Pretentii. Decizia nr. 2856/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2856/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 18-05-2015 în dosarul nr. 29535/3/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR. 29.535/3/C./2013
DECIZIA CIVILĂ NR. 2856
Ședința publică din data de 18.05.2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: O. D. P.
JUDECĂTOR: B. C.
JUDECĂTOR: V. H.
GREFIER: E. S. M.
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de recurenta-reclamantă Ț. G. N., împotriva sentinței civile nr. 6972/29.10.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a II-a C. administrativ și fiscal în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți M. FINANȚELOR PUBLICE și DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI - ADMINISTRAȚIA SECTORULUI 4 A FINANȚELOR PUBLICE, precum și intimata – pârâtă - chemată în garanție ADMNISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU, având ca obiect „pretenții-taxă de poluare”.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima strigare a cauzei, nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează Curții faptul că recurenta-reclamantă a solicitat judecarea cauzei și în lipsă, după care,
Față de lipsa părților la apelul nominal, date fiind dispozițiile art. 104 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor de judecată aprobat prin Hotărârea CSM nr. 387/2005, Curtea dispune reluarea cauzei la sfârșitul listei de ședință.
La a doua strigare a cauzei, la apelul nominal făcut în ședință publică, au lipsit părțile.
Curtea, având în vedere că s-a solicitat judecarea cauzei și în lipsă, reține dosarul spre soluționare asupra recursului.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
I. Prin sentința civilă nr. 6972/29.10.2014, pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul București – Secția de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta Ț. G. N., în contradictoriu cu pârâții Administrația Finanțelor Publice Sector 4 prin Direcția G. Regională a Finanțelor Publice București, Ministerul Finanțelor Publice și Administrația F. pentru Mediu, precum și cererea pârâtei de chemare în garanție a Administrației F. pentru Mediu.
În motivarea efectivă a soluției pronunțate, a reținut Tribunalul următoarele:
Prin contractul de vânzare-cumpărare pentru un autovehicul folosit fără nr. si data (fila 8 dosar) reclamanta Ț. G. N. a cumpărat de la B. Geel din Olanda autovehiculul rulat marca Opel Astra GTC tip A-H/C, categoria M1, an fabricație 2009, norma de poluare E4, nr. de identificare W0L0AHL_, autoturismul fusese înmatriculat in Olanda la data de 23.04.2009.
În vederea înmatriculării autoturismului în România, reclamanta a achitat la data de 7.08.2013 suma de 3.102 lei cu titlu de timbru de mediu pentru autovehicule (f. 12), datorată potrivit art. 4 lit. a din OUG nr. 9/2013. Suma a fost stabilită prin decizia nr. 3705/24.07.2013 emisă de Administrația Finanțelor Publice a Sectorului 4 București (f. 12).
Reclamanta a formulat prezenta acțiune în contencios administrativ, solicitând obligarea pârâtei la restituirea sumei achitate cu titlu de timbru de mediu.
Tribunalul reține mai întâi, în ce privește admisibilitatea acțiunii în justiție, că potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. În înțelesul prezentei legi, refuzul nejustificat de a soluționa o cerere semnifică exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane; este asimilată refuzului nejustificat și nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluționării favorabile a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile (art. 2 alin. 1 lit. i din aceeași lege). Art. 8 alin. 1 teza a doua din Legea contenciosului administrativ prevede, de asemenea, că se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim. Față de textele de lege citate, tribunalul constată că cererea reclamantului este admisibilă, acesta invocând existența unui refuz nejustificat al pârâtei de a da curs cererii sale de restituire a sumei achitate cu titlu de timbru de mediu.
De asemenea, având în vedere că reclamantul solicită restituirea unei sume despre care pretinde că a fost încasată cu încălcarea dispozițiilor dreptului Uniunii Europene, trebuie avut în vedere că, potrivit principiilor stabilite de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în măsura în care se urmărește repararea prejudiciului cauzat de acțiuni contrare dreptului Uniunii Europene, condițiile impuse de dreptul comunitar în astfel de situații sunt respectarea principiului echivalenței (care impune ca aceste modalități de restituire a taxelor să nu fie mai puțin favorabile decât cele care privesc acțiunile similare la nivel intern) și a principiului eficienței, care impune ca aceste reglementări să nu facă imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite prin ordinea juridică comunitară (cauza C-228/96 Aprile SRL v. Amministrazione delle Finanze dello Stato).
