 a fost abrogată, reglementările cuprinse la art.4 alin.2 din Legea nr.9/2012 urmând a elimina taxa discriminatorie cuprinsă în O.U.G. nr.50/2008 și a pune reglementările naționale în concordanță cu art.110 din T.F.U.E. în sensul că obligația de plată a taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule există și cu ocazia primei transmiteri a dreptului de proprietate în România, asupra unui autovehicul rulat și pentru care nu s-a plătit taxa specială pentru autovehicule și autoturisme, conform Legii nr.571/2003.
Numai că prin O.U.G. nr.1/2012 s-a dispus suspendarea aplicării dispozițiilor art.4 alin.2 din Legea nr.9/2012 până la 1 ianuarie 2012, situație în raport de care instanța consideră că discriminarea constatată de Curtea de Justiție a U.E. în cauza T. contra României și neconcordanțele reglementărilor naționale cu normele europene persistă .
Astfel, potrivit art. 110 din Tratatul de Funcționare a Comunității Europene, niciun stat membru nu aplică direct sau indirect produselor altor state membre, impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică direct sau indirect produselor naționale similare.
Coroborând textele de lege cuprinse în dreptul intern și cele din dreptul comunitar în raport de Constituția României și Jurisprudența Curții Europene de Justiție, instanța constată că în cauza dedusă judecății sunt aplicabile dispozițiile dreptului comunitar, care are prioritate față de dreptul național.
Astfel, Constituția României, în art. 148, prevede urmare a aderării la Uniunea Europeană prevederile tratatelor constitutive precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare (alin.2) iar Parlamentul, Președintele, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinirea obligațiilor, din actul de aderare asumate prin Legea 157/2005 de ratificare a tratatului.
Prin decizia în cauza C./ENEL (1964), Curtea de Justiție Europeană a stabilit că legea care se îndepărtează de Tratat – un izvor independent de drept - nu ar putea să ducă la anularea lui, dată fiind natura sa originală și specială, fără a-l lipsi de caracterul lui de lege comunitară și fără ca baza legală a Comunității însăși să fie pusă la îndoială. Mai mult, aceeași decizie a definit relația dintre dreptul comunitar și dreptul național al statelor membre, arătând că dreptul comunitar este o ordine juridică independentă care are prioritate de aplicare chiar și în fața dreptului național ulterior.
De asemenea, în cauza SIMMENTHAL (1976) Curtea de Justiție Europeană a statuat că judecătorul național este obligat să aplice normele comunitare în mod direct, dacă acestea contravin normelor interne, fără a solicita sau aștepta eliminarea acestora pe cale administrativă sau a unei alte procedură constituționale.
Din analiza dispozițiilor legale care au stabilit condițiile și modalitățile de percepere a taxei de emisii poluante, tribunalul ajunge la concluzia că între norma de drept intern și cea comunitară, aplicabile în speță, există o stare de incompatibilitate.
Astfel, potrivit dispozițiilor Legii nr.9/2012, cu modificările aduse de O.U.G. nr.1/2012, rezultă că pentru un autoturism produs în România sau în alte state membre U.E. nu se percepe la o nouă înmatriculare taxa de poluare, dacă a fost anterior înmatriculat tot în România. Dar se percepe această taxă de poluare la autoturismul produs în țară sau în alt stat membru U.E., dacă este înmatriculat pentru prima dată în România.
Reglementată în acest mod, taxa pentru emisii poluante diminuează sau este destinată să diminueze introducerea în România a unor autoturisme second - hand deja înmatriculate într-un alt stat membru ; cumpărătorii sunt orientați din punct de vedere fiscal să achiziționeze autovehicule second - hand deja înmatriculate în România.
Scopul general al art.110 din T.F.U.E. este acela de a asigura respectarea unuia dintre principiile de bază ale funcționării Comunității, respectiv principiul liberei circulații a mărfurilor, iar acest articol se referă la impozitele și taxele interne care impun o sarcină fiscală mai mare produselor provenite din alte state membre, în comparație cu produsele interne.
