Refuz acordare drepturi. Sentința nr. 2437/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2437/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 22-09-2014 în dosarul nr. 8471/2/2012*
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._
SENTINȚA CIVILĂ NR.2437
Ședința publică de la 22.09.2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE - G. D.
GREFIER - C. A.
Pe rol judecarea acțiunii în contencios administrativ și fiscal, formulată de reclamanta B. L. D., în contradictoriu cu pârâta C. de P. a Municipiului București, având ca obiect „refuz acordare drepturi”.
La apelul nominal făcut în ședință publică, atât la prima strigare a dosarului la ordine, cât și la a doua strigare la sfârșitul ședinței de judecată, au lipsit părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează Curții că prin Serviciul Registratură, la data de 27.08.2014, au fost comunicate relațiile solicitate de la Ministerul Afacerilor Interne, iar la data de 11.09.2014, reclamanta a depus înscrisuri și cerere de judecare a cauzei și în lipsă.
Curtea revine asupra măsurii de solicitare de relații de la Autoritatea Națională pentru Cetățenie, având în vedere relațiile comunicate de Ministerul Afacerilor Interne – Direcția Generală de Pașapoarte.
Constată cauza în stare de judecată și în temeiul art.394 alin.1 C.pr.civ. o reține în pronunțare.
CURTEA,
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul instanței 14.11.2012 reclamanta B. L. D. în contradictoriu cu pârâta C. DE P. A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI a solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea Hotărârii nr._/247 din_ prin care i s-a respins cererea de aprobare a indemnizației de prigoană pe motive etnice, conform Legii 189/2000 de către Comisia pentru Aplicarea Legii 189/2000 a Casei de P. a Municipiului București
Reclamanta a arătat că la data de 31.10.2012, i-a parvenit Hotărârea nr._ /247 din_ prin care i s-a respins cererea acesteia de aprobare a indemnizației de prigoană pe motive etnice, conform Legii 189/2000, de către Comisia pentru Aplicarea Legii 189/2000 a Casei de P. a Municipiului București, cerere înregistrată cu nr._/09.08.2012 pe motiv că nu a făcut dovada persecuțiilor .
Reclamanta a arătat că actul administrativ contestat în prezenta cauză este nelegal
A arătat următoarea situație de fapt
1.S-a născut la Vatra Dornei, la data de 4.12.1938, fiica lui Eisig și A..
2.În luna Iulie 1941 reclamanta, fratele acesteia și părinții locuiau la Vatra Dornei. Autoritățile române de atunci, i-au anunțat că fiind evrei, trebuie să părăsească cu forța casa acestora și au fost deportați cu forța, împreună cu alți evrei, mai întâi la ghetto-ul din Moghilev și apoi la ghetto-ul din Șargorod.
3.Tatăl reclamantei a fost trimis cu forța la lucru într-o mină de cărbuni la Tulcin, la muncă forțată, unde a fost deținut timp de un an de zile.
4.Reclamanta cu fratele și mama acesteia au rămas singuri, în ghetto, unde au trăit suferințe și lipsuri enorme și numai printr-un miracol ai rămas în viață. Mama reclamantei lucra lucru de mână și vindea la localnici ca să aibă ce mânca.
În anul 1944 când li s-a permis, s-au întors la Vatra Dornei, iar în anul 1951 au emigrat în Israel.
5.Pentru a susține cele de mai sus, reclamanta a anexat la cererea acesteia, printre altele, și următoarele documente:
a.Adeverința Centrului de Studiu al Istoriei Evreilor din România, nr. 188 din 13.06.2012
b.Declarația mea sub jurământ, nr. notarial 195/2012
c.Declarație de martor nr. notarial 194/2012
d.Declarație de martor nr. notarial 213/2012
6.Aceleași documente enumerate la punctul 5 a, b, c, d, le anexez și aici.
7.Hotărârea de mai sus, bazată pe art. 6 al Legii 189/2000, este vădit greșită, deoarece nu a solicitat acordarea pensiei de vechime, ci numai indemnizația de prigoană pe motive etnice, conform art. 1 al aceleași Legi.
