Anulare act administrativ. Decizia nr. 3326/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 3326/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 11-06-2015 în dosarul nr. 10918/3/2012
Acesta nu este document finalizat
DOSAR NR._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A-VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ NR. 3326
Ședința publică de la 11.06.2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE I. C. M.
JUDECĂTOR P. O. D.
JUDECĂTOR G. M. E.
GREFIER M. LUCREȚIA
Pe rol soluționarea recursului declarat de recurenta – reclamantă P. S. A. împotriva Sentinței civile nr.4114/11.09.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a II-a de C. Administrativ și Fiscal ( anterior Secția a IX-a C.) în dosarul nr._ / CA/2012, în contradictoriu cu intimata – pârâtă A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR.
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns recurenta – reclamantă – personal, lipsind intimata– pârâtă.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care
Recurenta – reclamantă – personal legitimată de instanță cu CI . nr._, CNP_, precizează că nu mai are cereri de formulat și probe de administrat solicitând, pe fondul recursului, admiterea acestuia, casarea sentinței de fond și reținând cauza spre judecare, admiterea pe fond a contestației, în sensul anulării actelor contestate și obligării Comisiei Pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 din cadrul Prefecturii București ca în termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii judecătorești să emită o Hotărâre prin care să acorde despăgubiri bănești integrale pentru casa și teren intravilan de 200 mp – teren curte.
Astfel cum a susținut și prin motivele de recurs, instanța de fond nu și-a motivat temeinic soluția, în sensul că a fost învestită cu o contestație formulată împotriva Hotărârii emisă de Comisia Pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998, prin care a contestat suma stabilită cu titlu de compensații iar această contestație a fost respinsă prin Decizia nr. 16/05.01.2011 emisă de Vicepreședintele Autorității Naționale Pentru Restituirea Proprietăților. Se motivează că străbunica sa – P. S. a primit de la Statul Român o casă cu o curte în suprafață de 2000 metri. Instanța de fond nu studiază deloc dosarul administrativ, în care se poate vedea foarte clar că erau patrimonii diferite: bunicul său avea o casă în Bulgaria de 4000 metri curte iar străbunica, avea la nr. 52 o casă în suprafață de 2000 de metri curte. Deși a învederat instanței de fond acest aspect, solicitându-i să studieze dosarul administrativ pentru a verifica dacă în dosarul administrativ există vreun act prin care Statul Român a încheiat vreun contract sau vreun înscris cu străbunica sa, care să demonstreze să aceasta avea un patrimoniu aici în România. Nu există nici un astfel de document. Ca atare, instanța de fond respinge acțiunea, ca fiind neîntemeiată. Pe aceeași contestație, tot la Tribunalul București formulează și fratele său contestație, înregistrată sub nr. de dosar_/3/2012, prin care instanța de fond îi admite acțiunea, cu motivarea că nu sunt aceleași patrimonii: adică patrimoniul bunicului său, P. S. a fost distinct, comparativ cu patrimoniul străbunicii sale P. S.; argument pe care autoritatea publică pârâtă A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR nu vrea să îl accepte iar instanța de fond a refuzat să aibă în vedere acest aspect: faptul că era îndreptățită la 2 despăgubiri diferite.
În momentul în care a depus cererea de despăgubire, s-au depus două dosare diferite, fiind date două hotărâri diferite. Cum ar mai fi putut veni cu o acțiune în despăgubire contra Statului Român, în situația în care a primit deja despăgubirile după bunicul său, încă din anul 2005. Nu solicită cheltuieli de judecată.
Curtea nemaifiind cereri de formulat, excepții de invocat și probe de administrat, declară dezbaterile închise și reține cauza pentru a se pronunța pe fondul recursului ce face obiectul litigiului dedus judecății.
CURTEA,
Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Curții de Apel București la data de 08.12.2011 sub nr._/2/2011 reclamanta P. S. A. a chemat-o în judecată pe pârâta A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând ca în contradictoriu cu aceasta să se dispună anularea deciziei nr. 16/05.01.2011 emise de Vicepreședintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților (prin care a fost respinsă contestația formulată de reclamantă împotriva Hotărârii nr. 4081/21.10.2010 emise de Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 din cadrul Instituției Prefectului Municipiului București); obligarea pârâtei să emită un nou act administrativ numit „decizie” prin care să admită contestația împotriva Hotărârii nr. 4081/21.10.2010 emise de Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 din cadrul Instituției Prefectului Municipiului București, pentru întocmirea unei hotărâri corecte și legale de acordare a compensațiilor bănești conform actelor de la dosar: Situația de Avere Imobiliară Rurală a văduvei S. P. încheiată la 14.03.1942 de către Comisia Mixtă Româno-Bulgară, Fișa emisă de Ministerul Agriculturii și Domeniilor – Casa Centrală a Împroprietăririi Sătenilor – Direcțiunea Funciară, Contract de Vânzare-Cumpărare încheiat la 20 sept 1934 între Oficiul Național al Colonizării în calitate de vânzător și colonistul G. M. P. în calitate de cumpărător; în temeiul art. 18 alin. 2 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, instanța să se pronunțe asupra legalității actelor și operațiunilor care au stat la baza emiterii actului atacat, stabilind în concret bunurile pentru care urmează să fie plătite compensații, respectiv 10 ha teren agricol, o casă, 2.000 mp teren intravilan – loc de casă.
