Suspendare executare act administrativ. Decizia nr. 6861/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 6861/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 25-09-2014 în dosarul nr. 62587/3/2010
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._
Decizia civilă nr.6861
Ședința publică de la 25.09.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: G. G.
JUDECĂTOR: C. M. C.
JUDECĂTOR: A. M.
GREFIER: C. O.
Pe rol se află pronunțarea asupra recursului formulat de recurenta – reclamantă . împotriva sentinței civile nr. 1092/16.03.2012 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimatul-pârât S. P. FINANȚE LOCALE PLOIEȘTI.
Dezbaterile și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 18.09.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, parte integrantă din prezenta, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera precum și pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea la data de astăzi, când a hotărât următoarele:
CURTEA,
Prin sentința civilă nr. 1092/16.03.2012, Tribunalul București – Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. ROMÂNIA S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul S. P. Finanțe Locale Ploiești.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că prin Decizia de impunere nr._/30.09.2010 (fila 35-37, vol. I) privind creanțele fiscale datorate bugetului local, stabilite în urma inspectiei fiscale efectuate în anul 2010 pentru perioada 01 ianuarie 2005 - 31 martie 2010, acțiune de control finalizată prin Raportul de inspecție fiscală nr._/30.09.2010 (f.38-53, vol.I), s-au stabilit în sarcina reclamantei diferențe suplimentare de plată constând în obligații principale 183.247 lei taxă pe servicii de reclamă și publicitate - și accesorii de 120.035 lei, în total 303.282 lei.
Împotriva actului de impunere reclamanta a formulat contestatie administrativă care a fost respinsă de pârât prin Decizia nr.785/29.l0.2010 (f.54-59, vol.I), soluție pe care tribunalul o apreciază legală și temeinică.
În ceea ce privește neregularitățile de ordin procedural în desfășurarea activității de inspecție fiscală, invocate de reclamantă în cererea de chemare în judecată, acestea nu pot fi retinute ca argumente care să conducă la admiterea acțiunii și desființarea deciziilor contestate.
Astfel, este adevărat că Avizul de inspecție fiscală nr.J58968/24.02.20JO (f.186, vol.I) nu cuprinde data exactă a începerii inspecției fiscale potrivit art.lOl alin.2 lit.d) din OG nr._ privind Codul de procedură fiscală, rep., cu modificările și completările ulterioare (contribuabilul fiind informat că în cursul anului 2010 va face obiectul unui control fiscal), însă această omisiune nu este sancționată de legislația aplicabilă cu nulitatea expresă, iar reclamanta nu face dovada unei vătămări aduse drepturilor sale prevăzute de lege în relația cu autoritatea de control fiscal. Scopul reglementării invocate este acela de a permite contribuabilului să pregătească și să ordoneze toate actele contabile și documentele necesare desfășurării în bune condiții a inspecției fiscale, or reclamanta nu a invocat în cauză aspecte legate de imposibilitatea sa de a furniza anumite înscrisuri din lipsă de timp, fapt care să fi influențat, în detrimentul său, stabilirea întinderii creanțelor fiscale. Mai mult, așa cum reiese din adresa depusă în copie la fila 178, vol.I, coroborată cu mențiunile din raportul de inspecție fiscală (f.41, vol.I), acțiunea inspectorilor fiscali a fost și suspendată la cererea reclamantei, pentru perioada 16 iulie - 07 august 2010.
Referitor la invocarea prevederilor art.104 alin.1 Cod pr.fisc. prin raportare la durata controlului fiscal, care a depășit 3 luni, tribunalul reține că acțiunea echipei de control a început la data de 13.04.2010, conform ordinului de serviciu (f.185, voLI) și s-a încheiat la data de 30.09.2010, odată cu întocmirea raportului de inspecție fiscală, perioadă în care s-a înregistrat o suspendare între 16 iulie și 07 august 2010, conform art.104 alin.3 Cod pr.fisc. Durata inspecției depășește astfel 3 luni, însă din actele de la dosar reiese că au fost formulate solicitări repetate către reclamantă și acordate termene succesive, până în luna septembrie 2010, pentru ca aceasta să pună la dispoziție toate documentele solicitate în vederea definitivării activității de inspecție fiscală, sens care stă dovadă și corespondența purtată între părți (f.159-177), astfel că prelungirea, în vederea stabilirii stării de fapt fiscale, nu înseamnă vătămarea intereselor reclamantei.
