Pretentii. Decizia nr. 8696/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 8696/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 20-11-2014 în dosarul nr. 4644/98/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR.8696
Ședința publică de la 20.11.2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE - G. D.
JUDECĂTOR - A. Ș.
JUDECĂTOR - V. B.
GREFIER - C. A.
Pe rol se află cererea de repunere pe rol privind recursul formulat de recurenta pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița pentru fosta Administrație a Finanțelor Publice Slobozia, împotriva sentinței civile nr. 362F/28.01.2013, pronunțată de Tribunalul Ialomița – Secția Civilă, în contradictoriu cu intimatul reclamant C. I. și intimata chemată în garanție Administrația F. pentru Mediu.
La apelul nominal făcut în ședința publică atât la prima strigare, la ordine, cât și la a doua strigare la sfârșitul ședinței, au lipsit părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează Curții că părțile au solicitat judecarea cauzei și în lipsă conform art.242 alin.2 C.pr.civ..
Curtea reține cauza în pronunțare atât pe cererea de repunere pe rol, cât și pe fondul cererii de recurs, în temeiul art.150 C.pr.civ.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 362/28 ianuarie 2013 pronunțată de Tribunalul Ialomița, Secția Civilă a fost respinsă ca nefondată excepția inadmisibilității cererii introductive, excepție ridicată de pârâta ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE SLOBOZIA.
A fost admisă în parte cererea formulată de reclamantul C. I. împotriva pârâtei ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE SLOBOZIA, fiind obligată pârâta ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE SLOBOZIA să restituie reclamantului suma de 1.768 lei, contravaloare taxă emisii poluante provenite de la autovehicule, achitată necuvenit.
A fost respins capătul de cerere cu privire la plata dobânzii legale.
A fost admisă și cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă împotriva ADMINISTRAȚIEI F. PENTRU MEDIU, fiind obligată chemata în garanție să asigure pârâtei fondurile necesare achitării, de către aceasta, a obligațiilor stabilite prin prezenta hotărâre.
Prin cererea înregistrată pe rolul acestui tribunal la data de 22.11.2012, sub nr._, reclamantul C. I. a chemat în judecată pârâta ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE SLOBOZIA solicitând obligarea pârâtei la restituirea sumei de 1.768 lei, achitată în mod necuvenit, cu titlu de taxă pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, sumă actualizată cu dobânda legală de la data achitării până la data restituirii efective.
În motivarea cererii sale, reclamantul arată că a achiziționat dintr-un stat comunitar autoturismul second-hand marca FORD, Tipul DNW/FYDD1/FOCUS, categoria auto M1, nr. identificare/. WFONXXGCDN4C40054 nr. omologare AC191J4612C20E4/2004, an fabricație 2004, . auto J390867, data primei înmatriculări 15 iunie 2004, iar pentru a putea circula cu acesta pe drumurile publice este necesară înmatricularea acestuia în România, fiind obligat să achite, pe lângă celelalte taxe aferente și taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule în sumă de 1.768 lei, sens în care a fost emisă decizia de calcul nr._ din data de 16.08.2012.
Reclamantul consideră că, procedându-se astfel, se încalcă normele comunitare, întrucât impunerea taxei de poluare are un caracter discriminatoriu deoarece aceasta se percepe exclusiv pentru autovehiculelor second-hand înmatriculate în celelalte state comunitare și reînmatriculate în România, fără a se percepe și la înmatricularea altor autovehicule similare achiziționate de pe piața internă, astfel încât refuzul paratului de a înmatricula autovehiculul fără plata acestei taxe apare ca un refuz nejustificat care poate fi atacat pe calea contenciosului administrativ.
Cum potrivit art.148 din Constituția României normele comunitare prevalează fată de legislația națională, în cauză trebuie să se aplice normele europene care interzic perceperea unei taxe de natura celei reglementate de O.U.G. nr.50/2008.
În dovedirea cererii sale, reclamantul a solicitat proba cu înscrisuri.În drept, reclamantul și-a întemeiat cererea sa pe dispozițiile art. 110 T.F.C.E., art. 148 din Constituția României, Decizia nr. 24/17.11.2011 a I.C.C.J., Hotărârea Curții de Justiție a U.E./ 7 aprilie 2011 (C-402/09 Cauza T.), Legea nr. 9/2012, O.U.G. nr. 1/2012, art. 117 alin. 1 lit. d din Codul de procedură fiscală..
Cererea a fost legal timbrată, documentele de plată fiind anulate la dosar.
Prin întâmpinare, parata A. Slobozia invocă excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată motivată de faptul că în cauză, fiind vorba de solicitarea unei sume de bani încasată cu titlu de taxă auto de poluare, reclamantul era obligat mai întâi să respecte procedura prealabilă administrativă reglementată de art. 7 alin.1 din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 207 alin.1 din același act normativ, respectiv să se adreseze cu contestație împotriva deciziei de calcul a taxei la organul fiscal competent și numai după aceea soluția dată în urma contestației să fie adusă în fața instanței de contencios administrativ – fiscal.
Pe fondul cauzei solicită respingerea cererii, invocând faptul că instituirea taxei de poluare reprezintă opțiunea legiuitorului național, iar organele fiscale sunt obligate să respecte prevederile art.13 din O.G. nr.92/_ .
Totodată, a solicitat introducerea în cauză, în calitate de chemat în garanție a Administrației F. pentru Mediu, întrucât taxa de poluare se face venit la bugetul Administrației F. pentru Mediu și se gestionează de către aceasta.
Legal citată, Administrația F. pentru Mediu nu a formulat apărări în cauză.