În dovedirea cererii reclamanta a solicitat,iar instanța a încuviințat proba cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei.
Pârâta legal citată s-a prezentat în fața instanței și a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată .
Instanța a încuviințat pentru pârâtă proba cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei reprezentând documentația aferentă actului administrativ a căruia anulare se solicită.
Prin sentința civilă nr. 1541/30.06.2013 a fost respinsă cererea formulată de reclamanta B. L. D. în contradictoriu cu pârâta C. DE P. A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, ca neîntemeiată.
Analizând probele administrate în cauză Curtea a reținut că cererea reclamantei este neîntemeiată, fiind respinsă ca atare.
Astfel, prin Hotărârea nr_/247 din data de 9.10.2012 emisă de către C. de P. a Municipiului București, Comisia pentru aplicarea Legii nr 189/2000 a respins ca neîntemeiată cererea privind acordarea unor drepturi peroanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la data de 6 martie 1945 din motive etnice întrucât reclamanta nu a făcut dovada recunoașterii persecuției etnice care a fost invocată.
Potrivit art 1 din Legea Nr. 189 din 2 noiembrie 2000 privind aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 105/1999 pentru modificarea și completarea Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri beneficiază de prevederile prezentei ordonanțe persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuții din motive etnice, după cum urmează:
a) a fost deportată în ghetouri și lagăre de concentrare din străinătate;
b) a fost privată de libertate în locuri de detenție sau în lagăre de concentrare;
c) a fost strămutată în altă localitate decât cea de domiciliu;
d) a făcut parte din detașamentele de muncă forțată;
e) a fost supraviețuitoare a trenului morții;
f) este soțul sau soția persoanei asasinate sau executate din motive etnice, dacă ulterior nu s-a recăsătorit."
Potrivit art 10 alin 1 din DECRETUL - LEGE Nr. 118 din 30 martie 1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri dovedirea situațiilor prevăzute la art. 1 se face, de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.
Potrivit art. 6^1 din ORDONANȚĂ Nr. 105 din 30 august 1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice dovedirea situațiilor prevăzute la art. 1 se face de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate, la cerere, de către organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.
Raportând prevederile legale menționate anterior la probatoriul administrat de către reclamantă curtea reține că aceasta nu a făcut dovada îndeplinirii cerințelor prevăzute de art 1 alin 1 litera a din ORDONANȚĂ Nr. 105 din 30 august 1999 prin mijloacele de probă prevăzute de lege.
Astfel, din lecturarea adeverinței cu numărul A.188/13.06.2012 eliberată de Centrul Istoric al Evreilor din România rezultă că situația de fapt pe care acest înscris o atestă rezultă din declarațiile reclamantei, din legislația antievreiască, din declarațiile extrajudiciare ale martorilor consemnate în scris care sunt rude de gradul unu cu reclamanta potrivit declarației pe proprie răspundere a acesteia, or, conținutul acestui înscris intră în discordanță cu regimul probator instituit de prevederile art. 6^1 din ORDONANȚĂ Nr. 105 din 30 august 1999.
Curtea reține că adeverința cu numărul A.188/13.06.2012 eliberată de Centrul Istoric al Evreilor din România nu face dovada îndeplinirii situației prevăzută de art. 1 alin 1 litera a și b din ORDONANȚA Nr. 105 din 30 august 1999 întrucât aceasta nu face referire la acte oficiale din care să rezulte persecuția și deportarea suferită de către reclamantă, astfel încât Curtea reține că în mod legal și temeinic a fost respinsă cererea având ca obiect acordarea indemnizației prevăzută de art 1 alin 1 litera a din ORDONANȚĂ Nr. 105 din 30 august 1999.
Pe de altă parte, în prezenta cauză declarațiile extrajudiciare ale martorilor, rude de gradul întâi cu reclamanta și declarația acesteia au forța probantă a unor înscrisuri sub semnătură privată ,iar din conținutul acestora instanța nu poate reține îndeplinirea condițiilor prevăzute de art 1 alin 1 litera a din ORDONANȚĂ Nr. 105 din 30 august 1999.