În motivare, reclamanta a arătat că prin cererea înregistrată la Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 din cadrul Instituției Prefectului Municipiului București a solicitat acestei instituții, în calitate de persoană îndreptățită conform Legii nr. 9/1998, emiterea unei Hotărâri prin care să fie acordate compensații bănești pentru bunurile imobile ale autoarei P. S. (văduva colonistului G. M. P.) refugiată din . Durostor.
Acesta a cedat statului bulgar, ca urmare a aplicării Tratatului de la C. din 7 septembrie 1940 dintre România și Bulgaria, următoarele bunuri: o casă cu anexe gospodărești; 2.000 mp teren loc de casă; 10 ha teren arabil.
Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 din cadrul Instituției Prefectului Municipiului București s-a pronunțat prin Hotărârea nr. 4081/21.10.2010 prin care cererea a fost aprobată numai în parte și s-au acordat compensații în valoare de 11.002,35 lei, rămânând astfel nedespăgubite o mare parte din bunurile proprietatea autoarei reclamantei.
Împotriva acesteia reclamanta a formulat în termen legal contestație adresată Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților.
Pârâta A. Națională pentru Restituirea Proprietăților s-a pronunțat printr-o decizie prin care s-a respins contestația împotriva Hotărârii nr. 4081/21.10.2010.
Astfel, prin Hotărârea nr. 4081 din 21.10.2010 emisă de Comisia Municipiului București s-au acordat compensații bănești în cuantum de 11.002,35 lei, din care: 11.554,69 lei reprezentând diferența de valoare dintre imobilul abandonat în Cadrilater (casă, anexe, teren aferent) și imobilul primit în compensare în România (casă, anexe, teren aferent) din care s-au scăzut 552,34 lei pentru 0,05 ha teren agricol primit în plus la recolonizare.
La emiterea Hotărârii nr. 4081/21.10.2010 s-au avut în vedere dispozițiile art.3 din Legea nr. 9/1998 conform cărora „în cazul în care, anterior, cei îndreptățiți au fost despăgubiți parțial, în bani sau în natură, pentru prejudiciile suferite în urma aplicării Tratatului, aceștia au dreptul la compensație, proporțional, pentru prejudiciul rămas neacoperit, în limitele stabilite la art. 2”.
Pentru bunurile primite de autor de la statul român soldul s-a stabilit conform art. 10 din Legea nr. 766/1941, ținându-se cont de ratele plătite de colonistul evacuat pentru bunurile abandonate în Cadrilater.
Potrivit contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între coloniști și statul român, contravaloarea bunurilor primite la recolonizare în Dobrogea de Nord urma să fie achitată de către aceștia în 10 rate egale anuale începând cu anul 1950.
În art. 1 din Decretul nr. 553/1953 se prevede anularea, în măsura în care nu au fost achitate, a sumelor datorate drept preț de coloniștii evacuați din Dobrogea de Sud pentru terenurile și construcțiile primite de către aceștia potrivit contractelor încheiate pe baza Legii nr. 766/1941.
Din contractul de recolonizare încheiat în anul 1947 între statul român și Moșt. S. Gh. P. reies drepturile și obligațiile ce revin părților contractante. Astfel, punctul 14 din contract prevede: „Subsemnatul colonist, declar că prin semnarea acestui contract, am luat în posesiune imobilul și locul de casă arătate și descrise la punctul a, b și c, recunosc exactitatea întinderii și renunț la orice pretențiune în viitor față de statul român și mă oblig să respect toate condițiile impuse prin legea asupra colonizării din 25 aprilie 1940 și prin acest contract”.
În Decizia nr. 380/01.03.2011 emisă de Vicepreședintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților nu au fost calculate și acordate compensații pentru toate bunurile deținute de autoarea reclamantei care au fost trecute în proprietatea Statului B., în conformitate cu actele doveditoare.
Autoarea reclamantei, P. S., a deținut în Cadrilater, în ., și pârâta nu contestă această împrejurare, următoarele bunuri: o casă cu anexe gospodărești, 2.000 mp teren loc de casă, 10 ha teren agricol.
Astfel, actul atacat este, în opinia reclamantei, profund ilegal și o vatămă în drepturile legal recunoscute de legea specială, fiind astfel îndeplinite cerințele art. 1 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
Reclamanta consideră că cererea pentru acordarea de despăgubiri este pe deplin dovedită, în condițiile în care, potrivit art. 5 din Legea nr. 9/1998 „Dovada dreptului de proprietate asupra terenurilor și construcțiilor pentru care se solicită compensații se face cu înscrisuri”, iar art. 6 din HG nr. 753/1998 prevede că: „prin înscris, în sensul art. 5 din Legea nr. 9/1998, se înțelege orice dovadă eliberată de instituții – arhive, primării, notariate, instanțe judecătorești – în legătură cu fostele proprietăți, cum ar fi: chitanțe de plată a impozitelor, extrase din cărțile de imobil, planuri și autorizații de construcție, rapoarte de expertiză, contracte de vânzare-cumpărare, hotărâri judecătorești și orice alte documente care se referă la existența bunurilor rămase în județele cedate, inclusiv listele anexă la Tratatul de la C.”.