Din actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele :
Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii reclamantului, excepție ridicată de pârâta Administrația Finanțelor Publice Slobozia și asupra căreia instanța trebuie să se pronunțe cu prioritate, potrivit art. 137 Cod procedură civilă, instanța urmează a o respinge pentru considerentele de mai jos:
Potrivit celor cuprinse în decizia nr. decizia nr. 24 din 14.11.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție Secțiile Unite, decizie obligatorie pentru instanțe potrivit art. 330 ind. 7 alin. 4 Cod procedură civilă, rezultă că, în situația în care reclamantul solicită pe cale judecătorească restituirea contravalorii taxei auto de poluare și pentru identitate de rațiune, și atunci când solicită restituirea taxei de emisii poluante provenită de la autovehicule, acesta nu este obligat să îndeplinească procedura prealabilă reglementată de art. 7 din Legea nr. 554/2004.
Așa fiind, având în vedere obiectul cererii introductive, excepția ridicată urmează a fi respinsă ca nefondată.
Cu privire la fondul cauzei, cererea reclamantului urmează a fi admisă în parte, pentru următoarele considerente:
Potrivit înscrisurilor aflate la dosarul cauzei rezultă că reclamantul a achiziționat dintr-un stat comunitar autovehiculul marca FORD, Tipul DNW/FYDD1/FOCUS, categoria auto M1, nr. identificare/. WFONXXGCDN4C40054 nr. omologare AC191J4612C20E4/2004, an fabricație 2004, . auto J390867, data primei înmatriculări 15 iunie 2004, pentru care a fost condiționat să achite suma de 1.768 lei, potrivit chitanței . nr._/16.08.2012 cu titlul de taxă pentru emisii poluante, suma respectivă fiind calculată și percepută potrivit deciziei de calcul a taxei pentru emisii poluante pentru autovehicule nr._ din data de 16.08.2012, emise de pârâtă.
Prin Legea nr.9/2012, O.U.G. nr.50/2008 a fost abrogată, reglementările cuprinse la art.4 alin.2 din Legea nr.9/2012 urmând a elimina taxa discriminatorie cuprinsă în O.U.G. nr.50/2008 și a pune reglementările naționale în concordanță cu art.110 din T.F.U.E. în sensul că obligația de plată a taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule există și cu ocazia primei transmiteri a dreptului de proprietate în România, asupra unui autovehicul rulat și pentru care nu s-a plătit taxa specială pentru autovehicule și autoturisme, conform Legii nr.571/2003 .
Numai că prin O.U.G. nr.1/2012 s-a dispus suspendarea aplicării dispozițiilor art.4 alin.2 din Legea nr.9/2012 până la 1 ianuarie 2013, situație în raport de care instanța consideră că discriminarea constatată de Curtea de Justiție a U.E. în cauza T. contra României și neconcordanțele reglementărilor naționale cu normele europene persistă .
Astfel, potrivit art. 110 din Tratatul de Funcționare a Comunității Europene, niciun stat membru nu aplică direct sau indirect produselor altor state membre, impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică direct sau indirect produselor naționale similare.
Coroborând textele de lege cuprinse în dreptul intern și cele din dreptul comunitar în raport de Constituția României și Jurisprudența Curții Europene de Justiție, instanța constată că în cauza dedusă judecății sunt aplicabile dispozițiile dreptului comunitar, care are prioritate față de dreptul național.
Astfel, Constituția României, în art. 148, prevede urmare a aderării la Uniunea Europeană prevederile tratatelor constitutive precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare ( alin. 2) iar Parlamentul, Președintele, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinirea obligațiilor, din actul de aderare asumate prin Legea 157/2005 de ratificare a tratatului.
Prin decizia în cauza C./ENEL (1964), Curtea de Justiție Europeană a stabilit că legea care se îndepărtează de Tratat – un izvor independent de drept - nu ar putea să ducă la anularea lui, dată fiind natura sa originală și specială, fără a-l lipsi de caracterul lui de lege comunitară și fără ca baza legală a Comunității însăși să fie pusă la îndoială. Mai mult, aceeași decizie a definit relația dintre dreptul comunitar și dreptul național al statelor membre, arătând că dreptul comunitar este o ordine juridică independentă care are prioritate de aplicare chiar și în fața dreptului național ulterior .
De asemenea, în cauza SIMMENTHAL (1976) Curtea de Justiție Europeană a statuat că judecătorul național este obligat să aplice normele comunitare în mod direct, dacă acestea contravin normelor interne, fără a solicita sau aștepta eliminarea acestora pe cale administrativă sau a unei alte procedură constituționale.
Din analiza dispozițiilor legale care au stabilit condițiile și modalitățile de percepere a taxei de emisii poluante, tribunalul ajunge la concluzia că între norma de drept intern și cea comunitară, aplicabile în speță, există o stare de incompatibilitate .
Astfel, potrivit dispozițiilor Legii nr.9/2012, cu modificările aduse de O.U.G. nr.1/2012, care au suspendat aplicarea dispozițiilor art.4 alin.2 din lege, rezultă că plata taxei de emisii poluante nu se percepe pentru autovehiculele rezultate cu ocazia primei transmiteri a dreptului de proprietate în România și pentru care nu s-a plătit taxa specială pentru autoturisme reglementată de Codul fiscală sau taxă auto de poluare, prevăzută de O.U.G. nr.50/2008 .
În atare situație, prin exceptarea acestei categorii de autovehicule de la plata taxei de emisii poluante se instituie o taxă discriminatorie între aceste vehicule și autovehicule rulate provenite de U.E, legea internă intrând din nou în conflict cu normele europene .