Astfel, declarațiile extrajudiciare ale martorilor, rude de gradul întâi cu reclamanta, și declarația pe proprie răspundere a acesteia sunt impregnate de grad ridicat de subiectivism, nefăcând verosimilă situația de fapt pe care o atestă ,iar în lipsa coroborării acestora cu alte proba care să ateste obiectiv și neutru situația de fapt învederată de către reclamantă, Curtea reține că declarațiile extrajudiciare ale martorilor, rude de gradul întâi cu reclamanta, și declarația pe proprie răspundere a acesteia nu sunt de natură să conducă la dovedirea situației de fapt prevăzută de art. 1 alin 1 litera a din ORDONANȚĂ Nr. 105 din 30 august 1999.
Pentru aceste motive a fost respinsă cererea ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamanta, iar prin decizia civilă nr. 811/19.02.2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție-SCAF a fost admis, fiind casată cu trimitere sentința cu trimitere spre rejudecare aceleiași instanțe.
În considerente, instanța de recurs a reținut următoarele:
În conformitate cu dispozițiile art.129 alin.5 din Codul de procedură civilă, judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.
Potrivit prevederilor art.1 din O.G. nr.105/1999 aprobată prin Legea nr.189/2000, beneficiază de prevederile prezentei ordonanțe persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 – 6 martie 1945 a suferit persecuții din motive etnice, aflându-se în una din situațiile prevăzute de lege, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate.
De asemenea, potrivit art.2 din Normele pentru aplicarea prevederilor OG nr.105/1999, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr.127/2002, prin persoană care a fost strămutată în altă localitate, în sensul ordonanței, se înțelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să își schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice, această categorie incluzând și persoanele care au fost expulzate, s-au refugiat ori au făcut obiectul unui schimb de populație ca urmare a unui tratat bilateral.
Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte a constatat faptul că din întregul material probator existent în cauză nu rezultă cu certitudine cetățenia reclamantei, întrucât din copia pașaportului aflată la dosar, rezultă faptul că actul respectiv este expirat, nefiind deci valabil.
Or, reclamanta are obligația de a face dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de textul legal aplicabil, pentru acordarea statutului de beneficiar al dispozițiilor Legii nr.189/2000, iar condiția cetățeniei române este de esența acordării drepturilor prevăzute de lege de statul român, ca o compensație pentru suferințele îndurate datorită persecuțiilor etnice.
Pentru ca instanța de primă jurisdicție să administreze toate probele necesare soluționării cauzei, în sensul dovedirii îndeplinirii sau nu a condițiilor prevăzute de lege pentru acordarea statutului de beneficiar al dispozițiilor Legii nr.189/2000, și, pentru a da posibilitatea reclamantei să beneficieze de ambele grade de jurisdicție după administrarea probatoriului, va trimite cauza la instanța de fond.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art.312 alin.(2) din Codul de procedură civilă, Înalta Curte a admis recursulși a casat hotărârea atacată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.
Rejudecând cauza sub toate aspectele, conform art. 315 din C.proc.civ. 1865, Curtea constată în raport de probele administrate în fazele procesuale anterior, precum și față de relațiile comunicate în privința cetățeniei române a reclamantei, caracterul întemeiat al acțiunii urmând a fi admisă pentru următoarele considerente:
În fapt, prin hotărârea nr._/L47/09.10.2012 emisă de pârâtă a fost respinsă cererea formulată de către reclamantă în temeiul legii nr. 189/2000, reținându-se în cuprinsul acestei hotărâri faptul că nu sunt aplicabile dispozițiile acestei legi întrucât din actele depuse de către petentă la dosarul administrativ nu rezultă persecuția suferită în sensul clar și prevăzut în mod expres în prevederile art. 6 din aceeași lege.
