Suspendare executare act administrativ. Decizia nr. 6111/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 6111/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 08-09-2014 în dosarul nr. 444/3/2014
ROMÂNIA
DOSAR NR._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ NR. 6111
Ședința publică de la 08.09.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - P. C.
JUDECĂTOR - D. D. M.
JUDECĂTOR - J. A.
GREFIER - A. P.
Pe rol soluționarea recursului formulat de recurentul pârât I. de S. în Construcții, împotriva sentinței civile cu nr. 2697/9.04.2014, pronunțată de Tribunalul București Secția a II-a C. Administrativ și Fiscal, în dosarul cu nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant M. I. S., cererea de chemare în judecată având drept obiect „suspendare executare act administrativ”.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă recurentul-pârât I. de S. în Construcții prin consilier juridic G. D., care depune delegație la dosar, precum și intimatul reclamant M. I. S., prin apărător ales – doamna avocat S. G. E., cu împuternicire avocațială la dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că recurentul-pârât nu a făcut dovada achitării diferenței de taxă judiciară de timbru, după care,
Recurentul-pârât I. de S. în Construcții prin consilier juridic învederează că s-a emis un OP greșit, urmând a primi un nou OP, motiv pentru care solicită lăsarea cauzei la a doua strigare sau amânarea cauzei și acordarea unui nou termen de judecată pentru a achita taxa judiciară de timbru.
Curtea, ia act că recurentul pârât este de bună credință și dă posibilitatea acestuia să achite taxa judiciară de timbru până la sfârșitul ședinței.
Nemaifiind alte cereri de formulat, excepții de invocat ori probatorii de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Recurentul-pârât I. de S. în Construcții prin consilier juridic solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea sentinței atacate și pe cale de consecință respingerea acțiunii pentru motivele de casare invocate.
La interpelarea Curții, intimatul-reclamant M. I. S. prin apărător ales arată că susține excepția nulității parțiale a recursului în ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C.pr.civ. Susține că a invocat excepția nulității parțiale a recursului în ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C.pr.civ. întrucât sub acest aspect recursul nu este motivat, argumentele aduse în susținere fiind străine de acest motiv de casare invocat, care nu reglementează interpretarea și aplicarea dispozițiilor hotărârii, astfel apreciază că devin incidente dispozițiile art. 489 alin. 2, recursul fiind nul parțial. Mai mult decât atât, arată faptul că în răspunsul la întâmpinare recurentul-pârât arată că în acest moment consideră încetate orice fel de raporturi cu partea pe care o reprezintă, nemaiavând nici raporturi de serviciu nici raporturi de muncă, pe acest considerând încetându-i plata salariilor de aproape 4 luni de zile ca efect total greșit al aplicării legii, precum și a nerespectării sentinței civile.
De asemenea, consideră că motivul de casare invocat este motivat cu referire la punerea în executare a hotărârii, ori acest motiv de casare nu reglementează punerea în executare a hotărârii, pentru acest motiv considerând că este nemotivat și a solicitat nulitatea parțială a recursului sub acest aspect.
Recurentul-pârât I. de S. în Construcții prin consilier juridic învederează faptul că argumentele expuse în susținerea motivului de casare sunt tocmai de esența punerii în executare a sentinței atacate. Apreciază că instanța de fond trebuia să țină seama de faptul că de la . noilor organigrame, intimatul reclamant nu putea să mai presteze o activitate în baza unui raport de muncă, pe de o parte, iar pe de altă parte, odată cu producerea efectelor hotărârii de suspendare a Ordinului 24/2013 au încetat cu caracter provizoriu rapoartele de serviciu ale acestuia.
Pentru considerentele expuse și pentru cele dezvoltate în scris, apreciază că recursul este motivat și solicită respingerea excepției nulității.
Cu privire la celorlalte motive de recurs, recurentul-pârât I. de S. în Construcții prin consilier juridic, pune concluzii de admitere a recursului astfel cum a fost motivat, precum și cum a fost precizat în răspunsul la întâmpinare.
Intimatul-reclamant M. I. S. prin apărător ales solicită respingerea recursului ca neîntemeiat. În ceea ce priește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 3 din Codul de procedură civilă, consideră că este nefondat, întrucât ambele acte emise, au fost emise în regim de putere publică, constituind acte administrative care au în vedere nașterea și modificarea raporturilor de serviciu, fiind supuse controlului instanței de contencios administrativ.
În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C., apreciază că și acesta este nefondat întrucât emiterea Ordinului nr. 24/2013 s-a făcut în lipsa unui Regulament de Organizare și Funcționare al instituției publice, în lipsa unui Regulament intern al instituției publice, precum și în lipsa unui S. de funcții și personal al instituției publice. Acestea trebuiau aprobate ori cu un comitent, ori în această ordine, dar anterior emiterii acestui ordin.