Reglementată în acest mod, taxa pentru emisii poluante diminuează sau este destinată să diminueze introducerea în România a unor autoturisme second - hand deja înmatriculate într-un alt stat membru ; cumpărătorii sunt orientați din punct de vedere fiscal să achiziționeze autovehicule second - hand deja înmatriculate în România .
Scopul general al art.110 din T.F.U.E. este acela de a asigura respectarea unuia dintre principiile de bază ale funcționării Comunității, respectiv principiul liberei circulații a mărfurilor, iar acest articol se referă la impozitele și taxele interne care impun o sarcină fiscală mai mare produselor provenite din alte state membre, în comparație cu produsele interne.
Dispozițiile Legii nr.9/2012, cu modificările aduse de O.U.G. nr.1/2012 sunt contrare art.110 din T.F.U.E, întrucât această lege este destinată să diminueze introducerea în România a unor autoturisme second - hand deja înmatriculate într-un stat membru U.E., precum cel pentru care s-a calculat taxa de poluare în litigiu, favorizând astfel vânzarea autoturismelor second - hand deja înmatriculate în România și, mai recent, vânzarea autoturismelor noi produse în România. Ori, după aderarea României la U.E., acest lucru nu este admisibil când produsele importate sunt din alte țări membre ale U.E., atât timp cât norma fiscală națională sau este susceptibilă să diminueze, chiar și potențial, consumul produselor importate, influențând astfel alegerea consumatorilor (CJE, hotărâre din 7 mai 1987, cauza 193/85, Cooperativa Co – Frutta SRL c. Amministrazione delle finanze dello stato – în speță, taxa menită să descurajeze importul de banane în Italia) .
Asupra încălcării art.110 din Tratat prin crearea unui tip similar de diferență de tratament s-a pronunțat Curtea de la Luxembourg prin hotărârea din 11 august 1995, cauzele reunite C-367/93 la C – 377/93, F.G. Roders BV ș.a. x. Inspecteur der Invoerrechten en Accijnzen ( discriminare între vinurile din Luxembourg și vinurile din fructe provenite din alte state membre), sau prin hotărârea din 7 mai 1987, cauza 184/85, Comisia C. Italia ( bananele importate în Italia și fructele cultivate în Italia ).
În mod concret, cu privire la faptul că O.U.G. nr.50/2008 și, pentru identitate de rațiune și reglementările Legii nr.9/2012, așa cum a fost modificată prin O.U.G. nr.1/2012 s-a pronunțat Curtea de la Luxembourg în cauza C-402/09, cauza T. contra Statului R., cand pronunțând o hotărâre preliminară a statuat prin hotararea din 7 aprilie 2011, pct.61, că instituirea taxei de poluare cu ocazia înmatriculării numai asupra autovehiculelor second – hand achiziționate dintr-un stat membru U.E. nu și a autovehiculelor similare achiziționate de pe piața națională se opune prevederilor art.110 TFUE, întrucât regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație în statul membru menționat a unor autovehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor autovehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.
Așa fiind, cum din cele arătate pană aici rezultă că perceperea taxei de emisii poluante, potrivit Legii nr.9/2012, cu modificările aduse de O.U.G. nr.1/2012, este contrară dispozițiilor cuprinse în T.F.U.E. și cum aceste ultime dispoziții au prioritate de aplicare față de dispozițiile interne, refuzul paratei de a înmatricula autoturismul proprietatea reclamantului este un refuz nejustificat, exercitat cu exces de putere, motiv pentru care paratul urmează a fi obligat să procedeze la înmatriculare fără achitarea taxei auto de poluare .
Trebuie arătat în același timp că însăși Î.C.C.J., prin plenul ei, a pronunțat decizia nr.24/17 noiembrie 2011, prin care a stabilit că astfel de acțiuni sunt admisibile, decizie obligatorie, potrivit art.3307 alin.4 Cod procedură civilă.
Referitor la capătul de cerere privind solicitarea dobânzilor reglementate de art.124 Cod procedură fiscală, tribunalul l-a respins ca neîntemeiat, întrucât potrivit dispozițiilor acestui articol, restituirea dobânzii către creditorul îndreptățit se face numai la cererea acestuia .
Ori, din probele administrate în cauză nu rezultă că reclamantul s-a adresat cu cerere prealabilă către organul administrativ fiscal, prin care să solicite restituirea contravalorii taxei și a dobânzii legale, astfel că nu sunt îndeplinite condițiile pentru a se acorda și aceste dobânzi legale.
În acest sens, invocă un precedent judiciar, respectiv decizia nr.1877/7 mai 2012, pronunțată de Curtea de Apel București .
Întemeiată însă apare cererea de chemare în garanție formulată de pârâta A.F.P. Slobozia împotriva A.F.M, în cauză fiind îndeplinite condițiile art.60 alin.1 din Codul de procedură civilă, potrivit cu care partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea sa se îndrepte în cazul în care ar cădea în pretenții .
Ori, potrivit O.U.G. nr.50/2008, cât și potrivit art.1 alin.2 din legea nr.9/2012, taxa încasată se face venit la bugetul F. pentru mediu și se gestionează de Administrația F. pentru Mediu, în vederea finanțării programelor și proiectelor pentru protecția mediului.
Mai mult decât atât, potrivit art.13 din Legea nr.9/2012, cheltuielile bănești stabilite de instanțele de judecată prin hotărâri definitive și irevocabile în sarcina statului, precum și orice alte cheltuieli ocazionate de executarea silită se suportă din taxa încasată în conturile organului fiscal competent sau din taxa virată la bugetul F. pentru mediu, după caz.