Din analiza hotărârii pronunțate de Curtea de Justiție în cauzele reunite C-410/98 și C-397/98 Metallgesellschaft și Hoechst rezultă faptul că restituirea taxelor prelevate cu încălcarea dreptului european nu poate fi condiționată de contestarea reglementării la momentul efectuării plății, mai ales atunci când practica administrativă era în sensul respingerii contestațiilor contribuabililor. Cu alte cuvinte, Curtea menționează faptul că autoritățile fiscale naționale nu pot invoca culpa contribuabililor, care nu au apelat la un remediu național ineficient, în condițiile în care ele însele sunt culpabile pentru aplicarea unor reguli naționale incompatibile cu dreptul european.
Prin Decizia de recurs în interesul legii nr. 24/14.11.2011 pronunțată în dosarul nr. 9/2011 de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a statuat în același sens, reținându-se că procedura de contestare prevăzută de art. 7 din O.U.G. nr. 50/2008 (care a cuprins o reglementare similară celei instituite prin OUG nr. 9/2013) raportat la art. 205-218 din Codul de procedură fiscală nu se aplică în cazul cererilor de restituire a taxei de poluare întemeiate pe dispozițiile art. 117 alin. 1 lit. d din același cod.
În ceea ce privește fondul cererii reclamantei, tribunalul constată însă că aceasta este neîntemeiată, pentru considerentele ce vot fi expuse în continuare:
Obligația de plată a timbrului de mediu aferent primei înmatriculări în România a unui vehicul este prevăzută, după cum s-a arătat mai sus, de art. 4 lit. a din OUG nr. 9/2013, normă juridică ce face parte dintr-un act normativ în vigoare (ordonanța de urgență) și care nu a fost declarat neconstituțional printr-o decizie a Curții Constituționale.
Susținerile reclamantei în sensul că OUG nr. 9/2013 ar contraveni legislației naționale sunt lipsite de sens, atât timp cât ordonanța de urgență are forța juridică a unei legi, iar eventualul conflict între acte normative cu valoare de lege se rezolvă potrivit unor reguli binecunoscute (norma specială derogă de la norma generală, norma ulterioară abrogă norma anterioară etc.). În speță, nu se identifică nicio lege națională prin care să se fi abrogat vreo dispoziție a OUG nr. 9/2013 și nici care să reglementeze altfel și într-un mod „special” domeniul taxelor „de mediu” datorate la înmatricularea autovehiculelor. De asemenea nu se pune problema unei contrarietăți între OUG nr. 9/2013 și Constituția României, singurul organ competent să constate o asemenea contrarietate fiind Curtea Constituțională, care nu a făcut însă acest lucru până în prezent.
Fiind astfel vorba de o normă internă aflată în vigoare și care nu a fost declarată neconstituțională, art. 4 lit. a din OUG nr. 9/2013, care prevede obligația reclamantei de a achita timbrul de mediu, este pe deplin aplicabilă. Este adevărat că, în situația în care s-ar constata existența unei contrarietăți între norma internă și o normă aparținând dreptului Uniunii Europene, norma internă ar fi înlăturată de la aplicare, potrivit principiului priorității dreptului uniunii, dezvoltat de Curtea de Justiție a Comunităților Europene în jurisprudența sa (Administrazione delle Finanze dello Stato/Simmenthal, C-106/77) și statuat prin prevederile art. 148 alin. 2 din Constituția României.
Este de asemenea adevărat că prin două hotărâri pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene (în cauzele T. și N.), o taxă percepută anterior la momentul primei înmatriculări în România a unui autovehicul („taxa pe poluare” instituită prin OUG nr. 50/2008), având o natură similară sau cvasi-identică cu timbrul de mediu, a fost declarată ca fiind contrară dreptului Uniunii Europene, respectiv art. 110 TFUE. Această soluție a Curții de la Luxemburg s-a întemeiat însă pe aceea că, prin modul în care era așezată (se aplica autovehiculelor rulate aflate la prima înmatriculare în România, o astfel de taxă nefiind însă percepută pentru autovehiculele rulate înmatriculate deja în România și care fac obiectul unei vânzări), taxa pe poluare instituia un regim fiscal discriminator între autovehiculele de ocazie importate și autovehiculele de ocazie similare prezente deja pe teritoriul național, descurajând punerea în circulație, în România, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.