De asemenea, Teza finală a art. III din OUG 26/2013 dispune și păstrarea drepturilor salariale ale salariaților, fără a distinge între salariații cu funcții de execuție sau salariați cu funcții de conducere . Cu privire la acest aspect, trebuie avut în vedere și faptul că prin O.U.G. 96/2012 s-a schimbat regimul administrativ al recurentului în sensul subordonării către Ministerul M.D.R.A.P., astfel încât, în aceste condiții, apreciază aplicabile condițiile art. 173 din Codul Muncii referitoare la protecția drepturilor salariaților în cazul transferului unității.
În ceea ce privește Ordinul 206/2013, susține că a făcut mențiuni în sensul că hotărârea primei instanțe este temeinică și legală, cu toate că recurentul nu a înțeles să atace și să critice de nelegalitate hotărârea în ceea ce privește acest Ordin, astfel că din punctul său de vedere hotărârea a devenit autoritate de lucru judecat sub acest aspect. Consideră că au fost încălcate dispozițiile legale referitor la mutarea temporară prev. de art. 91 alin. 4 din Legea 188/1999, întrucât mutarea era definitivă, fapt ce rezultă din însuși conținutul Ordinului, neavând relevanță faptul că unitatea din subordine unde s-a realizat mutarea funcționează la același sediu cu aparatul central.
Pentru considerentele expuse și pentru cele dezvoltate în scris, apreciază că sentința este legală și temeinică, motiv pentru care solicită menținerea acesteia și respingerea recursului, ca neîntemeiat. Cu cheltuieli pe cale separată.
Curtea reține cauza spre soluționare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 10.01.2014, sub nr._, reclamantul M. I. S. l-a chemat în judecată pe pârâtul I. de S. în Construcții (ISC), solicitând suspendarea efectelor Ordinul nr. 24/29.11.2013 și ale Ordinului nr. 206/09.12.2013 emise de pârât până la soluționare pe fond a cauzei din dosarul nr._/3/2013.
Prin Sentința civilă nr. 2697 din 09.04.2014, Tribunalul București a admis cererea și a suspendat executarea Ordinului nr. 24/29.11.2013 și a Ordinului nr. 206/09.12.2013 emise de către ISC până la soluționarea definitivă a cauzei din dosarul nr._/3/2013.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs I. DE S. ÎN CONSTRUCȚII.
În motivare, recurentul a făcut o expunere a situației de fapt și a arătat următoarele:
- Hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe.
Recurentul a criticat faptul că în cauza de față, în esență, instanța de contencios administrativ a reținut că prin Ordinul nr. 24/29.11.2013 al inspectorului general al I.S.C. s-a dispus încetarea de drept a contractului individual de muncă al reclamantului în temeiul art. 55 lit. c) din Codul muncii, iar situația reclamantului-intimat nu se încadrează în cazurile de încetare de drept a contractului individual de muncă.
Totodată, instanța de fond a reținut că există o îndoială serioasă cu privire la legalitatea Ordinului nr. 24/29.11.2013, nelegalitatea încetării contractului individual de muncă atrăgând și nelegalitatea numirii în funcția publică.
Or, în conformitate cu prevederile exprese ale art. 266 din Codul muncii, republicat, jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale de muncă.
În acest sens sunt și prevederile art. 208 și următoarele din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, republicată.
În cauza, desi reclamantul a înțeles să învestească instanța de contencios administrativ cu o cerere de suspendare a unui act administrativ individual, raportat la susținerile acestuia si la motivarea hotărârii atacate, consideră că instanța de contencios administrativ și fiscal nu avea competența de a se pronunța cu privire la nelegalitatea încetării contractului individual de muncă al salariatului-reclamant.
Așadar, aspectele ce intră în sfera conflictelor de muncă sunt de competența instanțelor specializate în litigii de muncă.
Mai mult, aspectele legate de încetarea contractului individual de muncă nu au fost puse în discuția părților, contrar prevederilor art. 14 din codul de procedură civilă care reglementează principiul contradictorialității.
Având în vedere aceste considerente, a solicitat să se constate că recursul este admisibil, fiind incident motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 3 din Codul de procedură civilă.