În această situație, pârâta, cazând în pretenții, ea poate să se îndrepte împotriva chematei în garanție, astfel încât a fost admisă cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Administrația Finanțelor Publice Slobozia, față de chemata în garanție Administrația F. Pentru Mediu și a fost obligată aceasta din urmă să achite pârâtei sumele la care a fost obligată către reclamant.
Așa fiind, pentru aceste considerente, a respins ca nefondată excepția inadmisibilității cererii introductive, excepție ridicată de pârâta ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE SLOBOZIA.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâta Administrația Finanțelor Publice (A.) Slobozia, in temeiul art.299 s.u., 304 alin (1) pct.9, 304 ind. 1 coroborat cu art.101 alin.(.l) C.pr.civ, pentru următoarele motive:
A solicitat casarea sentinței civile nr.362F/2013 pronunțata de Tribunalul Ialomița cu privire la excepția inadmisibilității cererii formulata de reclamant si modificarea acesteia; iar pe fondul cauzei, admiterea recursului si pe cale de consecința anularea sentinței civile nr.362F/2013, in sensul respingerii acțiunii formulate de reclamantul C. I. .
In susținerea excepției mai sus menționate, arată că instanța de fond, era obligata conform art.105 Cod Procedura Civila, sa o ridice din oficiu, ceea ce nu s-a întâmplat.
Mai mult decât atât, prin întâmpinare instituția a ridicat excepția inadmisibilității cererii formulate de reclamantul C. I., pe motiv ca acesta nu a respectat dispozițiile art. 7 alin (1) din Legea nr.554/2004 coroborat cu art.207 respectiv 209 din Codul de Procedura Fiscala privind contestarea actelor administrative fiscale in termen de 30 de zile de la comunicare, in speța de fata a Deciziei de calcul a taxei de poluare.
Având in vedere faptul ca aceasta excepție a fost respinsă, instanța de fond a trecut la judecarea pe fond a cauzei; motiv pentru care a dispus admiterea cererii formulate de reclamantul C. I. In condițiile pronunțării favorabile asupra excepției, judecarea cauzei pe fond nu ar mai avea sens.
Astfel, prin cererea de chemare in judecata, reclamantul C. I. a chemat in judecata Administrația Finanțelor Slobozia, cu sediul in Slobozia, .. 14, județul Ialomița, solicitând obligarea instituției noastre la restituirea sumei de 1.768 lei, reprezentând taxa de poluare achitata in vederea inmatricularii a unui autoturism.
Potrivit dispozițiilor Legii nr.9/2012, pe baza documentelor anexate cererii de stabilire a taxei de poluare, inspectorii din cadrul Administrației Finanțelor Publice Slobozia, au emis Decizie de Calcul al taxei de poluare pentru autovehicule, care reprezintă, potrivit Codului de Procedura Fiscala, act administrativ potrivit căreia reclamantul a achitat suma de 1.768 lei.
In aceste condiții, procedura prealabila stabilita de art.7 alin (1) din Legea nr.554/2004 privind Contenciosul Administrativ, in speța contestarea actului administrativ se va face, potrivit art. 209 alin.(l) din Codul de Procedura Fiscala, in termen de 30 de zile la organul fiscal competent.
Potrivit art. 10 din Legea nr.9/2012, stabilirea, verificarea, colectarea si executarea silita, inclusiv soluționarea contestațiilor privind taxa datorata de catre contribuabili, se realizează de catre autoritatea fiscal competent, potrivit prevederilor OG nr.92/2003, cu modificările si completările ulterioare.
Totodată potrivit art.l 1 din Legea nr.9/2012 " persoana nemulțumită de răspunsul primit la contestație se poate adresa instanțelor de contencios, competente potrivit legii."
Mai mult decât atat, in Decizia nr.24/14.11.2011 pronunțata de Înalta Curte de Casație si Justiție se face precizarea clara, conform căreia prevederile art.7 din O.G. nr.50/2008 raportat la art.205-218 Cod Procedura Fiscala nu se aplica in cazul cererilor de restituire a taxei de poluare întemeiate pe dispozițiile art.117 lit.d din O.G. nr.92/2003, deoarece insasi cererea de restituire este considerata procedura prealabila. Insa in cazul in care reclamanta nu face-dovada formulării unei astfel de cereri de restituire înregistrata la organul fiscal, in speța Administrația Finanțelor Publice Slobozia, este obligatorie o procedura prealabila, deoarece insasi materia contenciosului administrativ, la art.7 din Legea nr.554/2004, precizează in mod imperativ, obligativitatea formulării unei proceduri prealabile. Din punctul de vedere al instituție, din moment ce cauza se judeca la instanța de contencios administrativ, se vor aplica si dispozițiile legale in materie, deci si procedura prealabila stabilita de legiuitor.
Procedura prealabila administrativa este reglementata ca o condiție de exercitare a dreptului la acțiune în contenciosul administrativ, a cărui neîndeplinire în termenele si condițiile prevăzute de lege atrage inadmisibilitatea acțiunii.
Având in vedere ca procedura prealabila in cazul actelor administrative, stabilita de Legea nr.544/2009 respectiv de Codul de Procedura Fiscala, prevede o cu totul alta cale de acțiune, începând cu a contesta Decizia emisa de organul fiscal emitent, consideră ca adresarea reclamantului direct la instanța de contencios administrativ, face ca inadmisibilitatea cererii sa fie evidenta, si pe cale de consecința solicită admiterea excepției ridicate si respingerea acțiunii.