Din analiza documentației administrativă atașată cauzei-filele nr. 28-56 dosar fond inițial-Curtea constată că reclamanta a atașat cererii adresată pârâtei pe cale administrativă următoarele documente: cererea de acordare a statutului de persoană persecutată din motive etnice și de recunoaștere a dreptului la indemnizația prevăzută de legea nr. 189/2000, fotocopie-în extras a pașaportului eliberat de autoritățile din Israel, certificatul de naștere al reclamantei, certificatul de căsătorie al acesteia în traducere legalizată din limba ebraică, declarații extrajudiciare traduse în limba română din limba ebraică date de către numiții Laufer L.-fratele reclamantei, respectiv Laufer Ernst-vărul primar al reclamantei, adeverința emisă sub nr. A188/13.06.2012 de Centrul pentru Studiul Istoriei Evreilor din România, declarația pe propria răspundere a reclamantei.
Totodată Curtea constată din relațiile comunicate la data de 27.08.2014 de MAI Direcția Generală de Pașapoarte-fila 25 dosar fond în rejudecare-faptul că în evidențele acestei instituții figurează reclamanta, născută Laufer D., în Vatra Dornei, în calitate de cetățean român care a părăsit România în vederea stabilirii domiciliului în străinătate-Israel, iar ultimele mențiuni datează din 10.12.2001 când a fost prelungită valabilitatea pașaportului simplu pentru cetățenii români cu domiciliul în străinătate-Israel, pașaport eliberat la 22.11.1996.
În drept, Curtea constată că potrivit disp. art. 1-8 din OUG nr. 105/1999, republicată, ulterior modificărilor aduse prin Legea nr.189/2000 „ART. 1-(1) Beneficiază de prevederile prezentei ordonanțe persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuții din motive etnice, după cum urmează:
a) a fost deportată în ghetouri și lagăre de concentrare din străinătate;
b) a fost privată de libertate în locuri de detenție sau în lagăre de concentrare;
c) a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate;
d) a făcut parte din detașamentele de muncă forțată;
e) a fost supraviețuitoare a trenului morții;
f) este soțul sau soția persoanei asasinate ori executate din motive etnice sau în urma masacrelor îndreptate împotriva populației minoritare, dacă ulterior nu s-a recăsătorit;
g) a fost evacuată din locuința pe care o deținea.
(2) De aceleași drepturi beneficiază, la cerere, și persoanele care aveau domiciliul pe teritoriul statului român sau pe teritoriile românești vremelnic ocupate de către alte state, indiferent dacă localitatea în care au fost refugiate, expulzate sau strămutate se afla sub administrație românească ori sub administrația acelor state, ale căror cereri anterioare au fost soluționate prin hotărâri de respingere ale comisiei prevăzute la art. 7 alin. (1) și alin. (1^1).
ART. 2
(1) Persoanele care s-au aflat în situațiile prevăzute la art. 1 lit. a) - d) și g) au dreptul la o indemnizație lunară de 100 lei pentru fiecare an de deportare, de detenție, de strămutare în alte localități, de muncă forțată sau de evacuare din locuința pe care o dețineau.
(2) Persoanele care s-au aflat în situațiile prevăzute la art. 1 lit. e) și f) au dreptul la o indemnizație lunară de 100 lei.
ART. 3
Soțul supraviețuitor al celui decedat, din categoria persoanelor prevăzute la art. 1 lit. a) - e) și g), va beneficia începând cu data de întâi a lunii următoare celei în care a fost depusă cererea, în condițiile prezentei ordonanțe, de o indemnizație lunară de 100 lei neimpozabilă, dacă ulterior nu s-a recăsătorit.
ART. 4
Nivelul indemnizațiilor acordate potrivit art. 2 și 3 vor fi indexate prin hotărâre a Guvernului, în funcție de evoluția prețurilor și a tarifelor.