- De asemenea, recurentul consideră neîntemeiată motivarea instanța de fond și apreciem că aceasta se află într-o gravă eroare de interpretare a normelor de drept incidente, după cum urmează:
■Cazul bine justificat
Legiuitorul administrativ a înțeles să construiască o instituție - cea a suspendării actului administrativ în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004 - subsumată îndeplinirii cumulative a două condiții, cazul bine justificat și prejudiciul iminent. O atare instituție apare însă ca fiind construită în special pentru a asigura protecția destinatarului unui act administrativ, adică a persoanei fizice sau juridice aflată în poziție „inferioară" față de emitentul actului, emitent care întrunește asupra sa caracteristicile unui deținător al puterii publice. Altfel spus, prin suspendarea actului administrativ, judecătorul nu va restabili o situație afectată printr-un act emis, de pildă, cu exces de putere, și nici nu va repara o situație în care poziția dominantă a deținătorului puterii publice devine injustă și împovărătoare pentru destinatarul unui act administrativ.
Recurentul a făcut o scurtă precizare cu privire la efectele Ordinului nr.24/29.11.2013, arătând că din lecturarea acestui ordin, reiese că efectele juridice ale acestuia sunt următoarele:
a) de constatare a încetării raportului de muncă cu reclamantul;
b) de începere a raporturilor de serviciu specifice funcției publice ca urmare a numirii pe care o operează.
Recurentul a subliniat faptul că raportul de muncă al intimatului reclamant nu a încetat ca o urmare directa a ordinului, ci prin efectul legii, respectiv al dispozițiilor OUG nr.26/2013 coroborate cu Codul Muncii.
A învederat că încetarea contractului individual de muncă este reglementată expres și limitativ de dispozițiile art.55 și următoarele din Codul Muncii și pe cale de consecință, un act administrativ nu este apt prin însășii natura sa, sa producă efecte juridice de natura încetării raporturilor de muncă.
Așadar, raporturile de muncă din speță încetează din punct de vedere juridic prin efectul legii (conform dispozițiilor OUG nr.26/2013), însă de la data emiterii Ordinului inspectorului general nr.24/29.11.2013 ( acesta fiind momentul final la care au fost finalizate procedurile legale de aducere la îndeplinire a dispozițiilor OUG nr.26/2013).
■în al doilea rând, apreciază recurentul că în mod greșit instanța de fond a concluzionat că, în cauză, încetarea contractului individual de muncă a operat în temeiul art.55 lit.c din Codul Muncii, astfel că potrivit art.58-80 din Codul Muncii era necesară acordarea unui preaviz de 20 de zile.
În acest sens, a arătat că transformarea în funcții publice a posturilor de natură contractuală care presupun exercitarea unor atribuții dintre cele prevăzute la art. 2 alin. (3) din Legea nr. 188/1999, este guvernată de regimul juridic configurat de dispozițiile art.111 din Legea nr.188/1999, potrivit cărora:
"Persoanele încadrate cu contract individual de muncă pe perioadă nedeterminată în posturi de natură contractuală care au fost stabilite și avizate ca funcții publice vor fi numite în funcții publice de execuție dacă îndeplinesc condițiile prevăzute la art. 54 și condițiile de vechime în specialitatea studiilor corespunzătoare clasei și gradului profesional ale funcției publice".
Practic, în speță nu este vorba de un caz tipic de încetare a contractului individual de muncă în temeiul cazurilor limitative prevăzute de Codul Muncii, ci de transformarea postului contractual în funcție publică, care aduce cu sine, în mod logic, si încetarea raporturilor de muncă.
Potrivit recurentului, Codul Muncii reglementează situația preavizului în cazul încetării contractului individual de muncă la inițiativa angajatorului (art.55 lit.c) în scopul protejării intereselor salariatului, respectiv de a-i da acestuia un răgaz pentru găsirea unui nou loc de muncă - în speță însă, această protecție nu este necesară, întrucât intimatul reclamant nu și-a pierdut locul de muncă. în speță, nu s-a schimbat nici locul muncii, nici felul acesteia, fiind de fapt vorba despre o schimbare de statut juridic - din contractual (raporturi de muncă) în public (raporturi de serviciu), cu menținerea drepturilor salariale.
A arătat că acest lucru reiese din simpla lecturare a dispozițiilor art. III din OUG nr.26/2013, unde legiuitorul a specificat clar că transformarea trebuie operată cu respectarea dispozițiilor Legii nr.188/1999 a funcționarilor publici, nefăcând nicio trimitere la Codul Muncii, respectiv la procedura de urmat în cazul încetării contractului individual de muncă.
Cu privire la reținerea instanței de fond că „dispozițiile art.III din OUG nr.26/2013 prevăd că transformarea posturilor personalului contractual în funcții publice se face cu păstrarea drepturilor salariale, ceea ce în speță nu s-a întâmplat", recurentul apreciază că este profund greșită, susținând că în speță transformarea s-a făcut cu menținerea drepturilor salariale, intimatul primind salariul de bază pe care îl primea și când deținea funcția contractuală de director. Faptul că intimatul nu mai primește indemnizația de conducere se datorează împrejurării că acesta nu mai deține funcția de conducere, mai concret, sporul de conducere este aferent funcției și nu se putea plăti intimatului care a fost transformat într-o funcție de execuție.