În același context, date fiind dispozițiile art.56 alin.1 Cod pr.fisc., se constată incidentă și teza din art.98 alin.3lit.a) referitoare la extinderea perioadei supuse Inspecției fiscale (pe perioada de 5 ani, de prescripție a dreptului de a stabili obligații fiscale conform 91 din același cod), coroborate cu art.3 pct.2 din Legea responsabilității financiar-bugetare nr.69/201O.
În legătură cu pretinsa încălcare a dreptului contribuabilului de a fi informat, (art.107 C.pr.fisc.), aceasta nu a fost probată în speță, mai mult, așa cum rezultă din adresa nr._/30.09.2010 (f.156), la sfârșitul inspecției fiscale reclamantei i-a fost remis centralizatorul anexelor la raportul întocmit, precum și formularele tip pentru atestarea îndeplinirii obligației prevăzute pentru contribuabil de art.105 alin.2 din OG nr.92/2003, respectiv pentru prezentarea punctului de vedere scris cu privire la constatările inspecției fiscale, conform art.107 alin.4 din același act normativ.
Referitor la viciile de ordin formal imputate deciziei de impunere, se constată că lipsurile invocate nu fac parte din categoria celor care atrag nulitatea conform art.46 Cod pr. fisc., nici nu sunt de natură a demonstra pentru reclamantă o vătămare de neînlăturat în alt mod decât prin anularea actului contestat. În decizia de impunere au fost indicate expres actele normative incidente, atât din punct de vede substanțial, cât și procedural, pentru stabilirea obligațiilor de plată către bugetul local al municipiului Ploiești, deci nu se poate susține că decizia este nemotivată în drept. De asemenea, sunt cuprinse suficiente elemente pentru individualizarea creanței (tipul obligației de plată, anul pentru care este datorată, cuantumul obligației principale și al accesoriilor și temeiul de fapt al perceperii acestora, respectiv stabilirea lor ca diferențe suplimentare prin raportul de inspecție fiscală).
De altfel, din considerentele care susțin acțiunea se reține că reclamanta a înțeles exact ce categorie de venituri au fost avute în vedere și pentru ce perioadă s-a calculat debitul, care au fost temeiurile de fapt și de drept, ceea ce exclude teza avansată de aceasta, a imposibilității de contestare eficientă în justiție a actului de impunere.
În consecință, tribunalul a constatat că acțiunea nu poate fi primită sub aspectul criticilor de nelegalitate ce au fost formulate de reclamantă.
Sub aspectul obligațiilor de plată (cel al temeiniciei deciziilor), tribunalul apreciază că acțiunea este, în egală măsură, neîntemeiată.
Potrivit art.270 din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal: (1) Orice persoană, care beneficiază de servicii de reclamă și publicitate in România in baza unui contract sau a unui alt fel de înțelegere încheiată cu altă persoană, datorează plata taxei prevăzute în prezentul articol, cu excepția serviciilor de reclamă și publicitate realizate prin mijloacele de informare în masă scrise și audiovizuale.
(2) Taxa prevăzută in prezentul articol, denumită In continuare taxa pentru servicii de reclamă și publicitate, se plătește la bugetul local al unității administrativ-teritoriale în raza căreia persoana prestează serviciile de reclamă și publicitate.
(3) Taxa pentru servicii de reclamă și publicitate se calculează prin aplicarea cotei taxei respective la valoarea serviciilor de reclamă și publicitate.
(4) C. taxei se stabilește de consiliul local, fiind cuprinsă între 1% și 3%.
(5) Valoarea serviciilor de reclamă și publicitate cuprinde orice plată obtinută sau care urmează a fi obținută pentru serviciile de reclamă și publicitate cu excepția taxei pe valoarea adăugată.
Reclamanta a interpretat aceste prevederi legale în sensul că numai veniturile realizate din închirierea spațiilor/panourilor publicitare, regăsite în anexele la "contractele de închiriere de panouri publicitare"/de publicitate" sau la "contractele de prestări servicii" de reclamă și publicitate, încheiate cu diverși beneficiari, sunt venituri din servicii de reclamă și publicitate, deci venituri asupra cărora trebuie calculată taxa datorată, nu și cele obținute din relațiile contractuale având ca obiect serviciile așa-zise "de mentenanță" care, în opinia sa, nu intră în categoria celor pentru care se plătește taxa pentru reclamă și publicitate.