Este adevărat că moștenitorul colonistului G. P., respectiv fiul acestuia, S. P., a dobândit în România, în ., prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat între S. P. și Statul Român (prin Ministerul Agriculturii și Domeniilor, Oficiul Național al Colonizării), următoarele bunuri: un teren agricol în suprafață de 10 ha, o casă cu trei camere și dependințe, un teren loc de casă în suprafață de 2.500 mp, însă acest act este unul cu titlu oneros, plătind suma trecută în contract.
Este vorba de un act de vânzare-cumpărare cu plata prețului în rate. Sunt definite foarte clar toate elementele contractului, cu preț stabilit, iar modalitatea de plată este riguros reglementată, în 10 rate anuale, plătibile la data de 1 noiembrie a fiecărui an, clauză cuprinsă la punctul 2 din contract.
Reclamanta a criticat susținerile Comisiei Centrale care funcționează în cadrul pârâtei ANRP și care rețin o situație de fapt greșită, apreciind în mod greșit și ilegal că actul încheiat de autorul reclamantei cu statul român cu ocazia recolonizării face dovada că acesta a fost despăgubit de statul român.
Această situație reținută este falsă și o prejudiciază, în condițiile în care pentru aceste bunuri autorul său a plătit un preț, așa cum este definit la art. 2 din contract, fiind deci un act juridic cu caracter oneros.
Mențiunea cuprinsă în actul atacat este nelegală pentru următoarele motive: actul încheiat de Statul Român și persoana colonizată este un act de vânzare-cumpărare cu plata în rate.
Nu se poate aprecia că natura contractului este alta decât cea oneroasă și, cum nu există alte probe care să dovedească faptul că autorul reclamantei a fost despăgubit într-un fel de Statul Român, comisia centrală nu poate face aplicarea dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 9/1998 republicată, limitând despăgubirile.
Decretul nr. 553/1953, invocat în respingerea contestației, nu a fost publicat niciodată și a fost emis într-un context politic confuz, are un caracter de mare generalitate și prevede excepții de la beneficiul pe care îl acordă, așa încât nu există certitudine asupra faptului că autorul reclamantei a beneficiat efectiv de prevederile decretului sus menționat.
Pârâta ANRP a invocat un act normativ nepublicat niciodată în Buletinul Oficial sau Monitorul Oficial și deci neproducător de efecte juridice.
Chiar autoritățile comuniste au renunțat la aplicarea acestui pretins act normativ.
Potrivit art. IV din Acordul între România și Bulgaria privitor la schimbul de populațiune încheiat în data de 07.09.1940, bunurile imobile rurale abandonate în Bulgaria de către cetățenii români obligați să părăsească teritoriul intră în proprietatea Statului B..
Ca urmare a pierderii proprietății asupra bunurilor de mai sus, patrimoniul coloniștilor s-a diminuat, iar în vederea reparării prejudiciului art. V din același Acord a prevăzut obligația Statului Român de a achita despăgubirile pentru bunurile abandonate.
Pe lângă această obligație de a repara prejudiciul material, Statul Român a avut și obligația de a asigura spațiile necesare pentru recolonizarea pe teritoriul României a persoanelor colonizate inițial pe teritoriul Bulgariei, dar evacuate forțat ulterior în cadrul schimbului obligatoriu de populație stabilit de art. I din acordul amintit mai sus.
În vederea recolonizării pe teritoriul României, Statul Român a avut obligația de a asigura coloniștilor un domiciliu și, implicit, mijloacele de trai necesare.
În acest sens a fost adoptată Legea nr. 766/1941, prin care s-a stabilit ca recolonizarea să fie făcută în Dobrogea, iar gospodăriile, terenurile aferente și terenurile agricole să fie acordate coloniștilor cu titlu oneros, contra preț, în baza unor contracte de vânzare-cumpărare, fără însă ca această vânzare să afecteze în vreun fel cealaltă obligație de despăgubire asumată în baza Acordului, cele două obligații coexistând.
Din toate actele depuse la dosarul Comisiei reiese fără niciun dubiu că reclamanta este persoană îndreptățită conform Legii nr. 9/1998.
Cererea a fost întemeiată pe art. 7 alin. 4 din Legea nr. 9/1998 și art. 18 alin. 2 din Legea nr. 554/2004.
Pârâta nu a depus întâmpinare.
Prin sentința civilă nr. 698/01.02.2012 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr._/2/2011 s-a admis excepția necompetenței materiale și s-a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București – Secția de contencios administrativ și fiscal.
Ca urmare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a IX-a de C. Administrativ și Fiscal la data de 03.04.2012 sub nr._ .
Prima instanță a administrat proba cu înscrisuri.