■Paguba iminentă
Recurentul a arătat că în ceea ce privește condiția pagubei iminente, atât în practică cât și în doctrină s-a convenit într-un sens larg, avându-se în vedere nu numai sensul clasic al unui prejudiciu efectiv, ci și perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice, a unui serviciu public și după caz, a activității unui particular, vizat în mod direct sau indirect de actul administrativ atacat. în fapt, vorbim despre prejudiciu iminent acolo unde actul administrativ atacat, în loc să-și îndeplinească menirea de organizare a serviciului public sau de protejare a resursei publice, în beneficiul cetățeanului, conduce la încălcarea unor drepturi sau interese legitime, rezultând de aici și iminența unei pagube.
Jurisprudența a configurat însă și limitele în interiorul cărora se poate vorbi despre prejudiciul iminent, arătând că și proiecția sumară rezultată în urma analizei unei cereri de suspendare trebuie să conțină totuși elemente de natură a îngrijora cu adevărat. Astfel, o orientare deja veche și consacrată a jurisprudenței, născută pe filiera litigiilor fiscale, a relevat următoarea abordare: nu se poate vorbi despre prejudiciul iminent prevăzut de art. 14 din Legea nr. 554/2004, atâta vreme cât micșorarea patrimoniului reprezintă un efect direct al însăși aplicării actului, constituind totodată scopul pentru care acesta a fost emis.
Apreciază că în speța de față, aspectul teoretic de la care trebuia să pornească analiza instanței de fond trebuia să fie acesta: în cauză este vorba despre sume de bani care sunt perfect recuperabile retroactiv în situația în care cererea în anulare se admite, fiind și securizate din punctul de vedere al lipsei de folosință, deoarece sunt purtătoare de dobândă legală.
Consideră că motivarea instanței de fond este în mod evident eronată atunci când reține îndeplinirea în cauză a condiției pagubei iminente, acordând forță juridică executorie unor argumente pe care atât doctrina cât și jurisprudența le-au înlăturat de multă vreme.
Recurentul a subliniat faptul că prin sentința recurată, instanța de fond nu a reliefat impactul grav sub aspect economic pe care pierderea sporului de conducere l-a produs asupra patrimoniului domnului M..
A arătat că singurul argument menționat de instanța de fond a fost că "în speță se poate reține producerea unui prejudiciu material important în patrimoniul reclamantului, prin diminuarea veniturilor salariale ale acestuia (de la un salariu de încadrarea de 7.518 lei la un salariu de bază brut de 5.109 lei), chiar dacă nu s-a făcut dovada perturbării previzibile grave a activității ISC prin măsurile care l-au vizat pe reclamant, dispuse prin ordinele care fac obiectul cauzei de față ."
Apreciază că instanța de fond a reținut în mod greșit argumentele de mai sus, făcând totodată o eroare de interpretare, întrucât intimatul reclamant nu a probat iminența producerii unei pagube în patrimoniul său, determinată în mod direct de actul administrativ a cărui suspendare o solicită, câtă vreme a invocat, în esență, faptul că este lipsit de sporul salarial aferent funcției de conducere anterior ocupate, în situația în care acesta este unul dintre efectele directe ale actului, o urmare firească a caracterului său executoriu.
Consideră că în cauza de față, prejudiciul respectiv trebuie să fie de natură a pune în pericol subzistența persoanei pretins vătămate, sau să aibă un caracter suficient de grav încât să poată duce la concluzia că repararea acestuia, în ipoteza admiterii acțiunii, ar fi extrem de dificil de obținut, ceea ce nu este cazul în speță, intrucât intimatul reclamant a fost privat de un simplu spor de conducere care era imposibil de acordat raportat la dispozițiile legale incidente.
Recurentul a criticat și faptul că instanța de fond nu a avut în vedere faptul că pierderea sporului de conducere a fost generată de dispozițiile legale incidente:
-Dispozițiile art. III din OUG nr.26/2013:
"Transformarea posturilor personalului contractual încadrat în structura organizatorică a Inspectoratului de S. în Construcții - I.S.C. la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, care implică exercitarea prerogativelor de putere publică, în funcții publice se face în conformitate cu prevederile Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare, cu păstrarea drepturilor salariale";
-Dispozițiile art. 111 din Legea nr.188/1999:
"Persoanele încadrate cu contract individual de muncă pe perioadă nedeterminată în posturi de natură contractuală care au fost stabilite și avizate ca funcții publice vor fi numite în funcții publice de execuție dacă îndeplinesc condițiile prevăzute la art. 54 și condițiile de vechime în specialitatea studiilor corespunzătoare clasei și gradului profesional ale funcției publice".