Opinia tribunalului, exprimată în dezacord cu cea de mai sus, a fost că serviciile despre care reclamanta face vorbire în acțiune, cele de întreținere, monitorizare și decorare panouri nu pot fi în mod normal disociate de activitatea de publicitate și reclamă. Aceste servicii, asigurate de reclamantă contra cost, vizează tocmai asigurarea condițil1or de funcționalitate normală a spațiilor publicitare (panourilor). Nu se poate susține că activitățile de întreținere și reparare a panourilor, iluminare, montare-demontare afișe sunt activități care nu concură la realizarea reclamei și publicității efectuate pentru beneficiari, că ar fi total străine de aceasta, astfel încât să fie excluse din sfera categoriilor de servicii supuse taxării. Potrivit an.270 alin.5 Cod fiscal, mai sus-citat, valoarea serviciilor de reclamă și publicitate cuprinde orice plată obținută sau care urmează a fi obținută pentru serviciile de reclamă și publicitate, cu excepția taxei pe valoarea adăugată.
Invocarea în speță a dispozițiilor art.5.4.l0 din Regulamentul cadru pentru publicitatea stradală în municipiul Ploiești, adoptat prin HCL Ploiești nr.143/2005, tribunalul o apreciază nerelevantă în condițiile în care norma are în vedere perioada în care nu există contract de reclamă. Mai mult, această normă susține cel mult faptul că activitatea de mentenanță/întreținere este posibilă în lipsa unor afișe de pe suprafețele de expunere, iar nu invers, anume că activitatea de publicitate și cea similară de reclamă ar fi posibile în lipsa unor servicii ca montarea sau demontarea afișelor, iluminatul panourilor ori repararea acestora și, în general, întreținerea lor în condiții care să le asigure exploatarea în bune condiții.
Cât privește punctul de vedere exprimat de Tribunalul București - Secția a IX-a într-o hotărâre pronunțată într-o cauză similară (și care, de altfel, nu constituie izvor de drept, fiind o simplă soluție de speță), citat de reclamantă în notele scrise (f.457, vol.I), în sensul că prin inserarea taxei prevăzute de art.270 din Legea nr.571/2003 intenția legiuitorului "nu a fost aceea de a taxa activitatea de punere la dispoziție a panourilor ce reprezintă spațiile publicitare și de a presta servicii de întreținere a acestor spații", este contrazis de adresa nr._/29.l2.20l0 a M.F.P. - Direcția Legislație Impozite Directe (f.80, vol.I), pe care chiar reclamanta o depune în susținerea demersului său judiciar. Conform punctului de vedere exprimat de această autoritate, taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă și publicitate este datorată pentru acele contracte de publicitate care au ca obiect punerea la dispoziția clienților a suporturilor publicitare în vederea expunerii de reclamă. Adresa în discuție nu face vorbire expres de "închiriere" ori de veniturile din .chirii", iar "punerea la dispoziție" presupune nu doar închirierea spațiilor publicitare, ci atribuirea acestora în condiții normale de întreținere, pentru ca ele să poată fi utilizate potrivit destinației lor.
Împotriva acestei sentințe a formulat recursreclamanta, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C.p.c.
În motivarea cererii de recurs a arătat că în speță, serviciul ce naște obligația de plată a taxei de publicitate este acela de a pune la dispoziție spațiul necesar pentru publicitate și nu acela de întreținere a spațiilor.
Conform instanței de fond, contactele de mentenanță ar fi asimilate contractelor de publicitate, în condițiile în care chiar legiuitorul a stabilit contrariul în ceea ce privește domeniul taxelor de publicitate, efectuând o disjungere expresă a contractelor de întreținere de cele ce au ca obiect publicitatea.
A precizat ce se înțelege prin activități de publicitate, conform CAEN, ce reprezintă un criteriu expres introdus de Codul fiscal, și a arătat că nu se poate susține că serviciile de montare, demontare, iluminare sau de întreținere a panourilor publicitare ar intra în sfera serviciilor de publicitate, sens în care a făcut trimitere la legislația națională și normele Europene conform cărora publicitatea reprezintă orice formă de prezentare a unei activități comerciale, industriale, artizanale sau liber profesioniste, având ca scop promovarea de bunuri și servicii, de drepturi și obligații.