Prin sentința civilă nr. 4114/11.09.2013, Tribunalul București – Secția a IX-a de C. Administrativ și Fiscal a respins cererea formulată, ca fiind neîntemeiată.
Pentru a pronunța soluția anterior menționată, prima instanță a reținut că prin Hotărârea nr. 4081/21.10.2010 emisă de Comisia municipiului București pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998, s-a propus acordarea compensațiilor bănești moștenitorilor I. M., P. D., P. S.-A. și P. Ș., pentru bunurile abandonate de P. S. (văduvă) statului bulgar în . Durostor. Valoarea compensațiilor a fost stabilită la suma de 11.002,35 lei, din care 552,34 lei pentru 0,05 ha teren agricol, reprezentând diferența dintre terenul agricol abandonat în Cadrilater și terenul agricol primit în compensare în centrul de recolonizare Cataloi, Tulcea, conform art. 3 din Legea nr. 9/1998, și 11.554,69 lei reprezentând diferența de valoare dintre imobilul abandonat în Cadrilater (locuință, anexe, teren aferent) și imobilul primit în compensație în centrul de recolonizare Cataloi, Tulcea (locuință, anexe, teren aferent), conform art. 3 din Legea nr. 9/1998.
Împotriva acestei hotărâri, reclamanta P. S. A. și ceilalți moștenitori, I. M., P. D. și P. Ș., au formulat contestație, aceasta fiind respinsă prin Decizia nr. 16/05.01.2011 emisă de Vicepreședintele ANRP.
În motivarea deciziei, s-a arătat că potrivit Situației de avere a Comisiei mixte româno-bulgare autorul (văduva) P. S. a abandonat în Bulgaria o casă cu patru camere, magazie, grajd, hambar și curte în suprafață de 2.000 mp. Din contractul de vânzare-cumpărare din anul 1948 rezultă că autorul a fost despăgubit, primind de la statul român compensații în natură 10 ha teren agricol, o casă cu 3 camere, antreu și curte în suprafață de 2.500 mp, în .. La emiterea Hotărârii nr. 4081/21.10.2010 s-au avut în vedere dispozițiile art.3 din Legea nr. 9/1998 conform cărora „în cazul în care, anterior, cei îndreptățiți au fost despăgubiți parțial, în bani sau în natură, pentru prejudiciile suferite în urma aplicării Tratatului, aceștia au dreptul la compensație, proporțional, pentru prejudiciul rămas neacoperit, în limitele stabilite la art. 2”. Pentru bunurile primite de autor de la statul român soldul s-a stabilit conform art. 10 din Legea nr. 766/1941, ținându-se cont de ratele plătite de colonistul evacuat pentru bunurile abandonate în Cadrilater. Potrivit contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între coloniști și statul român, contravaloarea bunurilor primite la recolonizare în Dobrogea de Nord urma să fie achitată de către aceștia în 10 rate anuale începând cu anul 1950. În art. 1 din Decretul nr. 553/1953 se prevede anularea, în măsura în care nu au fost achitate, a sumelor datorate drept preț de coloniștii evacuați din Dobrogea de Sud, pentru terenurile și construcțiile primite de către aceștia potrivit contractelor încheiate pe baza Legii nr. 766/1941. Din contractul de recolonizare încheiat în anul 1947 între statul român și moșt. S. Gh. P. reies drepturile și obligațiile ce revin părților contractante. Astfel, punctul 14 din contract prevede: „Subsemnatul colonist declar că prin semnarea acestui contract am luat în posesiune imobilul și locul de casă arătate și descrise la punctul a,b și c, recunosc exactitatea întinderii și renunț la orice pretențiune în viitor față de statul român și mă oblig să respect toate condițiile impuse prin legea asupra colonizării din 25 aprilie 1940 și prin acest contract”.
Tribunalul a apreciat că în mod corect a fost respinsă contestația reclamantei împotriva Hotărârii nr. 4081/21.10.2010 emise de Comisia municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, Decizia nr. 16/05.01.2011 emisă de Vicepreședintele ANRP fiind legală și temeinică.
Conform art. 3 din Legea nr. 9/1998 „în cazul în care, anterior, cei îndreptățiți au fost despăgubiți parțial, în bani sau în natură, pentru prejudiciile suferite în urma aplicării tratatului, aceștia au dreptul la compensație, proporțional, pentru prejudiciul rămas neacoperit, în limitele stabilite la art. 2”.
Comisia municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și ANRP au apreciat că autorul reclamantei a fost despăgubit parțial pentru prejudiciile suferite în urma aplicării Tratatului de la C. din 1940, și anume prin acordarea de către Statul Român a bunurilor care au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 100/19.01.1948: teren în suprafață totală de 10 ha, construcție cu 3 camere și antreu și curte în suprafață de 2.500 m.p., situate în ..