Însă, acest efect discriminator nu mai poate fi reținut în privința timbrului de mediu reglementat de OUG nr. 9/2013. Aceasta deoarece timbrul de mediu se aplică atât la prima înmatriculare în România a unui autovehicul (art. 4 lit. a), dar și cu ocazia transcrierii dreptului de proprietate asupra unui autovehiculului rulat și pentru care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, taxa pe poluare pentru autovehicule sau taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule (art. 4 lit. c). Instituirea obligației de plată a timbrului de mediu și pentru autovehiculele deja înmatriculate în România, care fac obiectul unei vânzări, este de natură să înlăture efectul descurajant pentru importul din alte state membre a unor produse de aceeași natură și orientarea consumatorului către produse de pe piața autohtonă, identificat de CJUE în hotărârile menționate în privința fostei taxe pe poluare.
Astfel fiind, neputându-se reține încălcarea dreptului uniunii prin reglementarea instituită prin OUG nr. 9/2013, nu se pune nici problema înlăturării de la aplicare a normei interne de către dreptul UE. Rezultă deci că suma achitată de reclamant cu titlu de timbru de mediu a fost datorată în mod legal, iar refuzul pârâtelor de a o restitui nu poate fi calificat ca nejustificat. Acțiunea reclamantului va fi astfel respinsă ca neîntemeiată.
Față de soluția dată cererii principale, cererea de chemare în garanție formulată de pârâta AFP Sector 4 în contradictoriu cu Administrația F. pentru Mediu va fi respinsă ca rămasă fără obiect.
II. Împotriva acestei sentințe, ce i-a fost comunicată la 02.12.2014, a declarat recurs, înregistrat la data de 10.12.2014, reclamanta Ț. G. N., solicitând admiterea căii de atac și casarea hotărârii recurate, iar, rejudecând pe fond cauza, admiterea acțiunii în sensul obligării pârâtelor la plata sumei de 3.102 lei cu titlu de plată nedatorată, sumă încasată cu titlu de timbru de mediu pentru autovehicule, actualizată cu indicele de inflație începând cu data de 07.08.2013, data plății, și cu dobândă legală aferentă; cu cheltuieli de judecată.
Curtea reține că potrivit art. 499 NCPC „Prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. În cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivelor de casare”.
II.1 În motivarea recursului, s-a arătat în esență că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii.
În acest sens, a arătat partea recurentă că taxa litigioasă contravine dreptului european în materie, respectiv art. 110 TFUE, astfel cum a fost interpretat în jurisprudența CJUE.
A susținut recurenta – reclamantă că a achiziționat la data de 04.05.2009 un autoturism nou Opel Astra din Belgia, iar după revenirea în România a fost obligată să achite cu titlu de taxă suma de 3102 lei la data de 07.08.2013 pentru înmatricularea acestuia în România, deși în Belgia fuseseră deja achitate toate taxele aferente.
Acțiunea a fost îndreptată nu numai împotriva AFP, ci și a AFM, astfel că ar fi trebuit respinsă chemarea acesteia în garanție.
Totodată, prima instanță trebuia să acorde relevanță răspunsului la întâmpinare, în care partea recurentă – reclamantă arată că își formulase apărări în raport de cele învederate de pârâtă în întâmpinare.
În plus, în cuprinsul hotărârii se găsesc pasaje care nu au fost preluate din cererea de chemare în judecată, astfel că s-au folosit motivări din dosare similare. Arată reclamanta că nu a parcurs procedura plângerii prealabile, aceasta neatrăgând respingerea acțiunii în raport de decizia nr. 24/2011 a ÎCCJ pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii.
În plus, autoturismul a fost achiziționat din Belgia, iar nu din Olanda, aspect reținut eronat de prima instanță.
Prin apărările formulate, recurenta – reclamantă susține că nu a afirmat că OUG nr. 9/2013 ar contraveni normelor interne, ci celor de drept al Uniunii Europene, iar la data achiziționării acel autoturism era nou și nu second – hand.
A susținut partea reclamantă că nu este aplicabilă jurisprudența T. și N., situația de fapt diferind.
Susține recurenta că România este singura țară care are o legislație contrară normelor UE, prin care obligă la plata unor astfel de taxe.
A făcut referire partea recurentă la disp. art. 148 alin. 2 din Constituția României, OUG nr. 9/2013 încălcând acest text constituțional.
Apreciază partea recurentă că disp. OUG nr. 9/2013 contravin dreptului european în această materie, fiind incompatibilă cu art. 110 TFUE, normele europene fiind lipsite de efect dacă produsele străine ar fi supuse unui regim mai sever față de produsele interne ulterior traversării frontierei statului membru.