Această definiție este instituită de: Legea 148/2000 (art. 4 alin. 1 lit. a), Legea 158/2008 (art. 3 alin. 1 lit. a), Directiva 2006/114/CE (art. 2 alin. 1 lit. a ), Regulamentul Cadru privind publicitatea stradală în municipiul Ploiești, adoptat prin Hotărârea nr. 143/31.08.2005 a Consiliului Local al Municipiului Ploiești, (art. 1.1.2).
A invocat dispozițiile pct. 163 alin. 1 ind. 1 din H.G. 50/2012, de modificare și completare a H.G. 44/2004, conform cărora nu se includ în valoarea serviciilor de reclamă și publicitate, serviciile de decorare, neutralizare și întreținere reclamă, H.G. 50/2012 intrând în vigoare în luna ianuarie 2012, cu mult înainte de data la care instanța de fond a respins acțiunea.
Prin introducerea acestui alineat este exclusă orice interpretare contrarie, voința legiuitorului cu privire la modul de interpretare și aplicare a art. 270 Cod fiscal fiind expres instituită, astfel că interpretarea instanței de fond vine în contradicție vădită cu aceste prevederi ale H.G. 50/2012.
Recurenta a mai invocat Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Ploiești nr. 4/2013 (Anexa 1, tabelul nr. 19), doctrina și jurisprudența în materie, dispozițiile art. 5 alin. 1, art. 13 din Codul de procedură fiscală, susținând că nu reprezintă venituri din prestarea serviciilor de publicitate și nu sunt supuse taxei pe servicii de publicitate, serviciile aferente contractelor de întreținere, respectiv serviciile de montare, demontare, iluminare sau de întreținere a panourilor publicitare.
Opinia recurentei că nu sunt necesare aceste documente a dus la stabilirea valorii serviciilor de reclamă și publicitate prin metoda estimării, conform art. 67 Cod procedură fiscală, deși pârâtul avea posibilitatea de a determina mărimea bazei de impunere, având la dispoziție toate contractele pentru servicii de reclamă și publicitate, declarațiile fiscale și situații centralizate.
Prin aplicarea cotelor procentuale de 60 %, ce reprezintă valoarea chiriei din valoarea serviciului prestat, și de 40 %, ce reprezintă servicii de iluminat, întreținere și mentenanță, tuturor contractelor pârâtul a determinat în mod greșit diferențele de obligații fiscale pentru că aceste procente diferă în funcție de anul în care serviciile au fost furnizate.
Această pondere diferă și în funcție de fiecare contract, or taxa se percepe pentru fiecare serviciu de publicitate în parte, nu pentru valoarea medie a serviciilor pentru 5 ani.
Recurenta a mai susținut că, deoarece legislația în temeiul căreia organul fiscal a stabilit obligații suplimentare a fost redactată cu încălcarea principiului certitudinii impunerii, nu datorează majorări de întârziere.
Desele modificări legislative și normele lacunare și interpretabile sunt de natură să încalce principiul sus menționat, astfel că nu poate fi reținută în sarcina contribuabilului nerespectarea termenelor de plată.
Cu privire la avizul de inspecție fiscală nr._/24.02.2010 a arătat că nu cuprinde data începerii inspecției fiscale, contrar dispozițiilor art. 101 alin. 2 Cod procedură fiscală și Ordinelor M.F.P. nr. 1304/2004 și nr._ .
Aceasta i-a cauzat o vătămare constând în imposibilitatea de a pregăti toate documentele necesare până la un anumit moment, pentru că acest moment era necunoscut.
În timpul suspendării, motivele care au dus la aceasta au fost menținute și imposibilitatea sa a fost chiar agravată, prin solicitarea unor documente ce nu făceau obiectul inspecției fiscale.
Din cuprinsul Raportului de inspecție fiscală nr._/30.09.2010 reiese că inspecția fiscală s-a întins pe o perioadă de 5 luni, perioadă ce este justificată, fără temei legal, pe motivul că reclamantul a furnizat informațiile solicitate în scris de organele fiscale.
Refuzul a fost sancționat contravențional, iar pârâtul a prelungit durata controlului fiscal de la 3 luni la 5 luni.