Prin reglementările sale, Legii nr.9/2012, cu modificările aduse de O.U.G. nr.1/2012 este contrară art.110 din T.F.U.E, întrucât este destinată să diminueze introducerea în România a unor autoturisme second - hand deja înmatriculate într-un stat membru U.E., precum cel pentru care s-a calculat taxa de poluare în litigiu, favorizând astfel vânzarea autoturismelor second - hand deja înmatriculate în România și, mai recent, vânzarea autoturismelor noi produse în România. Ori, după aderarea României la U.E., acest lucru nu este admisibil când produsele importate sunt din alte țări membre ale U.E., atât timp cât norma fiscală națională sau este susceptibilă să diminueze, chiar și potențial, consumul produselor importate, influențând astfel alegerea consumatorilor (CJE, hotărâre din 7 mai 1987, cauza 193/85, Cooperativa Co – Frutta SRL c. Amministrazione delle finanze dello stato – în speță, taxa menită să descurajeze importul de banane în Italia).
Asupra încălcării art.110 din Tratat prin crearea unui tip similar de diferență de tratament s-a pronunțat Curtea de la Luxembourg prin hotărârea din 11 august 1995, cauzele reunite C-367/93 la C – 377/93, F.G. Roders BV ș.a. x. Inspecteur der Invoerrechten en Accijnzen ( discriminare între vinurile din Luxembourg și vinurile din fructe provenite din alte state membre), sau prin hotărârea din 7 mai 1987, cauza 184/85, Comisia C. Italia ( bananele importate în Italia și fructele cultivate în Italia ).
În mod concret, cu privire la faptul dacă prevederile Legii nr.9/2012, cu modificările aduse de O.U.G. nr.1/2012 încalcă sau nu normele comunitare a avut a se pronunța Curtea de la Luxembourg în cauza C-402/09, cauza T. contra Statului R., cand pronunțand o hotarare preliminară a statuat prin hotararea din 7 aprilie 2011, pct.61, că instituirea taxei de poluare cu ocazia înmatriculării numai asupra autovehiculelor second – hand achiziționate dintr-un stat membru U.E. nu și a autovehiculelor similare achiziționate de pe piața națională se opune prevederilor art.110 TFUE, întrucât regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație în statul membru menționat a unor autovehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor autovehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.
Așa fiind, cum din cele arătate pană aici rezultă că perceperea taxei de emisii poluante, potrivit Legii nr.9/2012, cu modificările aduse de O.U.G. nr.1/2012, este contrară dispozițiilor cuprinse în T.F.U.E. și cum aceste ultime dispoziții au prioritate de aplicare față de dispozițiile interne, refuzul paratei de a restitui suma încasată cu titlul de taxă polare este un refuz nejustificat, exercitat cu exces de putere.
Trebuie arătat în același timp că însăși Î.C.C.J., prin plenul ei, a pronunțat decizia nr.24/17 noiembrie 2011, prin care a stabilit că astfel de acțiuni sunt admisibile, decizie obligatorie, potrivit art.3307 alin.4 Cod procedură civilă.
Fiind vorba de restituirea unor sume de la buget, sancțiunea încasării necuvenite a acestor sume și repararea integrală a prejudiciului astfel suferit de reclamantă o reprezintă acordarea dobânzii fiscale, calculată potrivit art. 124 și următoarele Cod procedură fiscală, motiv pentru care suma totală va fi actualizată cu această dobândă legală calculată de la data achitării fiecărei sume și până la data plății efective.
Potrivit art. 60 Cod procedură civilă, partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte în cazul în care ar cădea în pretenții cu o cerere în garanție sau în despăgubire. Așa cum rezultă din aceste prevederi legale, soluția care se va da asupra cererii de chemare în garanție depinde de soluția care se va pronunța cu privire la cererea principală.
Întrucât în cauza de față cererea de chemare în judecată urmează să fie admisă ca fondată, aceeași va fi soluția și cu privire la cererea de chemare în garanție a Administrației F. pentru Mediu.
Împotriva hotărârii Tribunalului Ialomița – Secția Civilă, a formulat recurs pârâta ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE SLOBOZIA, înregistrat pe rolul Curții de Apel București-Secția a VIII-a la data de 20.03.2013, solicitând casarea sentinței recurate cu privire la excepția inadmisibilității cererii și modificarea acesteia, iar pe fond respingerea acțiunii formulate ca neîntemeiată.