ART. 5
Persoanele prevăzute la art. 1 și 3 vor beneficia de prevederile prezentei ordonanțe cu începere de la data de 1 a lunii următoare celei în care a fost depusă cererea și de următoarele drepturi:
a) asistență medicală și medicamente, în mod gratuit și prioritar, atât în tratament ambulatoriu, cât și pe timpul spitalizărilor;
b) transport urban gratuit cu mijloace de transport în comun aparținând unităților cu capital de stat (autobuz, troleibuz, tramvai, metrou);
c) 6 călătorii dus-întors gratuite, anual, pe calea ferată română, clasa I, cu mijloace de transport auto sau, după caz, cu mijloace fluviale, la alegere; în cadrul numărului de călătorii stabilit pentru titular acesta poate oferi gratuitatea călătoriei și pentru o persoană care să îl însoțească și să îl ajute pe timpul călătoriei;
e) un bilet pe an, gratuit, pentru tratament într-o stațiune balneoclimaterică;
f) scutire de plata taxelor de abonament pentru radio și televizor;
g) prioritate la instalarea unui post telefonic, precum și scutire de plata taxei de abonament;
h) acordarea, la cerere, cu titlu gratuit, a unui loc de veci.
ART. 6
Perioada în care persoana persecutată din motive etnice nu s-a putut încadra în muncă, ca urmare a unei invalidități de gradul I sau II survenite ca urmare a persecuției, constituie vechime în muncă și se ia în considerare la stabilirea pensiei și a celorlalte drepturi ce se acordă în funcție de vechimea în muncă.
ART. 6^1
Dovedirea situațiilor prevăzute la art. 1 se face de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate, la cerere, de către organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.
ART. 7*)
(1) Stabilirea și plata drepturilor prevăzute în prezenta ordonanță se fac de casa județeană de pensii sau, după caz, de C. de pensii a municipiului București. Pentru stabilirea situațiilor prevăzute la art. 1 se înființează, în cadrul fiecărei case județene de pensii, o comisie alcătuită din președinte și 3 membri. Președintele trebuie să fie jurist. În luarea hotărârilor referitoare la stabilirea drepturilor prevăzute de lege, comisia solicită avizul organizațiilor minorităților naționale legal constituite. Comisia lucrează în prezența a două treimi din numărul total al persoanelor care o alcătuiesc și adoptă hotărâri cu acordul majorității membrilor prezenți.
(1^1) La nivelul Casei de pensii a municipiului București, comisia prevăzută la alin. (1) este formată din președinte și 10 membri.
(1^2) Avizul organizațiilor minorităților naționale se va elibera în 30 de zile de la solicitare.
(2) Cererile pentru stabilirea drepturilor prevăzute în prezenta ordonanță se depun la casa județeană de pensii sau, după caz, la C. de P. a Municipiului București.
(3) Comisia este obligată să se pronunțe asupra cererii în termen de cel mult 30 de zile de la sesizare, printr-o hotărâre motivată.
(4) Împotriva hotărârii persoana interesată poate face contestație la Curtea de apel în termen de 30 de zile de la data comunicării hotărârii, potrivit Legii contenciosului administrativ. Hotărârea Curții de apel este definitivă. Contestațiile sunt scutite de taxa judiciară de timbru.
ART. 8
Prevederile prezentei ordonanțe nu se aplică persoanelor condamnate pentru infracțiuni contra păcii și omenirii, celor care înainte de 23 august 1944 au desfășurat o activitate fascistă în cadrul unei organizații sau mișcări de acest fel, precum și celor care în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 au făcut parte din aparatul de represiune, securitate, miliție și din instanțele militare care au instrumentat și au judecat procese politice ale opozanților regimului comunist.”