Recurenta susține că nu este posibilă prelungirea duratei controlului fiscal, în absența unor prevederi exprese, chiar dacă a solicitat termene pentru a pune la dispoziție organului de inspecție fiscală documentele solicitate. Termenele și documentele ce trebuiau puse la dispoziția organului de inspecție fiscală trebuiau să fie stabilite inițial.
În raport de dispozițiile art. 98 Cod procedură fiscală, recurenta susține că inspecția fiscală a fost în mod nelegal efectuată pe 5 ani anteriori, din Raportul de inspecție fiscală nerezultând că a fost identificată una din situațiile prevăzute de art. 98 alin. 3 Cod procedură fiscală.
Decizia de impunere a fost întocmită cu nerespectarea dispozițiilor art. 43 și art. 87 Cod procedură fiscală, sub aspectul motivării, simpla mențiune a unei pretinse datorii a reclamantului către bugetul local al municipiului Ploiești fiind departe de a constitui o motivare care să susțină legalitatea deciziei.
De asemenea, indicarea normelor aplicabile nu poate constitui o motivare în drept, iar elementele la care se referă instanța de fond nu pot fi considerate suficiente pentru individualizarea creanței, lipsa informațiilor ce ar fi trebuit să fie trecute în cadrul secțiunii „Creanțe fiscale anuale declarate” conducând la imposibilitatea obiectivă de a determina dacă cuantumul diferențelor este corect stabilit.
Recurenta arată că din coroborarea dispozițiilor art. 35 Cod procedură fiscală și art. 270 Cod fiscal rezultă că pârâtul este competent să administreze taxele datorate bugetului local pentru serviciile de reclamă și publicitate prestate doar pe teritoriul unității administrativ-teritoriale.
Organele de inspecție fiscală au procedat la stabilirea valorii serviciilor de reclamă și publicitate, ce reprezintă baza de calcul pentru obligația fiscală datorată în raport cu numărul total al contractelor încheiate, respectiv 954 de contracte.
Or, în baza acestor contracte au fost prestate servicii și pe teritoriul altor unități administrativ teritoriale care nu nasc obligații de plată către bugetul local al municipiului Ploiești.
Intimatul pârât a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304 ind. 1 C.p.c., Curtea apreciază că recursul este fondat, față de următoarele considerente:
Prin Decizia de impunere nr._/30.09.2010 privind creanțele fiscale datorate bugetului local, stabilite în urma inspecției fiscale efectuate în anul 2010, pentru perioada 1.01.2005 – 31.03.2010, s-au stabilit în sarcina reclamantei diferențe suplimentare de plată constând în obligații principale – 183.247 lei - taxă pe servicii de reclamă și publicitate și accesorii – 120.035 lei.
Potrivit relațiilor comunicate de intimatul pârât instanței de recurs, valoarea cuprinsă în această decizie, în sumă de 303.282 lei reprezintă obligații de plată aferente veniturilor realizate din activități conexe, respectiv: activități de asigurare a panourilor/spațiilor publicitare proprii sau închiriate, întreținerea/mentenanța acestora, producția, decorarea, iluminatul, postarea și/sau orice altă activitate similară care concură la realizarea reclamei și publicității efectuate pentru beneficiari, acestea nefiind cuprinse în baza de impunere declarată de recurenta reclamantă.
Potrivit art. 270 din Legea 571/2003: „Taxa pentru serviciile de reclamă și publicitate
(1) Orice persoană, care beneficiază de servicii de reclamă și publicitate în România în baza unui contract sau a unui alt fel de înțelegere încheiată cu altă persoană, datorează plata taxei prevăzute în prezentul articol, cu excepția serviciilor de reclamă și publicitate realizate prin mijloacele de informare în masă scrise și audiovizuale.
(1^1) Publicitatea realizată prin mijloace de informare în masă scrise și audiovizuale, în sensul prezentului articol, corespunde activităților agenților de publicitate potrivit Clasificării activităților din economia națională - CAEN, cu modificările ulterioare, respectiv publicitatea realizată prin ziare și alte tipărituri, precum și prin radio, televiziune și Internet.
(2) Taxa prevăzută în prezentul articol, denumită în continuare taxa pentru servicii de reclamă și publicitate, se plătește la bugetul local al unității administrativ-teritoriale în raza căreia persoana prestează serviciile de reclamă și publicitate.