În susținerea excepției mai sus menționate, aduce la cunoștință faptul că instanța de fond, era obligata conform art.105 Cod Procedura Civila, să o ridice din oficiu, ceea ce nu s-a întâmplat.
Mai mult decât atât, învederează că prin întâmpinare instituția pârâtă a ridicat excepția inadmisibilității cererii formulate de reclamantul S. D. C., pe motiv ca acesta nu a respectat dispozițiile art. 7 alin (1) din Legea nr.554/2004 coroborat cu art.207 respectiv 209 din Codul de Procedura Fiscala privind contestarea actelor administrative fiscale în termen de 30 de zile de la comunicare, in speța de fata a Deciziei de calcul a taxei de poluare.
Având în vedere faptul că aceasta excepție a fost respinsa, instanța de fond a trecut la judecarea pe fond a cauzei, motiv pentru care a dispus admiterea cererii formulate de reclamantul S. D. C.. În condițiile pronunțării favorabile asupra excepției, judecarea cauzei pe fond nu ar mai avea sens.
Astfel, prin cererea de chemare in judecata, reclamantul S. D. C., a chemat in judecata Administrația Finanțelor Slobozia, solicitând obligarea instituției pârâte la restituirea sumei de 5.542 lei, reprezentând taxa de poluare achitata in vederea înmatriculării a unui autoturism.
Potrivit dispozițiilor Legii nr.9/2012, pe baza documentelor anexate cererii de stabilire a taxei de poluare, inspectorii din cadrul Administrației Finanțelor Publice Slobozia, au emis Decizie de Calcul al taxei de poluare pentru autovehicule, care reprezintă, potrivit Codului de Procedura Fiscala, act administrativ potrivit căreia reclamantul a achitat suma de 5.542 lei.
În aceste condiții, procedura prealabila stabilita de art.7 alin (1) din Legea nr.554/2004 privind Contenciosul Administrativ, in speța contestarea actului administrativ se va face, potrivit art. 209 alin.(l) din Codul de Procedura Fiscala, in termen de 30 de zile la organul fiscal competent.
Potrivit art. 10 din Legea nr. 9/2042 stabilirea, verificarea, colectarea si executarea silita, inclusiv soluționarea contestațiilor privind taxa datorata de către contribuabili, se realizează de către autoritatea fiscal competent, potrivit prevederilor OG nr.92/2003, cu modificările si completările ulterioare.
Totodată potrivit art. 11 din Legea nr.9/2012 "persoana nemulțumită de răspunsul primit la contestație se poate adresa instanțelor de contencios, competente potrivit legii”.
Mai mult decât atât, în Decizia nr. 24/14.11.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție se face precizarea clara, conform căreia prevederile art.7 din O.G. nr.50/2008 raportat la art.205-218 Cod Procedura Fiscala nu se aplică în cazul cererilor de restituire a taxei de poluare întemeiate pe dispozițiile art.117 lit. d) din O.G. nr.92/2003, deoarece însăși cererea de restituire este considerată procedură prealabila. Însă în cazul în care reclamanta nu face dovada formulării unei astfel de cereri de restituire înregistrata la organul fiscal, in speța Administrația Finanțelor Publice Slobozia, este obligatorie o procedura prealabila, deoarece însăși materia contenciosului administrativ, la art.7 din Legea nr.554/2004, precizează in mod imperativ, obligativitatea formulării unei proceduri prealabile. Din punctul de vedere al instituție pârâte, din moment ce cauza se judecă la instanța de contencios administrativ, se vor aplica si dispozițiile legale in materie, deci si procedura prealabila stabilita de legiuitor.
Procedura prealabila administrativa este reglementata ca o condiție de exercitare a dreptului la acțiune în contenciosul administrativ, a cărui neîndeplinire în termenele si condițiile prevăzute de lege, atrage inadmisibilitatea acțiunii.
Având in vedere ca procedura prealabila in cazul actelor administrative, stabilita de Legea nr.544/2009 respectiv de Codul de Procedura Fiscala, prevede o cu totul alta cale de acțiune, începând cu a contesta Decizia emisa de organul fiscal emitent, consideram ca adresarea reclamantului direct la instanța de contencios administrativ, face ca inadmisibilitatea cererii sa fie evidenta, si pe cale de consecința rugam onorata instanța sa dispună admiterea excepției ridicate si respingerea acțiunii.