În opinia reclamantei, bunurile care au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 100/19.01.1948 nu reprezintă o despăgubire pentru bunurile cedate statului bulgar, motivat de faptul că în contract s-a prevăzut obligația de plată a prețului de 260.000 lei în 10 rate egale anuale, la data de 1 noiembrie a fiecărui an, începând de la 1 noiembrie 1950 (pct. 2 din contract), pentru încasarea ratelor contractul constituind titlu executoriu (pct. 3 din contract), iar în caz de neplată a două rate consecutive intervenind rezilierea contractului și deposedarea colonistului de lotul și imobilul vândute la cererea Ministerului Agriculturii și Domeniilor, Oficiul Național al Colonizărilor sau a mandatarilor săi, adresată judecătoriei de pace din orașul de reședință al județului respectiv (pct. 9 din contract).
Aceste argumente ale reclamantei, referitoare la dobândirea cu titlu oneros a bunurilor care au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 100/19.01.1948, nu pot fi primite având în vedere că prin Decretul nr. 553/1953 s-a dispus anularea, în măsura în care nu au fost achitate, a sumelor datorate drept preț de coloniștii evacuați din Dobrogea de Sud pentru terenurile și construcțiile primite de către aceștia potrivit contractelor încheiate în baza Legii nr. 766/1941.
Reclamanta nu a făcut dovada plății prețului imobilelor sau cel puțin a ratelor scadente anterior adoptării Decretului nr. 553/1953.
Plata ratelor stipulate în contract nu poate fi prezumată doar pe baza faptului că nu s-a făcut dovada rezilierii contractului și a deposedării colonistului de bunurile care făceau obiectul acestuia, întrucât rezilierea contractului nu opera de drept, ci doar la inițiativa creditorului (Statul Român), care însă a înțeles să renunțe la încasarea prețului prevăzut în contract, adoptând în acest sens Decretul nr. 553/1953.
S-a reținut că nu are relevanță natura oneroasă inițială a contractului, ci doar dacă autorul reclamantei a fost despăgubit pentru bunurile abandonate în Bulgaria. În speță această despăgubire s-a realizat prin renunțarea din partea Statului Român la încasarea prețului prevăzut în contract.
Nici împrejurarea că Decretul nr. 553/1953 (pentru anularea sumelor datorate de coloniștii evacuați din Dobrogea de Sud și reașezați în alte părți, reprezentând prețul terenurilor și construcțiilor ce li s-au atribuit pe bază de contracte) nu a fost publicat în Monitorul Oficial al României nu prezintă relevanță deoarece Statul Român era tocmai vânzătorul - creditor al prețului, iar manifestarea sa de voință în sensul renunțării la un drept contractual (încasarea prețului) nu era necesar să fie publicată pentru a produce efecte juridice. Chiar și în lipsa publicării decretului prevederile acestuia erau obligatorii pentru autoritățile statului.
Decretul nr. 553/1953 a fost adoptat în conformitate cu Constituția în vigoare la acel moment (Constituția din 1952), care nu prevedea obligativitatea publicării acestei categorii de acte normative.
Prin Decretul nr. 553/1953 s-a dispus o măsură în favoarea autorului reclamantei, nu în defavoarea sa, astfel încât nepublicarea decretului nu a cauzat nicio vătămare autorului reclamantei.
În măsura în care acesta nu ar fi beneficiat de prevederile Decretului nr. 553/1953, reclamanta ar fi trebuit să facă dovada plății prețului prevăzut în contract.
Ca atare, a concluzionat tribunalul, prin Decizia nr. 16/05.01.2011 a Vicepreședintelui ANRP a fost respinsă în mod corect contestația formulată de reclamantă împotriva Hotărârii nr. 4081/21.10.2010 a Comisiei municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, ținându-se cont în mod întemeiat de despăgubirile acordate autorului reclamantei prin contractul de vânzare-cumpărare din 19.01.1948, al cărui preț nu a mai fost achitat de acesta.
De altfel, ulterior emiterii Deciziei nr. 16/05.01.2011, situațiile de acest gen au fost reglementate expres de OUG nr. 10/2013 care a introdus la art. 3 din Legea nr. 9/1998 alin. 2, cu următorul conținut: „Prejudiciul rămas neacoperit se determină prin calcularea diferenței dintre valoarea bunurilor abandonate în urma aplicării tratatului dintre România și Bulgaria de la 7 septembrie 1940, dobândite în proprietate cu orice titlu, și valoarea bunurilor dobândite în România în anul 1940 cu titlu de despăgubire, inclusiv prin Reforma Agrară și prin contractele de vânzare-cumpărare încheiate între coloniști și statul român prin Oficiul Național al Colonizării după data de 7 septembrie 1940, pentru care statul român nu a mai perceput sumele datorate de aceștia, ca urmare a Decretului nr. 553/1953 pentru anularea sumelor datorate de coloniștii evacuați din Dobrogea de Sud și reașezați în alte părți, reprezentând prețul terenurilor și construcțiilor ce li s-au atribuit pe bază de contracte”.
Împotriva sentinței civile menționate a declarat recurs reclamanta prin care a solicitat modificarea în tot a sentinței civile recurate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, anularea actelor contestate și obligarea Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 din cadrul Prefecturii București ca în termen de 30 de zile de la comunicare să emită o hotărâre de acordare a despăgubirilor bănești integrale pentru casa și terenul intravilan de 200 mp.