În aceste condiții, apreciază că numirea directă a domnului M. într-o funcție de conducere pentru ca acesta să păstreze sporul de conducere ar fi fost făcută cu nerespectarea dispozițiilor legale menționate mai sus.
Mai mult decât atât, faptul că intimatul reclamant a pierdut sporul de conducere ca urmare a aplicării dispozițiilor legale incidente nu echivalează cu pierderea drepturilor salariale consacrate de normele legale în vigoare.
Raportat la aspectele prezentate, a solicitat să se rețină că în cauză nu este și nu poate fi probată îndeplinirea condiției pagubei iminente, astfel cum este acesta reglementat de dispozițiile Legii contenciosului nr. 554/2004.
Legat de reținerile instanței de fond cu privire la legalitatea Ordinului nr.206/09.12.2013 prin care reclamantului i s-a aplicat mobilitatea, recurentul a învederat instanței de recurs că dintr-o eroare, instituția nu a specificat durata acestei măsuri însă, ca urmare a sentinței pronunțate, a fost emis Ordinul inspectorului general nr.272/30.04.2014 pentru încetarea aplicabilității Ordinului nr.206/2013, intimatul reclamant urmând să-și desfășoare activitatea în structura în care activa inițial, respectiv în cadrul Biroului Corp Control din cadrul aparatului central al ISC, îndeplinind funcția publică de execuție de consilier juridic grad profesional superior.
■Chestiuni practice legate de executarea sentinței atacate
Recurentul a arătat că admiterea unei atare cereri de suspendare a executării ordinului contestat a condus către o situație sui generis în care, practic, au încetat cu caracter provizoriu orice raporturi juridice între instituție și destinatarul actului administrativ, întrucât:
-de la momentul intrării în vigoare a noii organigrame prin Ordinul MDRAP nr. nr.3361/15.11.2013 și în condițiile în care efectele acesteia nu au fost nici temporar, nici definitiv cenzurate de instanța de judecată, instituția nu mai are nici un fel de post corespunzător pregătirii reclamantului în care activitatea să se presteze în temeiul unui raport de muncă;
-odată cu producerea efectelor specifice hotărârii de suspendare, nu mai există nici raporturile de serviciu specifice funcției publice care ar fi permis existența unor raporturi juridice între petent și instituția noastră.
Practic, domnul M. se află în situația în care, la momentul de față, nu mai ocupă nici funcția publică în care a fost numit potrivit ordinului suspendat dar nici nu se poate reîntoarce pe un post contractual, atât pentru faptul că un astfel de post nu mai există la nivelul instituției noastre, raportat la dispozițiile OUG nr.26/2013.
Mai exact, prin suspendarea Ordinului inspectorului general nr.24/29.11.2013, reclamantul a fost întors la o situație juridică care încetase să mai existe anterior emiterii acestui ordin, întrucât, așa cum am arătat mai sus, prin emiterea ordinelor individuale de numire în funcția publică s-a definitivat întreaga procedură de aducere la îndeplinire a dispozițiilor art.l pct.3 din OUG nr.26/2013.
In drept, recurentul a invocat art. 483 și urm. Cod procedură civilă, art. 488 pct. 3, 6 și 8 Cod procedură civilă, art. 14-15 din Legea nr. 554/2004, acte normative invocate în Ordinul nr. 24/2013 și Ordinul nr. 206/2013, (O.G. nr. 63/2001, O.U.G. nr. 26/2012, Legea nr. 188/1999, HG nr. 525/2013).
Intimatul M. I.-S. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității parțiale a recursului în ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 din Codul de procedură civilă. În susținerea excepției, a arătat, în esență, că deși recurentul invocă acest motiv de casare, expune instanței de recurs considerațiile cu privire la problemele sale practice ridicate de punerea în executare a sentinței atacate, argumentele fiind străine de motivul de casare invocat.
De asemenea, intimatul a arătat că nici dezvoltarea motivelor de neîndeplinire a condițiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 nu relevă posibilitatea încadrării acestora în art. 488 alin. 1 pct. 6 din Codul de procedură civilă, fiind incidente dispozițiile art. 489 alin. (2) din același act normativ, în sensul că recursul este nul parțial.
Cu privire la celelalte motive de recurs invocate, intimatul apreciază că sunt neîntemeiate.
Recurentul a formulat răspuns la întâmpinare, invocând argumente în combaterea apărărilor formulate de intimat.
Examinând recursul declarat, pe baza motivelor invocate și în conformitate cu dispozițiile art. 488 C.pr.civ., Curtea reține următoarele:
Curtea va analiza cu prioritate, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) din Codul de procedură civilă, excepția nulității parțiale a recursului, în ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 din Codul de procedură civilă.