Pe fondul recursului, arată că în cuprinsul acțiunii, reclamantul face in tot cuprinsul acțiunii referire la obligativitatea respectării tratatelor europene, insa taxa achitata de reclamant s-a efectuat in baza dispozițiilor Legii nr.9/2012, care abroga prevederile OUG nr.50/2008.
In aceste condiții, toate precizările vis a vis de practica Uniunii Europene, potrivit căreia prevederile OUG nr.50/2008 sunt neconforme cu legislația europeana, nu are suport, deoarece, acest act normativ a fost abrogat anterior emiterii Deciziei de calcul al taxei depoluare, iar întemeierea unei acțiuni pe acte normative abrogate apare ca neîntemeiata.
Referitor la fondul cauzei face următoarele precizări: Din jurisprudenta Curții de Justiție a Comunităților Europene a rezultat ca tratatul nu este încălcat prin instituirea unei taxe de poluare in momentul primei inmatriculari a unui autovehicul pe teritoriul unui stat membru, iar prin caracterul ei fiscal, taxa intra in regimul intern de impozitare, domeniul exercitat prerogativelor suverane ale statelor membre.
In relație cu art.90 din Tratatul CE, se observa ca un stat membru are voie sa perceapă o taxa de prima înmatriculare a unui autovehicul în statul respectiv, cu condiția ca taxa sa fie conforma cu art.90 din tratat, ceea ce înseamnă ca prin taxa respectiva sa nu fie defavorizate produse din alte state membre.
De asemenea, din H.G. Nr.686/2008 rezulta ca nivelul taxei este determinat de norma de poluare corelat cu vechimea, rulajul mediul anual si starea generala standard si reprezintă reflecția in plan fiscal a pricipiului poluatorul plătește principiu unanim acceptat la nivelul Uniunii Europene.
Mai mult decât atat, instituirea taxei de poluare reprezintă opțiunea legiuitorului național, iar organele fiscale sunt obligate sa respecte prevederile art.13 din O.G. Nr.92/2003 privind Codul de Procedura Fiscala conform căruia: " interpretarea reglementarilor fiscale trebuie sa respecte voința legiuitorului asa cum este exprimata in lege".
In concluzie, fata de cele prezentate mai sus, a solicitat instanței de recurs admită recursul asa cum a fost formulat, sa dispună anularea Sentinței civile nr.362F/28.01.2013 pronunțata de Tribunalul Ialomița cu privire la excepția inadmisibilitatii, iar pe fond sa dispună respingerea acțiunii formulate de reclamantul C. I. ca neintemeiata.
In drept dispozițiile art.299 si 304 pct.9 Cod Procedura Civila, si dispozițiile art.7 alin(l) din Legea nr.554/2004.
Intimatul-reclamant C. I. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat si, in consecința, menținerea hotărârii instanței de fond ca fiind legala si temeinica.
Apreciază susținerile recurentei ca fiind nefondate pentru următoarele argumente:
Asa cum se poate observa din actele aflate la dosarul cauzei am fost obligat sa plătesc pentru inmatricularea in România a autoturismul second-hand marca FORD tip DNW/FYDD1/FOCUS, provenind dintr-un stat comunitar, Germania, data primei înmatriculări fiind 15.06.2004, suma de 1768 lei, cu titlu de taxa pentru emisiile poluante, in conformitate cu dispozițiile Lg nr.9/2012, achitata prin chitanța . nr._/16.08.2012.
Prin OUG 1/2012 s-a adus dispus suspendarea aplicării unor dispoziții ale Lg.nr.9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, precum si pentru restituirea taxei achitate in conformitate cu prevederile art.4 al(2) din lege .
Potrivit art. 1 din OUG 1/2012 Începând cu data intrării in vigoare a prezentei ordonanțe de urgenta aplicarea dispozițiilor art. 2 Ut. i), ale art. 4 alin (2) si a celor privind prima transcriere a dreptului de proprietate ale art. 5 alin (1) din Legea nr.9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, se suspenda pana la 1 ianuarie 2013".
In cauza de fata, instanța de fond, analizând conflictul dedus judecății, normele comunitare si jurisprudența CJUE, a apreciat in mod corect ca discriminarea constata de către CJUE si neconcordantele reglementarilor naționale cu normele europene persista, reținând in mod corect că in speța sunt aplicabile dispozițiile dreptului comunitar care are prioritate fata de dreptul național, perceperea taxei de poluare cu ocazia Înmatriculării numai asupra autovehiculelor second-hand achiziționate dintr-un stat membru U.E., nu si a autovehiculelor similare achiziționate de pe piața naționala, fiind contrara dispozițiilor cuprinse in TFUE.
Prin urmare, contrar susținerilor recurentei, în mod corect instanța de fond a 1reținut ca perceperea taxei pentru emisiile poluante potrivit Lg nr.9/2012, cu modificările aduse de OUG nr.1/2012, este contrara dispozițiilor cuprinse in TFUE, aceste dispoziții având prioritate de aplicare fata de dispozițiile interne.
Prevederile art 110 TFUE limitează libertatea statelor membre in materie fiscala cu referire la restrictionarea liberei circulații a mărfurilor prin interzicerea taxelor discriminatorii si protectioniste, scopul acestor reglementari fiind acela de a asigura astfel respectarea unuia dintre principiile de baza ale funcționarii CE, principiul liberei circularii a mărfurilor intre statele comunitare.
Potrivit art. 148 al 2 din Constituția României ,ca urmare a aderării României la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum si celelalte reglementari comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate fata de dispozițiile contrare ale legii interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare, iar potrivit art 148 al (4), Parlamentul, Președintele României, Guvernul si autoritatea judecătoreasca garantează aducerea la Îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării si din prevederile alineatului precedent.