În motivare, recurenta-reclamantă a arătat că în mod greșit prima instanță a respins acțiunea cu motivarea extrem de sumara si in disonanta cu actele din dosarul administrativ ca străbunica sa, P. S. a primit de la Statul R. o casa cu 3 camere și teren intravilan de 2500 mp in . si ca ANRP in mod legal ar fi respins contestația.
Din actele din dosarul Comisiei de aplicare a Legii nr. 9/1998, străbunica sa P. S. a cedat Statului B. ca urmare a Tratatului de la C. din 7 septembrie 1940 dintre România si Bulgaria casa de 4 camere cu anexe gospodărești, 2.000 mp teren intravilan, loc de curte, 10 000 hectare teren arabil. A arătat recurenta-reclamantă că bunicul său, fiul lui P. S. si al lui P. M. G. avea in Bulgaria o avere distincta, respectiv o casa cu 4000 mp teren curte si 15 hectare teren agricol. Instanța de fond a comis o imensa eroare prin faptul ca a confundat patrimoniul bunicului său P. S. cu patrimoniul strabuniciii sale P. S.. Judecătorul de fond a ignorat faptul ca cei doi aveau averi distincte si ca nicio lege nu permite unificarea patrimoniilor. De asemenea instanța a preluat fără rezerve motivarea celor de la ANRP care spune ca exista un contract de vanzare-cumparare incheiat in anul 1948 din care rezulta ca P. S. a primit o casa cu trei camere cu 2500 mp teren curte si 10 hectare teren arabil, aspect ce nu este real, deoarece acest contract a fost incheiat de către bunicul recurentei-reclamante P. S. si Statul Român. Străbunica sa nu a incheiat niciodată un contract de vanzare-cumparare cu Statul R.. Casa despre care a făcut vorbire instanța de fond a făcut obiectul unui dosar de acordare despăgubiri aparte care a fost depus pentru averea bunicului său, P. S. si pentru care a primit despăgubiri inca din anul 2005. Instanța de fond nu a dat nicio explicație, niciun temei legal pentru care a unit patrimoniul bunicului său, P. S. care era fiul văduvei P. S. si care la data refugiului era major, insurat, cu doi copii si care el insusi a avut dosar de colonist având casa proprietate cu curte 4000 mp si teren arabil in Atmageaua Tătăreasca, Jud Durostor. Din înscrisurile depuse la dosar rezulta că pe rolul Comisiei de aplicare a Legii nr. 9/1998 din cadrul Prefecturii București existau doua dosare distincte de acordare despăgubiri, una pentru bunicul său P. S. si alta pentru străbunica sa P. S.. Dosarul care privea acordarea de despăgubiri pentru bunicul său P. S. a fost soluționat definitiv in anul 2005. D. cele 10 hectare teren arabil din averea străbunicii sale P. S. au fost restituite in anul 1991 in . si pe cale de consecința, recurenta-reclamantă împreuna cu ceilalți moștenitori, nu mai era îndreptațită sa solicite despăgubiri pentru cele 10 hectare teren arabil deținut in Jud Durostor.
Prin Hotărârea nr 4081 din 21.10.2010 revalidata prin Decizia nr. 668 din 28.03.2013, Statul Român a acordat compensații bănești in cuantum de 11.002,35 lei din care suma de_, 69 lei reprezentând diferența de valoare dintre imobilul abandonat in Cadrilater ( casa, anexe, teren aferent) si imobilul primit in România (casa, teren aferent, anexe) din care s-au scăzut 0,05 teren agricol primit in plus la recolonizare.
Confundând patrimoniul bunicului său, P. S. cu cel al străbunicilor P. S. si P. M G., Comisia si A.N.R.P. au motivat ca despăgubirile se calculează conform ratelor plătite de către colonist. De asemenea, intimata a făcut confuzie intre mama recurentei-reclamante P. S. si bunica P. S. care din nefericire aveau prenume identic, însa conform actelor de stare civila depuse la dosar, bunica P. S. a decedat in anul 1945, ulterior acestui moment decedând tatăl reclamantei, iar ulterior străbunica P. S., de pe urma căreia s-a formulat cererea de despăgubiri in anul 1964.
Recurenta-reclamantă a arătat că în Decizia de validare nr. 668/28.03.2013 nu au fost calculate si acordate compensații pentru toate bunurile deținute de autoarea sa care au fost trecute in proprietatea statului bulgar, in conformitate cu actele doveditoare. Autoarea sa a deținut impreuna cu soțul ei in Cadrilater, Jud. Durostor, aspect necontestat de pârâtă, o casa cu anexe gospodărești, 2.000 mp teren loc pentru casa, 10 hectare teren agricol.
