Pretentii. Decizia nr. 9194/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 9194/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 09-12-2014 în dosarul nr. 175/98/2014
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI F.
Dosar nr._
Decizia civilă nr. 9194
Ședința publică de la 9 decembrie 2014
Completul constituit din:
PREȘEDINTE: O. S.
JUDECĂTOR: H. P.
JUDECĂTOR: A. M. G.
GREFIER: V. M. F.
Pe rol este soluționarea cererii de recurs formulate de recurenta pârâtă D. PLOIEȘTI – AJFP IALOMIȚA – S. F. Municipal Fetești împotriva sentinței civile nr. 622/F/27.03.2014 pronunțată de Tribunalul Ialomița în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant D. G., și intimata chemată în garanție Administrația F. Pentru Mediu.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Curtea dispune lăsarea cauzei la a doua strigare, conform prev. 104 alin.13 din regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la a doua strigare, au lipsit părțile.
Curtea, constatând că s-a solicitat judecata și în lipsă, cauza fiind în stare de judecată, o reține spre soluționare.
CURTEA,
având în vedere prevederile art. 499 din Codul de procedură civilă, potrivit cu care „Prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. În cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivelor de casare”, reține:
I. Prin sentința civilă nr.622/F/27.03.2014, pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul Ialomița - Secția Civilă a respins ca nefondată excepția inadmisibilității cererii, invocată de pârâta Direcția Regională a Finanțelor Publice Ploiești – Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița, a admis cererea formulată de reclamantul D. G. și cererea de chemare în garanție a Administrației F. pentru Mediu și în consecință a dispus anularea deciziei de calcul a taxei de poluare pentru autovehicule nr.41/05.03.2009, emisă de A.F.P. Fetești, a obligat pârâta să restituie reclamantului suma de 2.710 lei, încasată cu titlu de taxă de poluare pentru autoturismul marca Opel cu număr de identificare (. nr. WOL000021S1192560, cu dobânda fiscală aferentă acestei sume de la data de 05.03.2009, la data plății efective, obligând, totodată, chemata în garanție să vireze în contul pârâtei suma de 2.710 lei precum și dobânda fiscală aferentă acestei sume, de la data de 05.03.2009 la data plății efective.
II. Împotriva acestei sentințe, ce i-a fost comunicată la 14.04.2014, a declarat recurs, înregistrat la 20.08.2014, pârâta D.G.R.F.P. Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița, solicitând anularea sentinței recurate și respingerea acțiunii.
În motivarea recursului, întemeiat pe dispozițiile art.483 – art.486 din Codul de procedură civil și pe cele ale Legii nr.9/2013, se arată că în mod greșit instanța de fond a admis acțiunea reclamantului întrucât solicitarea acestuia nu are temei legal, susținând că suma de 2.710 lei, ce reprezintă taxa pentru emisiile poluante pentru un autoturism second-hand, stabilită prin Decizia de calcul emisă de S.F.M. Fetești, nu poate fi restituită, în condițiile în care decizia, necontestată la organul emitent, a devenit un titlu de creanță definitiv.
Arată recurenta că, în conformitate cu prevederile art.7 din Legea nr.554/2004, intimatul reclamant avea obligația să parcurgă procedura reglementată de art.205 și următoarele din Codul de procedură fiscală, supusă controlului instanței de contencios administrativ fiind, conform art.218 alin.2 din Codul de procedură fiscală, Decizia emisă în soluționarea contestației.
Or", reclamantul nu a urmat această procedură, ci a formulat o simplă cerere de restituire a taxei pentru emisiile poluante, astfel că instanța de fond ar fi trebuit să ridice excepția de inadmisibilitate a acțiunii.
Susține recurenta că dispozițiile Legii nr.9/2012 sunt recunoscute de Uniunea Europeană, concludentă în acest sens fiind comunicarea transmisă de Comisia pentru petiții din cadrul Parlamentului European, potrivit căreia dispozițiile pentru aplicarea unor măsuri privind taxa de poluare pentru autovehicule și care completează dispozițiile acestui act normativ, sunt conform cu dreptul comunitar, iar motivele care au stat la baza procedurii de încălcare au încetat să existe și cazul a fost închis.