De asemenea, instanța de fond, in mod corect, a avut in vedere si Decizia nr.24/17.11.2011 a ICC], obligatorie pentru toate instanțele conform art 330 ind 7 al 4 Cod proc.civ, potrivit căreia astfel de acțiuni sunt admisibile, nefiind obligatorie procedura prealabila reglementata de art 7 din Lg 554/2004.
In drept, art 115 Cod pr civila din 1 865 Se depune prezenta in 3 exemplare. In susținere, solicit proba cu inscrisuri.
Deliberând asupra repunerii pe rol a prezentului recurs, precum și asupra fondului acestuia, prin prisma criticilor formulate, a susținerilor intimatului-reclamant, a probelor administrate în fața primei instanțe, a dispozițiilor legale aplicabile, precum și a sentinței civile recurate, Curtea va reține următoarele:
Cu privire la repunerea pe rol a recursului, Curtea reține că sunt întrunite cerințele prevăzute de lege în acest sens, respectiv constatându-se că a încetat cauza care a determinat suspendarea judecății recursului, fiind soluționată cauza înregistrată sub nr. C-214/13 la CJUE, astfel încât în temeiul art. 245 C.proc.civ. 1865, va fi repus pe rol din oficiu recursul, măsura suspendării fiind luată anterior urmare a punerii în discuție a acesteia din oficiu de instanța de recurs.
Pe fondul recursului se constată că acesta este nefondat.
Astfel, în privința criticii vizând inadmisibilitatea acțiunii privind neîncadrarea reclamantei în disp. art. 117 alin. 1 lit. d din OG nr. 92/2003, având în vedere considerentele din decizia pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii nr. 24/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în ale cărei considerente(aplicabile pentru identitate de rațiune și prezentei cauze) s-au reținut în esență următoarele:
„Astfel, în primul rând, a susține că nu există acces la procedura restituirii, reglementată de art. 117 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură fiscală (și, implicit, Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 1.899/2004 pentru aprobarea Procedurii de restituire și de rambursare a sumelor de la buget, precum și de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depășirea termenului legal), decât după epuizarea procedurii reglementate de art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, raportat la art. 205-218 din Codul de procedură fiscală înseamnă practic a înlătura din ordinea juridică prima dispoziție legală indicată.
Într-adevăr, existența art. 117 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură fiscală nu ar mai avea nicio justificare logică dacă restituirea sumelor nelegal plătite nu s-ar putea obține decât atacând direct decizia de calcul al taxei de poluare. Or, potrivit regulii de interpretare "actus interpretandus est potius ut valeat quam pereat", un text de lege trebuie interpretat în sensul în care ar produce efecte, iar nu în sensul în care n-ar produce niciunul.
Trimiterea la prevederile art. 117 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură fiscală, pe care procurorul general o realizează în cuprinsul memoriului de recurs în interesul legii, nu face decât să întărească argumentația expusă, câtă vreme acesta nu este decât un alt caz distinct (dintre cele 8 reglementate de legiuitor) în care se restituie sumele încasate.
În al doilea rând, nu trebuie ignorate obiectul și finalitatea celor două proceduri care vizează, pe de o parte, anularea deciziei de calcul al taxei de poluare, cu consecința înlăturării acesteia din realitatea juridică, iar, pe de altă parte, cenzurarea refuzului nejustificat de soluționare a cererii de restituire a taxei de poluare și obligarea la restituirea sumei încasate cu acest titlu.
Procedura prealabilă reglementată de dispozițiile legale amintite anterior este obligatorie numai în cazul primei categorii de acțiuni, în timp ce, pentru a doua, ea nu mai are un astfel de caracter în baza art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.
În al treilea rând, soluția admisibilității unor asemenea acțiuni se impune mai ales prin prisma jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, care recunoaște contribuabilului dreptul de a solicita rambursarea unei taxe plătite cu încălcarea dreptului european, independent de orice contestare a actului administrativ prin care această taxă a fost stabilită.
Relevantă în această privință este jurisprudența Metallgesellshaft și Hoechst, în care s-a conchis în sensul că "este contrar dreptului european ca o instanță națională să respingă sau să admită doar în parte o cerere pentru rambursarea sau repararea prejudiciului financiar suferit ca o consecință a plății impozitului pe profit pentru simplul motiv că acestea nu au solicitat autorității fiscale beneficiul regimului fiscal și că nu s-au folosit de remediile juridice aflate la dispoziția lor pentru a contesta refuzurile autorităților fiscale, prin invocarea priorității și efectului direct al dreptului comunitar, în condițiile în care legislația națională refuza beneficiul regimului.
În fine, această soluție se impune și prin prisma Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, respectiv a art. 13, potrivit căruia statele trebuie să asigure un recurs efectiv, prin care o persoană să se poată plânge de încălcarea drepturilor sale.”
Prin urmare în această materie, Curtea apreciază că nu poate fi imputată intimatei-reclamante lipsa parcurgerii procedurii prealabile, având în vedere că prin întâmpinarea formulată în prima instanță, recurenta-pârâtă și-a exprimat refuzul restituirii taxei achitată cu încălcarea art. 110 din TFUE, context în care vor fi înlăturate susținerile recurentei cu privire la excepția inadmisibilității.
Pe fondul cauzei, Curtea constată de asemenea că susținerile recurentei-pârâte nu sunt fondate având în vedere că în mod judicios prima instanță a reținut prioritatea în aplicare a dispozițiilor art. 110 TFUE în raport de legislația internă care stabilește o astfel de taxă în cazul reclamantei-intimată, față de caracterul direct aplicabil al principiilor consacrate de jurisprudența stabilită în cauzele împotriva României, respectiv C. și C., de generală aplicare în egală măsură atât pentru autoritățile administrative, cât și pentru instanțele de judecată.