S-a învederat că cererea pentru acordare de despăgubiri este pe deplin dovedita, in condițiile in care, potrivit art. 5 din Legea nr. 9/1998 precizează ca dovada dreptului de proprietate asupra terenurilor si construcțiilor pentru care se solicita compensații se face cu inscrisuri, iar art. 6 din H.G. nr. 753/1998 prevede ca "prin inscris, in sensul art. 5 din lege 9/1998, se intelege orice dovada eliberata de instituții - arhive, primarii, notariate, instanțe judecătorești - in legătura cu fostele proprietăți cum ar fi: chitanțe de plata, extrase din cărțile de imobil, planuri si autorizații, contracte de vanzare-cumparare si orice alte documente care se refera la existenta bunurilor ramase in județele cedate inclusiv anexa la Tratatul de la C.". Conform actelor depuse la dosarul de acordare al despăgubirilor, rezulta primirea de către recurenta-reclamantă a 10 hectare teren arabil in natura in 1991 in . de pe urma defunctei P. S. (bunica). Acesta este motivul pentru care nu a solicitat despăgubiri pentru cele 10 hectare, ci doar pentru casa plus curte de 2000 mp. In adeverința de punere in posesie a celor 10 hectare se precizeaza clar ca a primit cele 10 hectare de pe urma străbunicii sale P. S..
Faptul ca exista un contract de vanzare-cumparare încheiat in anul 1948 intre Statul R. in calitate de vânzător si bunicul recurentei-reclamante, P. S., contract ce avea ca obiect o casa plus curte de 2500 mp nu exclude nicicum răspunderea statului roman de a acorda compensații pentru casa si curtea de 2000 mp deținute de străbunica sa, P. S. in Durostor. Mai mult decât atât, a argumentat recurenta-reclamantă, la Prefectura municipiului București au fost depuse doua cereri distincte de acordare a despăgubirilor, una pentru P. S. care avea dosar propriu de colonist, avere si patrimoniu distinct in Cadrilater si alta cerere pentru străbunica P. S. care deținea impreuna cu soțul ei un alt patrimoniu distinct in aceeași regiune conform actelor depuse la cele doua dosare. În dosarul administrativ al cererii pentru acordare de despăgubiri pentru P. S., au fost solicitate despăgubiri pentru casa plus 4000 mp curte deținuta de acesta in Cadrilater, cerere in urma căreia s-au primit despăgubiri pentru casa si curte.
Averile deținute de bunicul său, P. S. si străbunica sa, P. S. difereau substanțial in sensul ca conform situațiilor de avere si a actelor conexe care făceau dovada drepturilor de proprietate, tatăl său, P. S. deținea in Bulgaria 15 hectare teren agricol, o casa cu curte de 4000 mp si pomi, pe cand bunica sa, P. S. deținea doar 10 hectare teren agricol plus o casa cu 2000 mp curte. Statul R. nu deține niciun act prin care sa poată dovedi ca străbunica sa, P. S. a cumpărat aici la recolonizare vreo casa. In realitate, ea la recolonizare a locuit cu fiul acesteia, neavand niciun bun imobil pe numele ei.
Conform situațiilor de avere si a actelor conexe care făceau dovada drepturilor de proprietate, bunicul său, P. S. deținea in Bulgaria 15 hectare teren agricol, o casa cu curte de 4000 mp si pomi pe cand străbunica sa, P. S. deținea doar 10 hectare teren agricol plus o casa cu 2000 mp curte.
La data de 23.03.2015, pârâta A. Națională pentru Restituirea Proprietăților a depus la dosarul cauzei întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
În motivare, s-a arătat că potrivit Situației de avere a Comisiei mixte româno-bulgare, autorul (V.) P. S. a abandonat în Bulgaria o casă cu patru camere, magazie, grajd, hambar și curte în suprafață de 2000 mp. Din contractul de vânzare-cumpărare din anul 1948 a rezultat că autorul a fost despăgubit, primind de la Statul Român compensații în natură 10 ha teren agricol, o casă cu 3 camere, antreu și curte în suprafață de 2500 mp, în .. Astfel, prin Hotărârea nr. 4081 din 21.10.2010 emisă de Comisia Municipiului București s-au acordat compensații bănești în cuantum de 11.002,35 lei, din care: 11.554,69 lei reprezentând diferența de valoare dintre imobilul abandonat în Cadrilater (casă, anexe, teren aferent) și imobilul primit în compensare în România (casă, anexe, teren aferent) din care s-au scăzut 552,34 lei pentru 0,05 ha teren agricol primit în plus la recolonizare. La emiterea Hotărârii nr. 4081/21.10.2010 s-au avut în vedere prevederile art. 3 din Legea nr. 9/1998 conform cărora „în cazul în care, anterior, cei îndreptățiți au fost despăgubiți parțial, în bani sau în natură, pentru prejudiciile suferite în urma aplicării Tratatului, aceștia au dreptul la compensație, proporțional, pentru prejudiciul rămas neacoperit, în limitele stabilite la art. 2".
Pentru bunurile primite de autor de la statul român soldul s-a stabilit conform art. 10 din Legea nr. 766/1941, ținându-se cont de ratele plătite de colonistul evacuat pentru bunurile abandonate în Cadrilater.
Potrivit contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între coloniști și statul român, contravaloarea bunurilor primite la recolonizare în Dobrogea de Nord urma să fie achitată de către aceștia în 10 rate egale anuale începând cu anul 1950.