Prin acțiunea formulata, reclamantul S. D. C. solicita restituirea sumei in cuantum de 5.542 lei achitata cu titlul de taxa de poluare pe motiv ca dispozițiile O.U.G. nr.50/2008, privind taxa pe poluare, sunt nelegale si neconforme cu prevederile Tratatele Uniunii Europene.
In cuprinsul acțiunii, reclamantul face in tot cuprinsul acțiunii referire la obligativitatea respectării tratatelor europene, insa taxa achitata de reclamant s-a efectuat in baza dispozițiilor Legii nr.9/2012, care abroga prevederile OUG nr.50/2008.
In aceste condiții, toate precizările vis a vis de practica Uniunii Europene, potrivit căreia prevederile OUG nr.50/2008 sunt neconforme cu legislația europeana, nu are suport, deoarece, acest act normativ a fost abrogat anterior emiterii Deciziei de calcul al taxei depoluare, iar întemeierea unei acțiuni pe acte normative abrogate apare ca neîntemeiata.
Referitor la fondul cauzei face următoarele precizări: Din Jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene a rezultat ca tratatul nu este încălcat prin instituirea unei taxe de poluare în momentul primei înmatriculări a unui autovehicul pe teritoriul unui stat membru, iar prin caracterul ei fiscal, taxa intra in regimul intern de impozitare, domeniul exercitat prerogativelor suverane ale statelor membre.
În relație cu art.90 din Tratatul CE, se observa ca un stat membru are voie sa perceapă o taxa de prima înmatriculare a unui autovehicul în statul respectiv, cu condiția ca taxa sa fie conforma cu art.90 din tratat, ceea ce înseamnă ca prin taxa respectiva sa nu fie defavorizate produse din alte state membre.
De asemenea, din H.G. nr. 686/2008 rezultă că nivelul taxei este determinat de norma de poluare corelat cu vechimea, rulajul mediu anual și starea generală standard și reprezintă reflecția în plan fiscal a principiului poluatorul plătește, principiu unanim acceptat la nivelul Uniunii Europene.
Mai mult decât atât, instituirea taxei de poluare reprezintă opțiunea legiuitorului național, iar organele fiscale sunt obligate să respecte prevederile art. 13 din O.G. nr. 92/_ privind Codul de procedură fiscală conform căruia: „Interpretarea reglementărilor fiscale trebuie să respecte voința legiuitorului așa cum este exprimată în lege”.
În drept, recurenta a invocat art. 299 și 304 pct. 9 din codul de procedură civilă și art. 7 alin. 1 din Legea nr. 554/2004.
Intimatul-reclamant S. D. C. a formulat întâmpinare la data de 27.11.2013, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.
Soluționarea pricinii a fost suspendată prin încheierea de ședință din 05.12.2013, în temeiul art. 244 pct. 1 din Codul de procedură civilă, până la soluționarea cauzei nr. 214/2013 aflată pe rolul Curții Europene de Justiție.
Prin rezoluția din data de 29.09.2014 cauza a primit termen la data de 20.11.2014 pentru a se verifica dacă mai subzistă cauza care a determinat suspendarea dosarului.
Curtea constată că dosarul nr. C 214/2013 aflat pe rolul Curții Europene de Justiție a fost soluționat prin Ordonanța Curții de Justiție a Uniunii Europene din 3 februarie 2014, cauza urmând a fi repusă pe rol.
Curtea, analizând actele dosarului și susținerile părților în raport de prevederile legale incidente, constată următoarele:
Admisibilitatea acțiunii în restituirea taxei este soluția adoptată și de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, prin decizia nr. 24/2011 stabilindu-se că procedura de contestare reglementată de art. 7 din OUG nr. 50/2008 aprobată prin legea nr. 140/2011, raportat la art. 205- 218 C.p.fiscală nu se aplică în cazul cererilor de restituire a taxei de poluare întemeiate pe dispozițiile art. 117 alin. 1 lit. d din același cod. Aceleași rațiuni se impun în cazul taxei pentru emisiile poluante.
Curtea constată că în mod corect Tribunalul a procedat la admiterea acțiunii introductive, față de constatarea încălcării dispozițiilor Tratatului.