(3) Taxa pentru servicii de reclamă și publicitate se calculează prin aplicarea cotei taxei respective la valoarea serviciilor de reclamă și publicitate.
(4) C. taxei se stabilește de consiliul local, fiind cuprinsă între 1% și 3%.
(5) Valoarea serviciilor de reclamă și publicitate cuprinde orice plată obținută sau care urmează a fi obținută pentru serviciile de reclamă și publicitate, cu excepția taxei pe valoarea adăugată.
(6) Taxa pentru servicii de reclamă și publicitate se varsă la bugetul local, lunar, până la data de 10 a lunii următoare celei în care a intrat în vigoare contractul de prestări de servicii de reclamă și publicitate.”
Curtea apreciază că taxa reglementată de acest text de lege vizează exclusiv serviciile de reclamă și publicitate și anume serviciile prin care sunt create forme de reclamă și publicitate în scopul promovării vânzării de bunuri și servicii și nu activitatea de a pune la dispoziție panourile ce reprezintă spații publicitare și de a presta servicii de întreținere a acestor spații.
Potrivit art. 3 alin. 1 lit. a din Legea 158/2008: „În sensul prezentei legi, termenii și expresiile de mai jos au următoarea semnificație:
a) publicitate - orice formă de prezentare a unei activități comerciale, industriale, artizanale sau liberale, în scopul promovării vânzării de bunuri ori servicii, inclusiv bunuri imobile, drepturi și obligații;”
Articolul 2 alin. 1 lit. a din Directiva 2006/114/CE privind publicitatea înșelătoare și comparativă definește publicitatea ca fiind orice formă de prezentare a unei activități comerciale, industriale, artizanale sau liberale în scopul promovării furnizării de bunuri sau servicii, inclusiv bunuri imobile, drepturi și obligații.
Având în vedere aceste prevederi, nu se poate considera că activitățile de montare, demontare, iluminare sau de întreținere a panourilor publicitare se circumscriu noțiunii de activități de publicitate.
Un argument în acest sens îl constituie și dispozițiile pct. 163 alin. 1 ind. 1 din H.G. 44/2004, modificată și completată prin H.G. 50/2012, potrivit cărora nu se includ în valoarea serviciilor de reclamă și publicitate serviciile de decorare, neutralizare și întreținere reclamă.
Este adevărat că H.G. 50/2012 care a introdus alin. 1 ind. 1 la pct. 163 din H.G. 44/2004 a intrat în vigoare în luna ianuarie 2012, perioada vizată de inspecția fiscală fiind 1.01.2005 – 31.03.2010, dar la data pronunțării sentinței recurate era în vigoare și constituie un argument în sensul interpretării eronate de către organul fiscal emitent al deciziei de impunere a dispozițiilor art. 270 Cod fiscal.
Serviciile ce fac obiectul contractelor de mentenanță încheiate de către recurenta reclamantă constând în curățare panouri publicitare, reparații iluminare panou publicitar, supraveghere panouri nu pot fi asimilate serviciilor de publicitate la care se referă art. 270 Cod fiscal, în mod greșit apreciind instanța de fond că, din moment ce asigură condițiile de funcționalitate normală a spațiilor publicitare și concură la realizarea reclamei și publicității efectuate pentru beneficiari, intră sub incidența acestui text de lege.
Sub acest aspect, sentința a fost dată cu aplicarea greșită a legii, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.p.c.
Având în vedere că recurenta reclamantă nu datorează debitul principal stabilit prin decizia de impunere, nu datorează nici accesoriile aferente acestui debit, în sumă de 120.035 lei.
În consecință, nu se mai impune analizarea criticii referitoare la caracterul eronat al calculului taxei de publicitate stabilită cu titlu suplimentar.
Referitor la neregularitățile de ordin procedural în desfășurarea activității de inspecție fiscală, Curtea reține că în mod corect a apreciat instanța de fond că lipsa din conținutul avizului de inspecție fiscală a datei exacte a începerii inspecției fiscale, mențiune reglementată de art. 101 alin. 2 lit. d din O.G. 92/2003, nu este sancționată cu nulitatea absolută a avizului.
Aceasta înseamnă că sancțiunea care poate interveni este nulitatea relativă, în condițiile art. 105 alin. 2 C.p.c., respectiv dacă reclamanta face dovada că lipsa acestei mențiuni i-a cauzat o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului.