Astfel, în fapt Curtea reține că la data de 16.08.2012 recurenta-pârâtă a emis decizia de calcul a taxei pentru emisiile poluante în temeiul disp. legii nr. 9/2012 pentru suma de 1768 lei.
Prin urmare, la data emiterii acestei decizii de calcul erau în vigoare dispozițiile Legii nr. 9/2012 astfel cum acestea au fost suspendate prin disp. OUG nr. 1/2012, potrivit cărora prevederile art. 4 alin. 2 din Legea nr. 9/2012 au fost suspendate de la aplicare până la data de 01.01.2013.
Pe de altă parte, Curtea constată că prin Ordonanța CJUE pronunțată la data de 03.02.2014 chiar în contradictoriu cu recurenta-pârâtă din prezenta cauză, în cauza C. și C. nr. 214/13, instanța europeană a stabilit că„Articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune unui regim de impozitare precum cel instituit, apoi circumscris de reglementarea națională în discuție în litigiile principale, prin care un stat membru aplică autovehiculelor o taxă pe poluare care este astfel stabilită încât descurajează punerea în circulație, în acest stat membru, a unor vehicule de ocazie cumpărate din alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.”
În considerentele acestei Ordonanțe, CJUE a reținut următoarele:” În temeiul articolului 99 din Regulamentul de procedură al Curții, atunci când răspunsul la întrebarea formulată cu titlu preliminar poate fi în mod clar dedus din jurisprudență, Curtea, la propunerea judecătorului raportor și după ascultarea avocatului general, poate oricând să decidă să se pronunțe prin ordonanță motivată.
Se impune aplicarea acestei dispoziții în prezentele cauze.
La punctul 55 din Hotărârea din 7 aprilie 2011, T. (C‑402/09, Rep., p. I‑2711), Curtea a amintit că autovehiculele prezente pe piața unui stat membru sunt „produse naționale” ale acestuia, în sensul articolului 110 TFUE. Atunci când aceste produse sunt puse în vânzare pe piața vehiculelor de ocazie a acestui stat membru, ele trebuie considerate „produse similare” vehiculelor de ocazie importate de același tip, cu aceleași caracteristici și aceeași uzură. Astfel, vehiculele de ocazie cumpărate pe piața statului membru menționat și cele cumpărate, în scopul importării și punerii în circulație în acest stat, în alte state membre constituie produse concurente.
În această privință, articolul 110 TFUE obligă fiecare stat membru să aleagă taxele aplicate autovehiculelor și să le stabilească regimul astfel încât acestea să nu aibă ca efect favorizarea vânzării vehiculelor de ocazie naționale și descurajarea, în acest mod, a importului de vehicule de ocazie similare (Hotărârea T., citată anterior, punctul 56).
În temeiul acestor principii, Curtea a statuat, la punctul 58 din Hotărârea T., citată anterior, că o reglementare precum OUG nr. 50/2008 are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, întrucât supune taxei pe poluare vehiculele de ocazie importate, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală.
La punctul 27 din Hotărârea din 7 iulie 2011, N. (C‑263/10), Curtea a ajuns la aceeași concluzie în ceea ce privește versiunile modificate ale OUG nr. 50/2008. Astfel, fiecare dintre aceste versiuni modificate menținea un regim de impozitare care descuraja înmatricularea unor autovehicule de ocazie cumpărate în alte state membre și caracterizate printr‑o vechime și o uzură importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu erau în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală.
Prin intermediul prezentelor întrebări preliminare, instanțele de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 110 TFUE se opune și unui regim de impozitare precum cel instituit prin Legea nr. 9/2012.
Este cert, pe de o parte, că, asemenea OUG nr. 50/2008, Legea nr. 9/2012 supunea vehiculele de ocazie importate taxei pe poluare.
Pe de altă parte, Legea nr. 9/2012 prezenta o diferență esențială în raport cu OUG nr. 50/2008, în măsura în care această lege prevedea, la articolul 4 alineatul (2), că taxa pe poluare era datorată începând din acel moment și cu ocazia primei vânzări pe piața națională a unor autovehicule de ocazie deja înmatriculate în România și cărora nu li se aplicase încă această taxă.
Trebuie să se constate însă că OUG nr.1/2012 a privat articolul 4 alineatul (2) menționat de efectele sale până la 1 ianuarie 2013. Rezultă că regimul de impozitare în vigoare la data faptelor aflate la originea litigiilor principale avea, asemenea celui instituit prin OUG nr. 50/2008, un efect descurajator în ceea ce privește înmatricularea unor autovehicule de ocazie cumpărate în alte state membre decât România și caracterizate printr‑o vechime și o uzură importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu erau în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală.
Această concluzie nu este în niciun fel infirmată de faptul că OUG nr. 1/2012 nu a suspendat aplicarea articolului 4 alineatul (2) din Legea nr. 9/2012 decât începând de la 31 ianuarie 2012, dată ulterioară celei la care doamna C. a achitat taxa pe poluare aplicată autovehiculului de ocazie pe care l‑a importat în România. Astfel, OUG nr. 1/2012 prevedea nu numai suspendarea aplicării articolului 4 alineatul (2) din Legea nr. 9/2012 începând de la 31 ianuarie 2012, ci și restituirea taxei pe poluare percepute în temeiul articolului 4 alineatul (2) menționat în perioada cuprinsă între 13 ianuarie 2012 și 30 ianuarie 2012.