Or, ca efect al OUG nr. 9/2013 se poate concluziona că persoanele care urmăresc achiziționarea unui autovehicul sunt direcționate înspre dobândirea unuia național din categoria celor nesupuse plății timbrului de mediu, în timp ce în ipoteza achiziționării sale din alt stat membru UE se suportă invariabil o sarcină fiscală cu ocazia înmatriculării sale în România, astfel încât rezultă un caracter indirect discriminator față de produsele importate.
A făcut referire partea recurentă – reclamantă la ordonanța CJUE pronunțată în cauzele conexate C. și C., acestea fiind apreciate ca deopotrivă aplicabile și în cauza de față.
În consecință, în raport de jurisprudența constantă a CJUE contribuabilii au dreptul la restituirea taxei plătite, respectându-se principiul securității juridice.
Recurenta – reclamantă a invocat de asemenea jurisprudența din cauza C. c. Enel, precum și cea din cauza Simmenthal, concluzionând în sensul unei incompatibilități evidente a taxei cu dreptul european invocat.
În consecință, s-a solicitat admiterea căii de atac, astfel cum a fost formulată.
În cadrul procedurii de regularizare a cererii de recurs, partea recurentă-reclamantă a depus cerere precizatoare astfel motivul de nelegalitate invocat ca fiind art. 488 alin.1 pct.8 NCPC.
II.2 Fiind comunicată cererea de recurs către părțile intimate, a formulat întâmpinare la 29.01.2015 intimata ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
În motivare, a apreciat în esență intimata că taxa litigioasă prezintă caracter legal și respectă dreptul european în materie, inclusiv jurisprudența CJUE dată în interpretarea acestuia.
A solicitat judecata în lipsă.
II.3 Recurenta – reclamantă a depus la 10.03.2015, răspuns la întâmpinare, prin care a susținut respingerea apărărilor formulate de intimată ca fiind lipsite de fundament și admiterea căii de atac, astfel cum a fost formulată.
III. Asupra recursului formulat, constatând că este competentă să procedeze la soluționare în condițiile art. 483 alin. 4 NCPC rap. la art. 10 alin. 2 din Legea nr. 554/2004, Curtea, analizând sentința civilă recurată, reține următoarele:
Art. 488 alin. 1 NCPC prevede: ”(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei; (…) 8.când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.”.
Totodată, art. 483 alin. 3 și 4 NCPC prevede că „(3) Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. (4) În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată. Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător.”.
Din interpretarea dispozițiilor citate în precedent, Curtea reține că recursul reprezintă acea cale extraordinară de atac prin care hotărârea atacată este supusă controlului judiciar prin prisma conformității sale cu regulile de drept aplicabile, ceea ce implică recunoașterea posibilității părții interesate de a o critica doar pentru motive de nelegalitate, iar nu și de netemeinicie.
Recursul este nefondat.
Observând motivele de recurs dezvoltate de partea recurentă, Curtea constată că acesta se încadrează în motivele de casare/nelegalitate prev. de art. 488 alin. 1 pct. 6 și 8 NCPC.
Art. 488 alin. 1 pct. 6 NCPC stabilește că există motiv de casare/nelegalitate atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.
Arată Curtea că, față de disp. art. 425 alin. 1 lit. b) NCPC, judecătorul este obligat să motiveze soluția dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă tuturor argumentelor invocate de părți în susținerea acestor capete de cerere, pentru a se considera că hotărârea este motivată; altfel spus, instanța nu este ținută să examineze și să discute în mod special, detaliat, fiecare argument invocat de părți în susținerea pretențiilor lor, ci are obligația de a arăta motivele de fapt și de drept care au determinat hotărârea.
Astfel, se constată stabilirea în considerentele hotărârii de fond a situației de fapt, încadrarea în drept, examinarea argumentelor relevante ale părților, exprimarea punctului de vedere al instanței față de argumentele relevante, expunerea raționamentului logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. În plus, considerentele dezvoltate de tribunal sunt în legătură cu obiectul cererii de chemare în judecată, adică dreptul părții reclamante de a beneficia de restituirea taxei litigioase.