Pe de altă parte, Curtea constată că potrivit art. 4 din Hotărârea Guvernului nr. 127 din 14 februarie 2002 privind aprobarea Normelor pentru aplicarea prevederilor Ordonanței Guvernului nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive entice:” (1) Dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 105/1999, aprobată și modificată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente, cum sunt:
- acte eliberate de C. Roșie Internațională;
- acte eliberate de lagărele de concentrare;
- livrete militare sau adeverințe eliberate de U.M._ Pitești, pentru persoanele care au fost în detașamentele de muncă obligatorie;
- carnet/foi de pontaj privind zilele de muncă obligatorie;
- carnet de identitate privind pe cei deportați în Moghilev;
- adeverințe eliberate de Arhivele Naționale Române sau de direcțiile județene ale acestora, ordine, dispoziții etc.;
- buletine de evidență a populației, eliberate de postul de jandarmi din localitatea respectivă din Transnistria;
- acte eliberate de primăria orașelor respective;
- certificate sau adeverințe de la autoritățile militare ori civile românești;
- adeverințe eliberate de alte autorități din Transnistria;
- alte asemenea acte oficiale.
(2) În lipsa actelor oficiale dovada persecuției etnice se poate face prin declarație cu martori.
(3) În situația în care persoana în cauză dovedește cu acte oficiale data de la care a început perioada de persecuție pe motive etnice, fără să rezulte când încetează aceasta, se poate face uz de proba cu martori pentru stabilirea intervalului de timp pentru care se solicită drepturi conform legii.”
Coroborând aceste dispoziții instanța constată că reclamanta a dovedit întrunirea cumulativă a cerințelor prevăzute de lege pentru a se constata calitatea acesteia de „persoană persecutată din motive etnice” în sensul disp. art. 1 alin. 1 din OUG nr. 105/1999, cu modificările ulterioare.
Astfel, reclamanta a dovedit potrivit celor reținute anterior faptul că a avut calitatea de cetățean român atât la data formulării cererii administrativă adresată pârâtei, cât și în prezent, rerezultând din relațiile comunicate instanței împrejurarea că aceasta nu mai deține o astfel de calitate, revenind pârâtei obligația de a dovedi susținerile contrare, reclamanta dovedind că a deținut și deține în continuare această cetățenie care îi conferă dreptul de a formula cererea prevăzută de aceste dispoziții legale, însă o astfel de obligație nu a fost îndeplinită de către pârâtă, nefiind dovedită pierderea cetățeniei române de către reclamantă.
Pe de altă parte, pe fondul cererii administrative, Curtea constată că reclamanta s-a aflat în situația prevăzută de art. 1 alin. 1 lit. a din OUG nr. 105/1999 respectiv „a fost deportată în ghetouri și lagăre de concentrare din străinătate”.
Astfel, din conținutul documentației administrative avută în vedere de către pârâtă la soluționarea cererii formulată de către reclamantă, Curtea constată că reclamanta a probat împrejurarea că anterior celui de-al doilea război mondial aceasta împreună cu familia sa a locuit în localitatea Vatra Dornei din România, iar începând cu luna iulie 1944 au fost obligați să poarte pe piept steaua galbenă pentru evrei.
În continuare, Curtea constată că în luna octombrie 1941 atât reclamanta, cât și familia sa au fost duși la Ataki într-un vagon de vite închis, fără hrană sau apă, sub supravegherea jandarmilor români, iar ulterior au fost transportați cu o plută peste N., iar apoi în localitatea Moghilev, de unde după scurtă vreme au fost goniți și conduși în lagărul din Șargorod, înconjurat de sârmă ghimpată și păzit de jandarmi români sub control german, din care orice tentativă cu evadarea era pedepsită cu moartea, locuind în case ruinate, fără uși și ferestre, dormind pe podeaua goală, iar în luna martie 1944 fiind eliberați de armata rusă.
Această situație de fapt este confirmată atât prin adeverința atașată cererii adresată pârâtei, cât și prin declarațiile extrajudiciare date pe propria răspundere de către rudele apropiate ale reclamantei-fratele acesteia și vărul său primar-declarații atașate documentației administrative și analizate în mod formal de către pârâtă, fără însă a le contesta veridicitatea sub aspectul conținutului faptelor rezultând din acestea.