Or, reclamanta nu a făcut o astfel de dovadă.
În ceea ce privește durata controlului fiscal, Curtea reține că acest control a început la data de 13.04.2010, s-a încheiat la data de 30.09.2010, interval de timp în care s-a înregistrat o suspendare, între 16 iulie și 7 august 2010.
Într-adevăr, durata efectuării inspecției fiscale a fost mai mare de 3 luni, termen la care se referă art. 104 alin. 1 Cod procedură fiscală, dar depășirea termenului a fost justificată prin prisma solicitărilor pe care organul de inspecție fiscală le-a adresat reclamantei, de a-i pune la dispoziție toate documentele necesare pentru finalizarea activității de inspecție fiscală.
A mai invocat recurenta faptul că inspecția fiscală a fost în mod nelegal efectuată pe 5 ani anteriori și că instanța de fond, fără a motiva ce caz al art. 98 alin. 3 este incident, stabilește că prelungirea perioadei supuse inspecției fiscale este legală.
Susținerea nu poate fi reținută, întrucât în considerentele sentinței recurate se menționează că este incidentă teza din art. 98 alin. 3 lit. a Cod procedură fiscală.
Acest text de lege vizează extinderea perioadei de prescripție a dreptului de a stabili obligații fiscale, dacă există indicii privind diminuarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat, fiind nefondată susținerea recurentei că inspecția fiscală a fost în mod nelegal efectuată pe o perioadă de 5 ani.
Referitor la pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 43 și art. 87 Cod procedură fiscală, prin prisma neindicării motivelor de fapt și a temeiului de drept al emiterii deciziei de impunere, Curtea constată că nu poate fi reținută, fiind menționate în actul administrativ fiscal atacat actele normative avute în vedere la emiterea sa.
Cât privește motivarea în fapt, în mod corect a apreciat instanța de fond că elementele indicate de organul fiscal sunt suficiente pentru individualizarea creanței, astfel că nici sub acest aspect nu se reține nulitatea deciziei de impunere.
În cererea de recurs se mai invocă necompetența organului fiscal de a stabili taxa de publicitate aferentă tuturor contractelor analizate, în baza unora dintre aceste contracte reclamanta prestând servicii și pe teritoriul altor unități administrativ teritoriale.
Curtea constată că în cererea de chemare în judecată nu a fost invocat acest motiv de nulitate a deciziei de impunere, astfel că nu a fost analizat de instanța de fond.
Legalitatea sentinței recurate se examinează prin raportare la motivele de fapt și de drept invocate în acțiune și la considerentele pentru care instanța de fond a apreciat că sunt sau nu întemeiate motivele respective, reclamanta neputând invoca prin cererea de recurs noi motive de nulitate a actului administrativ fiscal ce formează obiectul acțiunii, care nu au fost supuse analizei instanței de fond.
Față de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. 1 și 3 C.p.c., Curtea va admite recursul, va modifica în tot sentința recurată în sensul că va admite acțiunea, va anula Decizia nr. 785/29.11.2010 de soluționare a contestației administrative și Decizia de impunere nr._/30.09.2010 emisă de S. P. Finanțe Locale Ploiești.
În temeiul art. 274 C.p.c., va obliga intimata la plata către recurentă a sumei de 9,5 lei cheltuieli de judecată în recurs reprezentând timbraj.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurenta – reclamantă . împotriva sentinței civile nr. 1092/16.03.2012 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimatul-pârât S. P. FINANȚE LOCALE PLOIEȘTI.
Modifică în tot sentința recurată, în sensul că:
Admite acțiunea. Anulează Decizia nr. 785/ 29.11.2010 de soluționare a contestației administrative și Decizia de impunere nr._/ 30.09.2010 emisă de S. P. Finanțe Locale Ploiești.
Obligă intimata la plata către recurentă a sumei de 9,5 lei cheltuieli de judecată în recurs reprezentând timbraj.
Pronunțată în ședință publică, azi, 25.09.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
G. G. C. M. C. A. M.
GREFIER,
C. O.
Red.jud.C.C.M.
Tehnored.R.O./2ex.
Jud.fond:B. S., Tribunalul București-SCAF
| ← Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 4139/2014.... | Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 8490/2014.... → |
|---|