Motivul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 6 din Codul de procedură civilă este următorul: „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei;”
Analizând cererea de recurs, se observă că, deși recurentul a invocat, alături de alte motive, și acest motiv de casare, niciuna dintre criticile formulate nu se circumscrie situației reglementate de textul legal. Dacă în ceea ce privește situațiile reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 3 și 8 din Codul de procedură civilă, argumentele prezentate se încadrează în ipotezele avute în vedere de aceste motive de casare, în ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6, niciuna dintre critici nu vizează eventuale motive contradictorii sau străine da natura cauzei ori lipsa motivării.
Dacă se are în vedere faptul că recurentul a înțeles să încadreze la de art. 488 alin. 1 pct. 6 din codul de procedură civilă chestiunile practice ridicate de punerea în executare a sentinței atacate, invocate în finalul cererii de recurs, Curtea constată că acestea nu se circumscriu motivului de casare reglementat de textul legal, întrucât nu reprezintă a critică referitoare la motivarea sau lipsa motivării hotărârii, ci o critică ce vizează exclusiv modalitatea de punere în executare a sentineți recurate. Nu pot fi reținute argumentele prezentate de recurent în cuprinsul răspunsului la întâmpinare, în sensul că instanța de fond ar fi trebuit să motiveze și să precizeze, în concret, modalitatea de punere a executare a sentinței, întrucât instanța de judecată are obligația de a-și motiva doar soluția pronunțată, și nu de a da îndrumări părților cu privire la punerea în executare, obligativitatea luării măsurilor necesare punerii în executare a hotărârii revenind exclusiv părților.
Din aceste considerente, constatând că niciuna dintre criticile formulate împotriva sentinței recurate nu se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 din Codul de procedură civilă și că, ărin urmare, recursul este nemotivat sub acest aspect, Curtea, dând eficiență dispozițiilor art. 489 alin. (2) raportate la dispozițiile art. 489 alin. (1) din același act normativ, va admite excepția nulității parțiale a recursului invocată de intimat și va anula parțial recursul, respectiv în ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 din Codul de procedură civilă.
Analizând în continuare criticile circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 din Codul de procedură civilă, Curtea constată că sunt neîntemeiate, întrucât obiectul cererii de suspendare a executării îl constituie Ordinul nr. 24/29.11.2013 și Ordinul nr. 206/09.12.2013, acte emise de recurentul-pârât în regim de putere publică, acte care întrunesc toate trăsăturile actelor administrative, astfel cum sunt acestea definite de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c din Legea nr. 554/2004 și ale căror efecte pot fi suspendate în condițiile prevăzute de art. 14 și 15 din același act normativ. Prin urmare instanța de fond, ca instanță de contencios administrativ este competentă material și funcțional să soluționeze în fond cererea de suspendare a executării celor două ordine, sentința recurată fiind legală sub acest aspect.
Un alt motiv de casare invocat de recurent este cel prevăzut de dispozițiile 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă – „când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material”. Curtea constată că acest motiv de recurs este întemeiat, din considerentele ce vor fi arătate în continuare.
În considerarea celor două principii incidente în materie – al legalității actului administrativ și al executării acestuia din oficiu – suspendarea executării, constând în operațiunea juridică de întrerupere vremelnică a efectelor actului, constituie o situație de excepție, aceasta putând fi dispusă numai în cazurile și în condițiile expres prevăzute de lege.
Din punctul de vedere al îndeplinirii condițiilor de admisibilitate a cererii de suspendare, din analiza prevederilor art. 14 ale Legii nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, rezultă că trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: existența unui act administrativ, sesizarea autorității emitente cu plângerea prealabilă formulată împotriva actului, prezența unui caz bine justificat și prevenirea unei pagube iminente.
În cazul de față, Curtea constată că prima condiție este îndeplinită, Ordinul nr. 24/29.11.2013 și Ordinul nr. 206/09.12.2013 emise de recurentul-pârât fiind, în mod indiscutabil, acte administrativ cu caracter individual, în raport de conținutul și de emitentul acestora.
În ceea ce privește cea de-a doua condiție, se constată, de asemenea, că este îndeplinită, întrucât, la data soluționării cererii de suspendare, intimatul reclamant a făcut dovada că a formulat la data de 19.12.2013 plângerea prealabilă împotriva celor dsouă ordine, transmisă recurentului-pârât prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire.
Referitor la existența unui caz bine justificat, se impune precizarea că, potrivit art. 2 alin. (1) lit. t) Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt și de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.
Concret, această cerință este îndeplinită în situația în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ atacat.
Aparența de nelegalitate a unui act administrativ trebuie să rezulte din acele împrejurări de fapt sau de drept care se constituie în „indicii de nelegalitate” și care rezultă dintr-o simplă analiză, fără a presupune dovedirea unor motive de nelegalitate.