Prin OUG nr.1/2012 s-a dispus suspendarea aplicării dispozițiilor art.4 alin.2 din Legea nr.9/2012 până la 1 ianuarie 2013, situație în care instanța de fond a apreciat în mod corect că discriminarea constatată de Curtea de Justiție a U.E. în cauza T. contra României și neconcordanțele reglementărilor naționale cu normele europene persistă.
Astfel, potrivit art. 4 din Legea nr. 9/2012, „(1) Obligația de plată a taxei intervine:
a) cu ocazia înscrierii în evidențele autorității competente, potrivit legii, a dobândirii dreptului de proprietate asupra unui autovehicul de către primul proprietar din România și atribuirea unui certificat de înmatriculare și a numărului de înmatriculare;
b) la repunerea în circulație a unui autovehicul după încetarea unei exceptări sau scutiri prevăzute la art. 3 și 8;
c) la reintroducerea în parcul auto național a unui autovehicul, în cazul în care, la momentul scoaterii sale din parcul auto național, i s-a restituit proprietarului plătitor valoarea reziduală a taxei, în conformitate cu prevederile art. 7.
(2) Obligația de plată a taxei intervine și cu ocazia primei transcrieri a dreptului de proprietate, în România, asupra unui autovehicul rulat și pentru care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, conform Legii nr. 571/2003, cu modificările și completările ulterioare, sau taxa pe poluare pentru autovehicule și care nu face parte din categoria autovehiculelor exceptate sau scutite de la plata acestor taxe, potrivit reglementărilor legale în vigoare la momentul înmatriculării”.
În mod corect s-a reținut că prin reglementările sale, Legii nr.9/2012, cu modificările aduse de O.U.G. nr.1/2012, este contrară art.110 din T.F.U.E, întrucât este destinată să diminueze introducerea în România a unor autoturisme second - hand deja înmatriculate într-un stat membru U.E., precum cel pentru care s-a calculat taxa de poluare în litigiu, favorizând astfel vânzarea autoturismelor second - hand deja înmatriculate în România și, mai recent, vânzarea autoturismelor noi produse în România. Ori, după aderarea României la U.E., acest lucru nu este admisibil când produsele importate sunt din alte țări membre ale U.E., atât timp cât norma fiscală națională sau este susceptibilă să diminueze, chiar și potențial, consumul produselor importate, influențând astfel alegerea consumatorilor (CJE, hotărâre din 7 mai 1987, cauza 193/85, Cooperativa Co – Frutta SRL c. Amministrazione delle finanze dello stato – în speță, taxa menită să descurajeze importul de banane în Italia) .
După soluționarea acțiunii în fond, a fost pronunțată, la 3 februarie 2014, Ordonanța Curții de Justiție a Uniunii Europene (Marea Cameră), în cauzele conexate C‑97/13 și C‑214/13, C. și C..
Prin Ordonanța Curții de Justiție a Uniunii Europene s-a statuat că „prin adoptarea OUG nr. 1/2012, guvernul român a menținut în vigoare o reglementare națională pe care Curtea o declarase deja incompatibilă cu articolul 110 TFUE în Hotărârea T., citată anterior. Prin urmare, acest guvern nu poate invoca în mod util finalitatea urmărită de legiuitorul național”.
Curtea a reținut că „Articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune unui regim de impozitare precum cel instituit, apoi circumscris de reglementarea națională în discuție în litigiile principale, prin care un stat membru aplică autovehiculelor o taxă pe poluare care este astfel stabilită încât descurajează punerea în circulație, în acest stat membru, a unor vehicule de ocazie cumpărate din alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională”.
Având în vedere aceste considerente, văzând și dispozițiile art. 312 alin. 1 C.p.civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Repune cauza pe rol.
Respinge recursul formulat de recurenta pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița pentru fosta Administrație a Finanțelor Publice Slobozia, împotriva sentinței civile nr. 489F/31.01.2013, pronunțată de Tribunalul Ialomița – Secția Civilă, în contradictoriu cu intimatul reclamant S. D. C. și intimata chemată în garanție Administrația F. pentru Mediu, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 20.11.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
G. D. A. Ș. R. I. C.
GREFIER
C. A.
Red. AȘ
2 ex
Jud. fond: D. I.
| ← Anulare act administrativ. Sentința nr. 1487/2014. Curtea de... | Cetăţenie. Decizia nr. 5696/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