Pe de altă parte, taxa pentru emisiile poluante este stabilită prin emiterea unei decizii, care reprezintă un act administrativ al organului fiscal, astfel că nu are la bază un act normativ, situație în care apreciază inutilă referirea la Tratatele Europene, făcută atât de reclamant cât și de prima instanță.
Consideră recurenta că, dacă s-ar păstra aceeași doctrină cu privire la obligativitatea respectării tratatelor Uniunii Europene și în privința celorlalte acte administrative emise de organul fiscal, s-ar ajunge în situația în care orice taxă sau impozit ar putea fi contestată cu succes în instanță cu motivarea că nu sunt obligatorii în țările Uniunii Europene.
Invocând jurisprudența Curții de Justiție a Comunității Europene, recurenta arată că, prin instituirea unei taxe de poluare în momentul înmatriculării unui autovehicul pe teritoriul unui stat membru, nu este încălcat tratatul, iar prin caracterul ei fiscal, taxa intră în regimul intern de impozitare, domeniu rezervat exercitării prerogativelor suverane ale statelor membre.
De asemenea, din HG nr.686/2008, rezultă că nivelul taxei este determinat de norma de poluare corelat cu vechimea, rulajul mediu anual și starea generală standard și reprezintă reflecția în plan fiscal a principiului poluatorul plătește, principiu unanim acceptat la nivelul Uniunii Europene.
Mai mult decât atât, instituirea taxei de poluare reprezintă opțiunea legiuitorului național, iar organele fiscale sunt obligate să respecte prevederile art.13 din Codul de procedură fiscală, conform căruia „interpretarea reglementărilor fiscale trebuie să respecte voința legiuitorului așa cum este exprimată în lege.”
Cererea de recurs este scutită de plata taxei de timbru și a timbrului judiciar, conform art.30 alin.1din OUG nr.80/2013.
Intimatul reclamant a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, arătând că cererea sa se încadrează în dispozițiile art.117 alin.1 lit.d) din Codul de procedură fiscală, fiind admisibilă fără parcurgerea procedurii de contestare prevăzută de art.7 din OUG nr.50/2008 raportat la art.205 – art.218 din Codul de procedură fiscală, sens în care s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr.24/2011.
Arată intimatul reclamant că taxa de poluare prevăzută de OUG nr.50/2008 contravine art.90 din T.C.E., fiind discriminatorie iar judecătorul național, în respectarea art.148 alin.2 și alin.4 din Constituția României, are obligația de a aplica normele comunitare, refuzând, dacă este necesar, să aplice legislația națională, astfel că în mod legal și temeinic prima instanță a admis cererea sa de restituire a taxei de poluare.
Răspunzând la întâmpinare, recurenta reia susținerile din cererea de recurs, făcând, însă, referire la taxa privind timbrul de mediu, reglementată de OUG nr.9/2013.
Intimata chemată în garanție nu a depus întâmpinare.
4. Soluția instanței de recurs.
Examinând sentința recurată prin prisma dispozițiilor legale incidente și a materialului probator administrat, pentru considerentele ce succed Curtea constată nefondate criticile recurentului, ce pot fi încadrate în motivul de recurs reglementat la art. 488 alin. 1 pct.8 din Noul Cod de procedură civilă - încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.
Din analiza înscrisurilor atașate la dosarul tribunalului, se constată că taxa litigioasă a fost percepută la data de 05.03.2009, fiind achitată pentru un autoturism a cărui primă înmatriculare a intervenit în anul 1996 într-un alt stat membru al Uniunii Europene, perceperea taxei pe poluare fiind făcută sub incidența OUG nr. 50/2008, publicată în M.Of. nr. 327/25.04.2008 și care a intrat în vigoare la 01.07.2008.
Contrar susținerilor recurentei, în mod legal instanța de fond a instituit în sarcina pârâtei A.J.F.P. Ialomița – S. fiscal Fetești, obligația de restituire a taxei pe poluare, întrucât reglementarea națională a taxei pe poluare, reprezentată de O.U.G. nr. 50/2008, cu modificările și completările ulterioare, este contrară art. 110 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, prin regimul discriminatoriu instituit pentru vehiculele de ocazie importate în România dintr-un stat membru al Uniunii Europene și reînmatriculate pe teritoriul României, față de vehiculele de ocazie similare care au fost înmatriculate anterior intrării în vigoare a OUG nr. 50/2008 pe teritoriul național și pentru care, cu ocazia reînmatriculării, taxa pe poluare nu se percepe.