În cazul de față, Curtea constată că instanța de fond, cercetând „aparența de legalitate” a Ordinului nr. 24/29.11.2013, a reținut că există un caz bine justificat în cauză, având în vedere că încetarea contractului individual de muncă al intimatului-reclamant a operat în temeiul art.55 lit.c din Codul Muncii, astfel că potrivit art.58-80 din Codul Muncii era necesară acordarea unui preaviz de 20 de zile, preaviz care nu s-a acordat.
Curtea constată, că în mod eronat instanța de fond a reținut această împrejurare ca fiind un caz bine justificat, concluzia fiind rezultatul aplicării greșite a prevederilor legale incidente.
Astfel, se reține că raportul de muncă al intimatului-reclamant a încetat prin prin efectul legii, respectiv al dispozițiilor OUG nr.26/2013 și nu din inițiativa angajatorului.
Așa cum în mod corect a arătat recurentul, în speță nu este vorba de un caz tipic de încetare a contractului individual de muncă prevăzut de Codul Muncii, ci de transformarea postului contractual în funcție publică, această transformare având drept consecință încetarea raporturilor de muncă, prin efectul dispozițiilor OUG nr.26/2013, de la data emiterii Ordinului nr.24/29.11.2013 care pune în aplicare actul normativ menționat.
În acest sens, Curtea constată că suntem în prezența transformării în funcție publică a unui post de natură contractuală, fiind așadar incidente dispozițiile art.111 din Legea nr.188/1999, potrivit cărora „Persoanele încadrate cu contract individual de muncă pe perioadă nedeterminată în posturi de natură contractuală care au fost stabilite și avizate ca funcții publice vor fi numite în funcții publice de execuție dacă îndeplinesc condițiile prevăzute la art. 54 și condițiile de vechime în specialitatea studiilor corespunzătoare clasei și gradului profesional ale funcției publice".
Faptul că în acest caz lipsa preavizului nu pune la îndoială legalitatea ordinului contestat, rezultă și din scopul reglementării acestei condiții numai pentru cazul încetării contractului individual de muncă la inițiativa angajatorului (art.55 lit.c), acesta fiind de protejare a intereselor salariatului, respectiv de a-i oferi acestuia un interval de timp rezonabil pentru găsirea unui nou loc de muncă, în cazul de față această protecție nefiind necesară, întrucât intimatul reclamant nu și-a pierdut locul de muncă ci și-a schimbat statutul juridic - din personal contractual în funcționar public.
Contrar argumentul instanței de fond, în sensul că dispozițiile art.III din OUG nr.26/2013 prevăd că transformarea posturilor personalului contractual în funcții publice se face cu păstrarea drepturilor salariale, ceea ce în speță nu s-a întâmplat, Curtea apreciază că transformarea s-a făcut cu menținerea drepturilor salariale, intimatul-reclamant primind același salariu de bază pe care îl primea și anterior emiterii ordinului, faptul că nu mai primește indemnizația de conducere fiind pe delin justificat prin aceea că a nu mai deține funcția de conducere de director, sporul de conducere fiind aferent funcției de director.
Referitor la celelalte aspecte invocate de intimatul-reclamant în susținerea cazului bine justificat, Curtea reține că în mod corect s-a reținut de instanța fondului că acestea nu sunt în măsură să pună sub semnul întrebării prezumția de legalitate a Ordinului nr. 24/29.11.2013.
În condițiile în care nu se constată o vădită nelegalitate care să transpară la o cercetare aparentă a actului, înlăturând aspectele reținute de instanța de fond cu privire la incidența dispozițiilor art. 55 lit. c din Codul muncii, din motivele expuse anterior, Curtea apreciază că nu este îndeplinită cerința cazului bine justificat.
În ceea ce privește „paguba iminentă”, aceasta este definită de art. 2 alin. (1) lit. s) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, ca fiind „prejudiciul material viitor și previzibil sau, dup caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.”
Prin urmare, instanței de contencios administrativ îi revine rolul de a aprecia dacă, în mod concret, având în vedere argumentele prezentate de reclamant, efectele actului a cărui suspendare se cere sunt de natură să producă un prejudiciu viitor sigur și previzibil.
Curtea constată că, așa cum rezultă din interpretarea prevederilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, cerințele obligatorii pentru a se putea dispune suspendarea actului administrativ trebuie îndeplinite cumulativ, această măsură neputând fi dispusă de instanța de contencios administrativ dacă una dintre condiții nu este îndeplinită.