Totodată, aceeași împrejurare este confirmată și de declarația extrajudiciară dată pe propria răspundere de numita Sternlieb S.-fila 30 în dosarul de recurs al ÎCCJ-SCAF, cât și de ordinul autorităților din România prin care la data de 04.10.1941 s-a dispus din ordinul mareșalului A., ca toți evreii din Bucovina să fie trimiși în 10 zile la est de N., context în care se reține că într-adevăr reclamanta are calitatea de persoană persecutată din motive etnice, calitate refuzată în mod nejustificat de către autoritatea publică pârâtă, fără a analiza documentele depuse de către reclamantă în susținerea acesteia, înlăturându-le cu exces de putere și nemotivat, astfel încât prin actul administrativ atacat s-a apreciat în mod formal și cu încălcarea drepturilor legitime ale reclamantei faptul că aceasta nu a făcut dovada persecuției din motive etnice în absența unor acte oficiale care să ateste această împrejurare.
Cu referire la acest considerent al pârâtei, Curtea constată că este neîntemeiat având în vedere că potrivit dispozițiilor legale citate anterior, în cazul în care persoanele care se consideră îndreptățite să solicite constatarea calității de persecutați din motive etnice în perioada vizată de aceste dispoziții legale nu au posibilitatea efectivă de a-și dovedi susținerile prin acte oficiale eliberate de autoritățile publice, un astfel de demers poate fi realizat prin orice mijloc de probă, inclusiv prin declarații extrajudiciare de martori, conținutul acestora nefiind combătut de către pârâtă prin administrarea unor probe contrare, astfel încât simpla înlăturare a acestor probe fără a justifica negarea valorii probatorii a acestor înscrisuri echivalează cu un exces de putere și înlăturarea aplicării dispozițiilor legale prin încălcarea drepturilor legitime ale reclamantei, considerente față de care în temeiul art. 1 și 8 din Legea nr. 554/2004 și art. 7 alin. 4 din OUG nr. 105/1999, modificată prin Legea nr. 189/2000 va fi admisă acțiunea, va fi anulată Hotărârea nr._/L47/09.10.2012 emisă de pârâtă în sensul admiterii contestației formulată de către reclamantă și în consecință va fi obligată pârâta să emită o nouă hotărâre prin care să recunoască în favoarea reclamantei calitatea de persecutată din motive etnice în perioada iulie 1941 - 1944(luna martie) în sensul deportării acesteia în lagărele din Transnistria, Șargorod și Moghilev, cu consecința acordării indemnizației cuvenită acesteia conform art.2 din OUG 105/_ modificată prin Legea nr.189/2000.
În temeiul art. 274 C.proc.civ. 1865, va fi obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 850 lei cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate până la pronunțarea prezentei, în fond și în recurs-fila 35 dosar de fond în rejudecare și fila 118 din dosarul de fond inițial, pârâta aflându-se în culpă procesuală urmare a admiterii acțiunii și constatării refuzului nejustificat exprimat de către pârâtă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite acțiunea formulată de reclamanta B. L. D., cu domiciliul ales la Măneci I. di București, . nr.115, sect.6 și la sediul CA D. M., din București, Splaiul Unirii nr.45, ., ., în contradictoriu cu pârâta C. de P. a Municipiului București cu sediul în București, Calea V. nr.6, sect.3.
Anulează Hotărârea nr._/L47/09.10.2012 emisă de pârâtă în sensul că admite contestația formulată de către reclamantă.
Obligă pârâta să emită o nouă hotărâre prin care să recunoască în favoarea reclamantei calitatea de persecutată din motive etnice în perioada iulie 1941 - 1944(luna martie) în sensul deportării acesteia în lagărele din Transnistria, Șargorod și Moghilev, cu consecința acordării indemnizației cuvenită acesteia conform art. 2 din OUG nr.105/1999, modificată prin Legea nr.189/2000.
Obligă pârâta la plata către reclamantă a sumei de 850 lei cheltuieli de judecată.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi 22.09.2014.
PREȘEDINTEGREFIER
G. D. C. A.
Red. GD/AC
2 ex/30.09.2014
| ← Anulare act administrativ. Sentința nr. 1168/2014. Curtea de... | Anulare act emis de autorităţi publice locale. Decizia nr.... → |
|---|