În acest sens a statuat Curtea de Justiție prin hotărârea pronunțată la 7 aprilie 2011, în cauza C-402/09, T., confirmată prin Hotărârea pronunțată la 7 iulie 2011, în cauza C-263/10, N., prin care a decis că art. 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că impunerea unei taxe fiscale (taxa pe poluare) doar pentru autovehiculele înmatriculate pentru prima dată în România, după . O.U.G. nr. 50/2008, creează un efect protecționist pe piață, descurajând importul de mașini de ocazie, fără a descuraja în egală măsură și cumpărarea de mașini existente pe piața națională anterior O.U.G. nr. 50/2008.
Astfel, în hotărârea N., instanța din Luxemburg a arătat că „(26) (…) o reglementare precum O.U.G. nr. 50/2008 are ca efect faptul că autovehiculele de ocazie importate și caracterizate printr‑o vechime și o uzură importante sunt supuse, în pofida aplicării unei reduceri mari a cuantumului taxei pentru a ține seama de deprecierea lor, unei taxe care se poate apropia de 30 % din valoarea lor de piață, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală. Nu se poate contesta că, în aceste condiții, reglementarea națională menționată are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre. (27). Aceleași considerații se impun în ceea ce privește regimul de impozitare prevăzut de O.U.G. nr. 50/2008, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 208/2008, O.U.G. nr. 218/2008, O.U.G. nr. 7/2009 și, respectiv, O.U.G. nr. 117/2009. Astfel, din dosarul cauzei rezultă că toate versiunile de modificare a OUG nr. 50/2008 mențin un regim de impozitare care descurajează înmatricularea în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre și care se caracterizează printr‑o uzură și o vechime importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală. Pe de altă parte, cu ocazia ședinței, care a avut loc după pronunțarea Hotărârii T., citată anterior, guvernul român nu a susținut că ar exista o diferență relevantă, în scopul examinării compatibilității cu articolul 110 TFUE a unei taxe precum cea reglementată de OUG nr. 50/2008, între versiunea inițială a OUG nr. 50/2008 și versiunile ulterioare ale acesteia. (28) În sfârșit, trebuie amintit că obiectivul protecției mediului, care se materializează în faptul, pe de o parte, de a împiedica, prin aplicarea unei taxe disuasive, circulația în România a unor vehicule deosebit de poluante, precum cele care corespund normelor Euro 1 și Euro 2 și care au o capacitate cilindrică mare, și, pe de altă parte, de a folosi veniturile generate de această taxă pentru finanțarea unor proiecte de mediu, ar putea fi realizat mai complet și mai coerent aplicând taxa pe poluare oricărui vehicul de acest tip care a fost pus în circulație în România. O astfel de taxare, a cărei punere în aplicare în cadrul unei taxe anuale rutiere este perfect posibilă, nu ar favoriza piața națională a vehiculelor de ocazie în detrimentul punerii în circulație a vehiculelor de ocazie importate și ar fi, în plus, conformă principiului poluatorul plătește”. Considerentele CJUE susțin în mod evident concluzia efectului descurajant al taxei pe poluare instituită prin O.U.G. nr. 50/2008, relativ la importul și punerea în circulație în România a autovehiculelor de ocazie cumpărate din alte state membre.
Dată fiind invocarea contrarietății legislației interne față de prevederile art. 110 din Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene, Curtea reține că, prin art. 11 alin. 1 și 2 din Constituția României, revizuită în 2003, se prevede că „Statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte. Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”. De asemenea, prin dispozițiile art. 148 alin. 2 din Constituția României se prevede că legislația comunitară cu caracter obligatoriu prevalează legii interne, iar conform alin. 4 al aceluiași articol, jurisdicțiile interne trebuie să garanteze îndeplinirea acestor exigențe.
Obligația instanțelor din statele membre de a aplica cu prioritate dreptul comunitar a fost statuată în mod expres prin hotărârile pronunțate de CJCE în cauzele Flaminio C. v. Enel (15 iulie 1964) și Amministratione delle Finanze dello Stato v. Simmenthal S.p.a (9 martie 1978), când Curtea de la Luxemburg a subliniat că, odată cu . TCE, acesta a devenit parte integrantă a ordinii juridice a statelor membre, motiv pentru care, atunci când o instanță națională este chemată, în limitele competenței sale, să aplice prevederi ale dreptului comunitar, aceasta are obligația de a aplica prevederile respective, dacă este necesar chiar refuzând să aplice legislația națională, nefiind necesar ca instanța să ceară sau să aștepte abrogarea normelor contrare de către puterea legislativă sau de Curtea Constituțională.