În cazul de față, întrucât instanța de recurs a concluzionat că nu este îndeplinită cerința cazului bine justificat, ar fi de prisos a se trece la analiza cerinței pagubei iminente, având în vedere că și în ipoteza în care s-ar reține că executarea actului administrativ este de natură să producă intimatului-reclamant un prejudiciu viitor sigur și previzibil, măsura suspendării nu ar putea fi dispusă dacă nu există un caz bine justificat.
Curtea are în vedere că cele două cerințe - cazul bine justificat și paguba iminentă – se condiționează reciproc, astfel încât, chiar dacă executarea actului administrativ ar produce o diminuare a patrimoniului intimatului-reclamant, această diminuare ar constitui o pagubă numai în sens economic, nu și în sens juridic, câtă vreme nu este produsă de un act „vădit nelegal”.
În subsidiar, Curtea reține că oricum, această condiție nu este îndeplinită, întrucât, prin transformarea postului, intimatul reclamant a fost privat exclusiv de indemnizația de conducere, aspect care, așa cum s-a reținut anterior, este justificat prin aceea că a nu mai deține funcția de conducere, acordarea acestui spor în condițiile date nefiind posibilă raportat la dispozițiile legale incidente.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. III din OUG nr.26/2013, „Transformarea posturilor personalului contractual încadrat în structura organizatorică a Inspectoratului de S. în Construcții - I.S.C. la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, care implică exercitarea prerogativelor de putere publică, în funcții publice se face în conformitate cu prevederileLegii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare, cu păstrarea drepturilor salariale;” iar în conformitate cu dispozițiile art. 111 din Legea nr.188/1999, „Persoanele încadrate cu contract individual de muncă pe perioadă nedeterminată în posturi de natură contractuală care au fost stabilite și avizate ca funcții publice vor fi numite în funcții publice de execuție dacă îndeplinesc condițiile prevăzute la art. 54 și condițiile de vechime în specialitatea studiilor corespunzătoare clasei și gradului profesional ale funcției publice".
În concluzie, constatând că nu sunt îndeplinite cumulativ cerințele prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, în ceea ce privește cererea de suspendare a executării Ordinului nr. 24/29.11.2013, Curtea constată că se impune casarea sentinței recurate sub acest aspect, cererea urmând a fi respinsă ca neînteneiată.
În ceea ce privește Ordinul nr. 206/09.12.2013, Curtea constată că, așa cum recurentul a afirmat și a dovedit în recurs, acesta și-a încetat aplicabilitatea, după pronunțarea sentinței recurate fiind emis Ordinul nr.272/30.04.2014 pentru încetarea aplicabilității Ordinului nr.206/2013 (fila 63 dosar recurs), potrivit acestui act intimatul-reclamant urmând să-și desfășoare activitatea în structura în care activa inițial, respectiv în cadrul Biroului Corp Control din cadrul aparatului central al ISC, îndeplinind funcția publică de execuție de consilier juridic grad profesional superior.
Având în vedere că suspendarea executării reprezintă o întrerupere temporară a efectelor unui act administrativ, rezultă că această măsură provizorie poate fi dispusă numai atât timp cât respectivul act produce efecte.
Or, întrucât urmare a emiterii Ordinului nr.272/30.04.2014, Ordinul nr.206/2013 și-a încetat aplicabilitatea, deci nu mai produce efecte în ceea ce îl privește pe intimatul-reclamant, Curtea constată că cererea de suspendare a efectelor acestuia a rămas fără obiect urmând a fi respinsă ca atare.
Din aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 496 din Codul de procedură civilă, Curtea va admite recursul formulat de recurentul-pârât, va casa sentința recurată și, rejudecând, va respinge cererea de suspendare a executării, Ordinului nr. 24/2013 ca neîntemeiată și va respinge cererea de suspendare a executării, Ordinului nr. 206/2013 ca rămasă fără obiect.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite excepția nulității parțiale a recursului.
Anulează parțial recursul, respectiv în ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C..
Admite recursul formulat de recurentul-pârât I. de S. în Construcții cu sediul în sector 3, București, . nr. 23, împotriva sentinței civile cu nr. 2697/9.04.2014, pronunțată de Tribunalul București Secția a II-a C. Administrativ și Fiscal, în dosarul cu nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant M. I. S. cu domiciliul ales la cab. av. "G. - E. S." in .. 20, ., ., în rest.
Casează sentința recurată și rejudecând:
Respinge cererea de suspendare a executării Ordinului nr. 24/2013 ca neîntemeiată.
Respinge cererea de suspendare a executării Ordinului nr. 206/2013 ca rămasă fără obiect.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi 08.09.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
P. C. D. D. M. J. A.
GREFIER
A. P.
Red/thred. PC/ 4 ex./
Jud. fond: S. S. C., Tribunalul București
| ← Suspendare executare act administrativ. Decizia nr. 5824/2014.... | Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 6156/2014.... → |
|---|