În art. 1 din Decretul nr. 553/1953 se prevede anularea, în măsura în care nu au fost achitate, sumele datorate drept preț, de coloniștii evacuați din Dobrogea de Sud, pentru terenurile și construcțiile primite de către aceștia potrivit contractelor încheiate pe baza Legii nr. 766/1941.
Din contractul de recolonizare încheiat în anul 1947 între Statul Român și moștenitorii lui S. Gh. P., reies drepturile și obligațiile ce revin părților contractante. Astfel, punctul 14 din contract prevede renunțarea la orice pretenții în viitor față de Statul Român.
În urma verificării contractului de vânzare-cumpărare din anul 1948, încheiat între autor și Statul Român și depus la dosar, s-a constatat că lipsește mențiunea plății prețului, reclamantul neputând face proba plății prețului nici în baza altor înscrisuri.
În drept, s-au invocat disp. Legii nr. 9/1998.
În probațiune, s-a solicitat proba cu înscrisuri.
Analizând recursul formulat, Curtea constată că acesta este nefondat.
Ca premisă, Curtea constată că prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a criticat decizia nr. 16/05.01.2011 de respingere a contestației formulate de reclamantă împotriva Hotărârii nr. 4081/21.10.2010 emise de Comisia de aplicare a Legii nr. 9/1998 a invocat în esență două aspecte. O prima chestiune a vizat natura de act juridic cu titlu oneros a contractului de vânzare-cumpărare prin care numitul S. P. a dobândit în România, în . o . bunuri. Pe de altă parte, s-a învederat că Decretul nr. 553/1953 invocat în respingerea contestației nu a fost publicat niciodată. De altfel, prima instanță a soluționat cauza în limitele învestirii, procedând la analiza motivelor anterior menționate.
Ca atare, aspectele referitoare la confuzia între patrimoniul bunicului P. S. cu patrimoniul străbunicii P. S., averi ce aveau caracter distinct, confuzia între mama și bunica recurentei-reclamante, ambele purtând numele de P. S., aprobarea cererii de despăgubiri în baza acelorași înscrisuri, în cadrul unui alt dosar de despăgubiri, constituie motive noi, ce nu sunt susceptibile de analiză direct în faza recursului raportat la disp. art. 316 și art. 294 Cod pr. civ. Se are în vedere împrejurarea că motivele menționate nu pot fi valorificate drept critici ale sentinței civile recurate, câtă vreme prin aceasta s-a menținut motivarea cuprinsă în decizia contestată, ca atare, se impune ca acestea să fi fost invocate în cadrul contestației formulate potrivit art. 7 alin. 4, 5 din Legea nr. 9/1998.
Cu titlu de considerent subsidiar, Curtea constată că aspectele noi relevate în recurs referitoare la caracterul distinct al patrimoniilor lui P. S. și P. S. au format obiect de analiză în cadrul dosarului nr._/3/2010* al Curții de Apel București, fiind tranșate cu putere de lucru judecat prin decizia civilă nr. 3027/14.04.2014, pronunțată de completul inițial învestit, anterior admiterii declarației de abținere.
În ceea ce privește criticile privind modul de soluționare a motivelor invocate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, Curtea constată că acestea sunt nefondate. Astfel cum în mod corect a reținut prima instanță, prin Decretul nr. 553/1993 s-a dispus anularea, în măsura în care nu au fost achitate, a sumelor datorate drept preț de coloniștii evacuați din Dobrogea de Sud pentru terenurile și construcțiile primite de către aceștia potrivit contractelor încheiate în baza Legii nr. 766/1941. Totodată, recurenta-reclamantă nu a produs dovezi care să ateste incidența excepției referitoare la plata integrală sau parțială a prețului imobilelor. Astfel, în mod corect s-a concluzionat că în pofida naturii juridice inițiale a contractului, de act cu titlu oneros, se impune concluzia potrivit căreia autorul reclamantei a fost despăgubit prin renunțarea vânzătorului, în speță, Statul Român, la încasarea prețului.
Nici argumentul întemeiat pe nepublicarea Decretului nr. 553/1953 nu poate fi primit, câtă vreme, astfel cum a reținut prima instanță, actul de dispoziție constând în renunțarea la plata despăgubirilor produce efecte independent de omisiunea parcurgerii acestei formalități.
Pentru considerentele anterior menționate, în temeiul art. 496, art. 498 din Noul Cod de procedură civilă, va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge recursul declarat de recurenta – reclamantă P. S. A. sector 2, București, ., ., .>Sentinței civile nr.4114/11.09.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a II-a de C. Administrativ și Fiscal ( anterior Secția a IX-a C.) în dosarul nr._ / CA/2012, în contradictoriu cu intimata – pârâtă A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR, sector 1, București, CALEA FLOREASCA, nr. 202,ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 11.06.2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR, I. C. M. P. O. D. G. M. E.
GREFIER
M. LUCREȚIA
Redactat/Tehnoredactat – jud. C.M.I.
Jud. fond S. S. C. - Tribunalul București – Secția a II-a de C. Administrativ și Fiscal ( anterior Secția a IX-a C.)
15
| ← Pretentii. Decizia nr. 2856/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Obligaţia de a face. Sentința nr. 1816/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