În ceea ce privește dreptul unional aplicabil în cauză, Curtea reține că, potrivit unei jurisprudențe constante a CJUE, contribuabilii au dreptul la rambursarea impozitelor și taxelor încasate de un stat membru cu încălcarea dreptului european (cauza 199/82-San Giorgio, cauza 62/93-BP Soupergaz, cauzele reunite 441/98 și 442/98-Michailidis).
Pe de altă parte, potrivit jurisprudenței Curții, regulile privind rambursarea sumelor prelevate cu încălcarea dreptului unional sunt regulile naționale, care, însă, trebuie să respecte principiul echivalenței (pentru cererile de rambursare bazate pe încălcarea dreptului european nu pot fi instituite condiții mai puțin favorabile decât pentru cererile similare bazate pe încălcarea dreptului național) și principiul efectivității (regulile naționale nu trebuie să facă excesiv de dificilă sau practic imposibil exercițiul drepturilor conferite de dreptul european).
Raportat la jurisprudența mai sus indicată, Curtea constată că dreptul fiscal român nu prevede vreun remediu special care să asigure contribuabilului posibilitatea de a obține rambursarea taxelor și impozitelor încasate de autoritățile fiscale naționale cu încălcarea dreptului unional. În aceste condiții, singura posibilitate pe care o au contribuabilii este aceea ca, în temeiul art. 148 alin. 2 și 4 din Constituția României și art. 117 alin. 1 lit. d din Codul de procedură fiscală, să solicite restituirea taxei încasate „prin aplicarea eronată a dispozițiilor legale”, fiind îndreptățiți, astfel cum corect a reținut prima instanță prin raportare la decizia pronunțată de Curtea Europeană de Justiție în cauza C-565/2011 – M. I., și la recuperarea pierderilor reprezentate de indisponibilizarea sumelor plătite fără temei legal, începând cu data la care au fost plătite, dreptul Uniunii opunându-se unui regim național care limitează dobânzile acordate cu ocazia restituirii unei taxe percepute cu încălcarea sa la cele care curg începând din ziua care urmează datei formulării cererii de restituire a respectivei taxe.
Reținând și că prin Decizia nr. XXIV din data de 14 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 01 din data de 3 ianuarie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile în interesul legii formulate de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel Iași și Colegiul de conducere al Curții de Apel Cluj și a stabilit că procedura de contestare prevăzută la art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, raportat la art. 205 - 218 din Codul de procedură fiscală, nu se aplică în cazul cererilor de restituire a taxei de poluare întemeiate pe dispozițiile art. 117 alin. (1) lit. d) din același cod, întrucât parcurgerea procedurii administrative de contestare a deciziei de calcul al taxei de poluare, cu consecința previzibilă a respingerii contestației, fie ca tardiv formulată, fie ca nefondată, nu poate constitui un remediu național efectiv în sensul Convenției, ci, dimpotrivă, reprezintă un obstacol în calea recuperării prejudiciului cauzat particularilor prin aplicarea unor norme naționale incompatibile cu dreptul european, obstacol interpus chiar de autoritățile fiscale naționale aflate în culpă,
Curtea, în baza art. 496 alin. 1 din Codul de procedură civilă,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, fiind nefondat, recursul formulat de recurenta pârâtă D.G.R.F.P. Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița, cu sediul în municipiul Slobozia, județul Ialomița, ..14, împotriva sentinței civile nr. 622/F/27.03.2014, pronunțată de Tribunalul Ialomița – Secția civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant D. G., cu domiciliul în municipiul Fetești, județul Ialomița, . și intimata chemată în garanție Administrația F. Pentru Mediu, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr.294, Corp A, sector 6.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi 09.12.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
O. S. H. P. A. M. G.
GREFIER,
V. M. F.
Red:A.M.G./ 5 ex
Jud. fond: I. T.
Tribunalul Ialomița
| ← Obligaţia de a face. Decizia nr. 6614/2014. Curtea de Apel... | Obligare emitere act administrativ. Decizia nr. 40/2014. Curtea... → |
|---|