În ce privește considerentele consemnate eronat în sentința civilă recurată, în expunerea conținutului cererii de chemare în judecată raportat la procedura plângerii prealabile și la caracterul OUG nr. 9/2013 de a contraveni legislației naționale în vigoare, respectiv stabilirea de către prima instanță în mod eronat a locului achiziționării autoturismului, astfel cum susține partea recurentă – reclamantă în cererea de recurs formulată, Curtea arată că nu sunt de natură a determina în vreun fel admiterea căii de atac formulate. Astfel, constituie motiv de recurs situația în care hotărârea de fond nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Or, considerentele prin care se argumentează efectiv soluția pe fondul cauzei nu sunt străine de natura acesteia, ci privesc exact obiectul cauzei, iar indicarea greșită a țării de achiziție a bunului mobil reprezintă expresia unei erori materiale, esențial fiind pentru cauza de față faptul că prima instanță a perceput corect că acesta provine dintr-un alt stat membru UE. Totodată, expunerea în parte eronată a cererii de chemare în judecată nu este de natură a o vătăma pe partea reclamantă, căci analiza efectivă a instanței de fond în motivarea soluției pronunțate este în legătură cu aspectul litigios al cauzei.
În consecință, Curtea constată că respectivele considerente sunt detaliate în mod corespunzător obligației legale de motivare a hotărârii pronunțate și nu rezultă a cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei, astfel încât acest motiv de casare/nelegalitate este lipsit de fundament.
Potrivit art. 488 alin. 1 pct. 8 NCPC constituie motiv de casare/nelegalitate încălcarea prin hotărâre sau aplicarea greșită a nomelor de drept material. Va fi incident acest motiv atunci când instanța de fond, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.
Din analiza înscrisurilor atașate în dosarul tribunalului, Curtea constată că partea reclamantă a achitat la data de 07.08.2013, în vederea înmatriculării în România, suma de 3.102 lei timbru de mediu, pe baza deciziei nr. 3705/24.07.2013 privind stabilirea sumei reprezentând timbrul de mediu pentru autovehicule, pentru un autoturism înmatriculat ca nou la data de 23.04.2009 în Belgia de aceeași parte reclamantă.
Specificul cererii de chemare în judecată este determinat de invocarea unei pretinse neconcordanțe între legea internă care impune plata timbrului de mediu pentru autovehicule, anume OUG nr. 9/2013, și cea existentă la nivelul Uniunii Europene - art.110 TFUE, a cărei aplicare prioritară este în competența instanței interne în conformitate cu dispozițiile art.148 alin.2 din Constituția României.
Arată Curtea că în România a fost reglementată taxa pe poluare prin OUG nr. 50/2008, OUG nr. 208/2008, OUG nr. 218/2008, OUG nr. 7/2009 si OUG nr. 117/2009 și reprezenta suma de bani calculată după criteriile indicate în actul normativ pentru o anumită categorie de autovehicule care se înmatriculează în România.
La data de 7 aprilie 2011, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a pronunțat hotărârea preliminară în cauza I. T. c. Statul R. prin M. Economiei si Finanțelor, Direcția G. a Finanțelor Publice Sibiu, Administrația Finanțelor Publice Sibiu, Administrația F. pentru Mediu si M. Mediului, afacerea C-402/09, ca urmare a cererii de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulate de Tribunalul Sibiu la 18 iunie 2009.
Interpretarea instanței europene privește compatibilitatea cu art. 110 TFUE a taxei pe poluare percepute în temeiul O.U.G. nr. 50/2008 în forma sa inițială, aplicabilă în perioada 1 iulie 2008 – 14 decembrie 2008, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând că „articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor autovehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională”.
La data de 07 iulie 2011, Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat în cauza C-263/10, afacerea N., asupra interpretării art. 110 TFUE din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (TFUE) pornind de la mai multe întrebări adresate Curții de Tribunalul Gorj sesizat cu o cerere de restituire a taxei pe poluare.
Prin această hotărâre, Curtea a reluat considerentele expuse în hotărârea în cauza C-402/09 T., considerând că modificările succesive aduse O.U.G. nr. 50/2008 prin O.U.G. nr. 208/2008, O.U.G. nr. 218/2008, O.U.G. nr. 7/2009 si O.U.G. nr. 117/2009 mențin un regim de impozitare care descurajează înmatricularea în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre și care se caracterizează printr-o uzură și o vechime importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală, condiții în care reglementarea menționată are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre.
In opinia Curții, competența statelor membre de a stabili noi taxe nu este nelimitată, interdicția de a aplica impozite mai mari produselor provenind din alte state membre în raport cu taxele aplicate produselor naționale, prevăzută de art. 110 TFUE, trebuie să se aplice de fiecare dată când taxa respectiva este de natură să descurajeze importul de bunuri provenite din alte state membre, favorizând producția națională.