În consecință, situația creată retroactiv prin OUG nr.1/2012 pentru această perioadă era, la rândul său, caracterizată prin aplicarea unui regim care avea un efect descurajator în ceea ce privește înmatricularea unor autovehicule de ocazie cumpărate în alte state membre decât România, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu erau în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală.
Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la întrebările adresate că articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune unui regim de impozitare precum cel instituit, apoi restrâns de reglementarea națională în discuție în litigiile principale, prin care un stat membru aplică autovehiculelor o taxă pe poluare care este astfel stabilită încât descurajează punerea în circulație, în acest stat membru, a unor vehicule de ocazie cumpărate din alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.
Cu privire la efectele în timp ale prezentei ordonanțe
În ipoteza în care Curtea ar hotărî că articolul 110 TFUE se opune unui regim de impozitare precum cel în cauză, guvernul român a solicitat Curții, în observațiile sale scrise, limitarea efectelor în timp ale deciziei sale.
Conform unei jurisprudențe constante, interpretarea unei norme a dreptului Uniunii dată de Curte în exercitarea competenței pe care i‑o conferă articolul 267 TFUE lămurește și precizează semnificația și domeniul de aplicare al acestei norme, astfel cum trebuie sau cum ar fi trebuit să fie înțeleasă și aplicată de la .. Rezultă că norma astfel interpretată poate și trebuie să fie aplicată raporturilor juridice născute și constituite înainte de decizia asupra cererii de interpretare, dacă sunt reunite și condițiile care permit supunerea litigiului privind aplicarea normei respective instanțelor competente (a se vedea în special Hotărârea din 2 februarie 1988, Blaizot și alții, 24/86, R.., p. 379, punctul 27, Hotărârea din 18 ianuarie 2007, Brzeziński, C‑313/05, Rep., p. I‑513, punctul 55, și Hotărârea N., citată anterior, punctul 32).
Prin urmare, numai în mod excepțional, în aplicarea principiului general al securității juridice, inerent ordinii juridice a Uniunii, Curtea poate să fie determinată să limiteze posibilitatea de a invoca o dispoziție pe care a interpretat‑o (Hotărârea N., citată anterior, punctul 33).
În favoarea unei astfel de limitări, guvernul român subliniază în special faptul că legiuitorul național a acționat cu bună‑credință atunci când a înlocuit OUG nr. 50/2008 cu Legea nr. 9/2012, care avea ca scop să facă taxa pe poluare conformă cu articolul 110 TFUE.
Or, trebuie să se constate că, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 31 și 32 din prezenta ordonanță, prin adoptarea OUG nr. 1/2012, guvernul român a menținut în vigoare o reglementare națională pe care Curtea o declarase deja incompatibilă cu articolul 110 TFUE în Hotărârea T., citată anterior. Prin urmare, acest guvern nu poate invoca în mod util finalitatea urmărită de legiuitorul național.
În plus, potrivit jurisprudenței constante a Curții, o limitare în timp a posibilității de a invoca o dispoziție astfel cum a fost interpretată de Curte nu poate fi admisă decât în hotărârea care se pronunță cu privire la interpretarea solicitată (Hotărârea din 6 martie 2007, Meilicke și alții, C‑292/04, Rep., p. I‑1835, punctul 36).
Astfel, este necesar să existe un moment unic de stabilire a efectelor în timp ale interpretării solicitate pe care Curtea o dă unei dispoziții a dreptului Uniunii. În această privință, principiul potrivit căruia o limitare nu poate fi admisă decât în hotărârea care se pronunță cu privire la interpretarea solicitată garantează egalitatea de tratament a statelor membre și a celorlalți justițiabili în fața acestui drept și îndeplinește astfel cerințele care decurg din principiul securității juridice (Hotărârea Meilicke și alții, citată anterior, punctul 37).
La punctul 33 din prezenta ordonanță Curtea reiterează interpretarea pe care o oferise deja în Hotărârile citate anterior T. și N.. Întrucât Curtea nu a dispus, în acele hotărâri, o limitare în timp a efectelor interpretării menționate, și aceasta în pofida faptului că o astfel de limitare fusese de altfel solicitată de guvernul român în cauza N., o limitare în timp nu poate fi admisă în cadrul prezentei ordonanțe, care este adoptată în temeiul articolului 99 din Regulamentul de procedură.
Prin urmare, nu este necesar să fie limitate în timp efectele prezentei ordonanțe. ”
Astfel, Curtea reține ca fiind în mod direct și prioritar aplicabilă în prezenta cauză Ordonanța anterior menționată în virtutea disp.148 din Constituția României, astfel încât vor fi înlăturate toate criticile invocate prin prezentul recurs pe fondul cauzei ca nefondate, considerente care coroborate conduc în temeiul art. 312 alin. 1 C.proc.civ. și art. 20 din legea nr. 554/2004 la respingerea recursului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Repune cauza pe rol.
Respinge recursul formulat de recurenta pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița pentru fosta Administrație a Finanțelor Publice Slobozia, împotriva sentinței civile nr. 362F/28.01.2013, pronunțată de Tribunalul Ialomița – Secția Civilă, în contradictoriu cu intimatul reclamant C. I. și intimata chemată în garanție Administrația F. pentru Mediu, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 20.11.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
G. D. A. Ș. V. B.
GREFIER
C. A.
Red. GD/AC
2 ex/
Jud. fond:B. A.
| ← Anulare act administrativ. Decizia nr. 7163/2014. Curtea de Apel... | Suspendare executare act administrativ. Decizia nr. 4851/2014.... → |
|---|