Astfel, Curtea a decis că art. 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că impunerea unei taxe fiscale (taxa pe poluare) doar autovehiculelor înmatriculate pentru prima dată în România după . O.U.G. nr. 50/2008, deși nediscriminatorie, creează un efect protecționist pe piață, descurajând importul de mașini de ocazie fără a descuraja în egală măsură și cumpărarea de mașini de ocazie existente pe piața națională anterior OUG nr. 50/2008.
Prin Legea nr. 9/2012 ce a reglementat taxa pentru emisii poluante provenite de la autovehicule a fost abrogată OUG nr. 50/2008 și înlăturat efectul protecționist constatat, prevăzându-se în art. 4 al Legii nr. 9/2012 că: „(1) Obligatia de plata a taxei intervine: a) cu ocazia primei inmatriculari a unui autovehicul in Romania; b) la repunerea in circulatie a unui autovehicul dupa incetarea unei exceptari sau scutiri dintre cele la care se face referire la art. 3 si 8; c) la reintroducerea in parcul national a unui autoturism, in cazul in care, la momentul scoaterii sale din parcul national, i s-a restituit ultimului proprietar valoarea reziduala a taxei, in conformitate cu prevederile art.; (2) obligatia de plata a taxei intervine si cu ocazia primei transcrieri a dreptului de proprietate, in Romania, asupra unui autovehicul rulat si pentru care nu a fost achitata taxa speciala pentru autoturisme si autovehicule, conform Legii nr. 571/2003, cu modificarile si completarile ulterioare, sau taxa pe poluare pentru autovehicule si care nu face parte din categoria autovehiculelor exceptate sau scutite de la plata acestor taxe, potrivit reglementarilor legale in vigoare la momentul inmatricularii.”.
Ulterior însă, prin OUG nr. 1/2012 pentru suspendarea aplicării unor dispoziții ale Legii nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, precum și pentru restituirea taxei achitate în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (2) din lege, s-a dispus suspendarea până la data de 01.01.2013 a aplicării dispozițiilor art. 2 lit. i), ale art. 4 alin. (2) si a celor privind prima transcriere a dreptului de proprietate, ale art. 5 alin. (1) din Legea nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule.
Prin ordonanța din 3 februarie 2014, Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat în cauzele reunite C-97/13 (S. G. C. împotriva Administrația Finanțelor Publice Mediaș, Administrația F. pentru Mediu) și C-214/13 (Administrația Finanțelor Publice A. împotriva G. C.), în sensul că varianta taxei pentru emisii poluante aplicabilă în perioada de suspendare a dispozițiilor art. 4 alin. (2), și anume până la data de 01.01.2013, este incompatibilă cu art. 110 TFUE.
Instanța europeană a reținut că Legea nr. 9/2012 prezenta o diferență esențială în raport cu OUG nr. 50/2008, în măsura în care această lege prevedea, la articolul 4 alineatul (2), că taxa pe poluare era datorată începând din acel moment și cu ocazia primei vânzări pe piața națională a unor autovehicule de ocazie deja înmatriculate în România și cărora nu li se aplicase încă această taxă.
Prin urmare, concluzia Curții în sensul că varianta taxei pentru emisii poluante aplicabilă pe perioada de suspendare a art. 4 alin. (2) este incompatibilă cu art. 110 TFUE este fundamentată tocmai pe împrejurarea că OUG nr. 1/2012 a privat articolul 4 alineatul (2) menționat de efectele sale până la 1 ianuarie 2013.
La data de 15.03.2013 au intrat în vigoare dispozițiile OUG nr. 9/2013 privind timbrul de mediu pentru autovehicule (în temeiul căreia este datorată taxa litigioasă), act normativ ce cuprinde o soluție legislativă esențial diferită de cea din OUG 50/2008 și de cea din Legea 9/2012 din perioada de suspendare a aplicării art. 4 alin (2).
Astfel, se constată că noul act normativ impune obligația de plată a timbrului de mediu o singură dată, atât pentru autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre decât România, cât și pentru vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie și pentru care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, taxa pe poluare pentru autovehicule sau taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule.
Prin decizia nr. 13/20.10.2014, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a hotărât că „Dispozițiile art. 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 9/2013 privind timbrul de mediu pentru autovehicule, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 37/2014, și ale art. 1 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 9/2013 privind timbrul de mediu pentru autovehicule, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 88/2013, se interpretează în sensul că timbrul de mediu se datorează și în situația transcrierii dreptului de proprietate asupra unui autovehicul rulat provenit de pe piața internă a cărui primă înmatriculare a fost anterioară datei de 1 ianuarie 2007”.
Ca urmare, la momentul deciziei litigioase, timbrul de mediu se datorează pentru orice autoturism rulat, indiferent că este achiziționat din străinătate sau deja înmatriculat în România, cu excepția celor pentru care a fost achitată taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, taxa pe poluare pentru autovehicule sau taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule.
Apreciază Curtea că o astfel de reglementare înlătură efectul protecționist subliniat de CJUE în cauzele C-402/09, T., și C-263/10, N. sau în cauzele reunite C-97/13 (S. G. C. împotriva Administrația Finanțelor Publice Mediaș, Administrația F. pentru Mediu) și C-214/13 (Administrația Finanțelor Publice A. împotriva G. C.), întrucât, atât timp cât pentru autoturisme cu aceleași caracteristici se datorează taxă, indiferent dacă la momentul achiziționării au fost deja înmatriculate în România ori sunt achiziționate dintr-un stat membru UE, nu se poate considera că mai este încurajată punerea în circulație a celor achiziționate de pe piața internă în detrimentul celor achiziționate de pe piețele celorlalte state membre ale Uniunii Europene, ci ambele categorii de autovehicule se află în aceeași situație juridică.
Așa fiind, in principiu, nu se poate reține existența vreunei distorsionări a concurenței în privința, pe de o parte, a autovehiculelor înmatriculate pentru prima dată în Uniunea Europeană (categorie din care face parte și autovehiculul reclamantului, conform celor arătate anterior) și reînmatriculate în Romania și, pe de altă parte, a autovehiculelor similare înmatriculate pentru prima dată în Romania în aceeași perioadă.
In concret, reclamantul din prezenta cauză era pus în fața următoarei opțiuni: fie să cumpere autovehiculul înmatriculat pentru prima dată în UE la 23.04.2009, fie să cumpere un autovehicul similar, înmatriculat pentru prima dată pe teritoriul României în data de 23.04.2009.
Atât în primul caz, cât și în al doilea, reclamantul suportă valoarea de circulație a autovehiculului, la care se adăugă valoarea timbrului de mediu, față de disp. art. 4 din OUG nr. 9/2013, în cazul bunului existent pe piața internă sub forma valorii reziduale a taxei pe poluare înglobate (adăugate) în prețul său de vânzare. Așadar, în ambele situații, reclamantul suportă o sarcină fiscală. Or, partea reclamantă nu a demonstrat, față de disp. art. 249 NCPC, că ar exista vreo diferență între cele două valori în discuție, limitându-și apărările la simple afirmații subiective, fără a indica și dovedi în concret cum valoarea (reziduală) a taxei pe poluare este diferită de cea a timbrului de mediu datorat, spre a interveni o afectare a comerțului intracomunitar.
Prin urmare, pentru a garanta neutralitatea taxei, valoarea vehiculului de ocazie importat reținută ca bază de impozitare trebuie să reflecte valoarea unui vehicul similar înmatriculat pe teritoriul național (Hotărârea Weigel, punctul 71, și Hotărârea din 20 septembrie 2007, Comisia/G., C‑74/06, Rep., p. I‑7585, punctul 28).
Totodată, în hotărârea pronunțată la 19.12.2013 în cauza C-437/12 X, CJUE a arătat că „În vederea aplicării articolului 110 TFUE, produsele naționale similare, comparabile cu un vehicul de ocazie precum cel în discuție în litigiul principal, a cărui primă utilizare este anterioară datei de 1 februarie 2008 și care a fost importat și înmatriculat în Țările de Jos în anul 2010, sunt vehiculele care se află pe piața olandeză și care prezintă caracteristicile cele mai apropiate de cele ale vehiculului în cauză”; a argumentat instanța de la Luxemburg în considerentele 22-24 ale hotărârii pronunțate că «(22). (…) trebuie amintit că autovehiculele prezente pe piața unui stat membru sunt „produse naționale” ale acestuia în sensul articolului 110 TFUE (a se vedea Hotărârea T., …, punctul 55). (23). Atunci când aceste produse sunt puse în vânzare pe piața vehiculelor de ocazie din acest stat membru, ele trebuie considerate „produse similare” cu vehiculele de ocazie importate dacă proprietarii lor și nevoile la care răspund le plasează într‑un raport de concurență. Gradul de concurență dintre două modele depinde de măsura în care ele răspund unor diverse cerințe, în special în materie de preț, de dimensiuni, de confort, de performanțe, de consum, de durată de viață și de fiabilitate. Vehiculul de referință trebuie să fie cel care prezintă caracteristicile cele mai apropiate de cele ale vehiculului importat. Aceasta implică luarea în considerare a modelului, a tipului și a altor caracteristici, precum modul de propulsie sau dotarea, vechimea, kilometrajul, starea generală sau marca (a se vedea în special Hotărârea din 19 septembrie 2002, Tulliasiamies și Siilin, C‑101/00, R.., p. I‑7487, punctele 75 și 76, precum și Hotărârea din 20 septembrie 2007, Comisia/G., C‑74/06, Rep., p. I‑7585, punctele 29 și 37). (24). În această privință, trebuie arătat că criteriile menționate la punctul anterior nu au fost enumerate nici în mod exhaustiv, nici în mod imperativ. În mod evident, vehiculul de referință poate varia în funcție de caracteristicile proprii ale vehiculului importat. Două vehicule care au aceeași dată de primă utilizare nu sunt în mod obligatoriu similare, de exemplu din cauza unei diferențe de uzură. Instanța națională are sarcina ca, luând în considerare caracteristici precum cele menționate la punctul anterior, să determine care sunt produsele naționale care prezintă caracteristicile cele mai apropiate de cele ale vehiculului importat în discuție”.
Astfel, raportarea în comparație nu se face la orice autoturism existent pe piața națională, ci la un autoturism similar potrivit criteriilor din jurisprudența CJUE.
În ce privește hotărârea Curții din Luxemburg pronunțată în cauza C-331/13, I. N. N. împotriva Administrației Finanțelor Publice a Municipiului Sibiu, Administrației F. pentru Mediu, instanța reține că prin aceasta se analizează doar sistemul de rambursare a unei taxe percepute cu încălcarea dreptului Uniunii Europene, adică sistemul reglementat de art. 12 din OUG nr. 9/2013, adică de restituire a taxei speciale pentru autoturisme și autovehicule, a taxei pe poluare pentru autovehicule sau a taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicul având un cuantum valoric superior timbrului de mediu, fără ca CJUE să aprecieze însă că timbrul de mediu, astfel cum a fost instituit ca o taxă distinctă de cele menționate în precedent, ar contraveni dreptului european în materie.
Față de cele arătate în precedent, nu se poate reține vreo incidență a motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 NCPC, după cum nu rezultă nici incidența celui de la art. 488 alin. 1 pct. 6 NCPC, hotărârea primei instanțe conținând motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază, considerentele sale fiind concordante soluției din dispozitiv și explicând raționamentul logico – juridic avut în vedere de judecător la soluționarea cauzei, fără a rezulta o greșită aplicare a art. 4 din OUG nr. 9/2013, text avut în vedere de prima instanță în părțile sale relevante pentru cauza de față.
Mai subliniază Curtea că din coroborarea minutei și a dispozitivul sentinței civile recurate rezultă că prima instanță a soluționat acțiunea părții reclamante inclusiv în contradictoriu cu pârâta Administrația F. pentru Mediu, iar potrivit art. 445 NCPC „(…) completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condițiile art. 442 - 444.”, cu mențiunea că potrivit art. 444 NCPC constituie caz de completare a hotărârii pretinsa omisiune a instanței de fond de a se fi pronunțat asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale.
Față de cele arătate în precedent, fiind legală sentința primei instanțe, în raport de disp. 496 și art. 498 NCPC, Curtea va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă Ț. G. N., cu domiciliul în București, sector 4, Splaiul Unirii, nr. 168, ., .>sentinței civile nr. 6972/29.10.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a II-a C. administrativ și fiscal, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți M. FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, sector 5, ., și DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI-ADMINISTRAȚIA SECTORULUI 4 A FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, sector 2, ., precum și intimata - pârâtă - chemată în garanție ADMNISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU, cu sediul în București, sector 6, Splaiul Independenței, nr. 294, . nefondat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 18.05.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
O. D. P. B. C. V. H.
GREFIER
E. S. M.
Red./Thred. B.C./5ex./iunie 2015
Jud. fond L. P. /T.B.- Secția a II-a C.
| ← Litigiu cu Curtea de Conturi. Legea Nr.94/1992. Sentința nr.... | Anulare act administrativ. Decizia nr. 3326/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
