Anulare act administrativ. Sentința nr. 2223/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Sentința nr. 2223/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 15-09-2015 în dosarul nr. 1271/2/2015

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL

Dosar nr._

Sentința civilă nr. 2223

Ședința publică de la 15.09.2015

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE: M. E. G.

GREFIER: C. O.

Pe rol se află soluționarea cauzei de contencios administrativ privind pe reclamantul J. T. R. în contradictoriu cu pârâții C. NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, M. JUSTIȚIEI, P. DE PE L. ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, DIRECȚIA DE I. A INFRACȚIUNILOR DE CRIMINALITATE ORGANIZATĂ ȘI TERORISM, G. R. și P. R., având ca obiect anulare act administrativ.

La apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit părțile.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că prin serviciul registratură a fost depusă documentația administrativă și că părțile au solicitat judecarea cauzei în lipsă, după care:

Curtea constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționarea excepțiilor și pe fondul cauzei.

CURTEA,

Prin acțiunea înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr._ reclamantul J. T. R. a chemat în judecată pe pârâții C. NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII (C.N.C.D.),, M. JUSTIȚIEI, P. DE PE L. ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, DIRECȚIA DE I. A INFRACȚIUNILOR DE CRIMINALITATE ORGANIZATĂ ȘI TERORISM, G. ROMÂNIE și P. R., solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună:

-anularea Hotărârii nr. 722/10.12.2014 emisă de către primul pârât (C.N.C.D.) și obligarea acestuia să-i soluționeze cererea, înregistrată sub nr.2375/03.04.2014, în sensul de a se pronunța cu privire la faptul dacă există sau nu discriminarea învederată prin cererea depusă la C.N.C.D.

În motivarea acțiunii s-a arătat că, la data de 12.07.2011 a finalizat studiile școlii doctorale, iar prin Ordinul Ministrului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului nr. 6468/07.12.2011 i-a fost conferit titlul științific de doctor.

La data de 18.02.2014 a solicitat Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de I. a Infracțiunilor de Criminalitate și Terorism - Structura Centrală acordarea drepturilor bănești ce i se cuvin, respectiv sporul de 15 % pentru titlul științific de doctor, răspunsul fiind negativ.

La data de 03.04.2014 a formulat plângere la C. Național pentru Combaterea Discriminării pentru a se constata existența faptei discriminatorii, înlăturarea consecințelor faptei discriminatorii, și restabilirea situației anterioare discriminării (cf.art. 20 alin.3 din O.G. nr. 137/2000), plângerea nefiind soluționată de către C.N.C.D. considerând că nu are competența materială să constate astfel de fapte de discriminare, în schimb emițând un "punct de vedere de specialitate fără efecte juridice", ceea ce contravine O.G. nr.137/2000.

Prin petiția înregistrată sub nr. 2375/03.04.2014 am solicitat C.N.C.D. să constate existența unei discriminări impuse prin art. 48 pct.7 din Legea nr. 330/2009, precum și prin art. 30 alin.6 din Legea nr. 330/2009, coroborate cu art.6 alin.l din OUG nr. 1/2010, prin neacordarea sumei compensatorii prevăzută de art.30 al.6 din Legea nr.330/2009, coroborat cu art.6 al.l din OUG 1/2010 corespunzătoare sporului de 15% pentru obținerea titlului de doctor în drept, sumă care în prezent se acordă doar colegilor reclamantului care lucrează în condiții identice cu acesta și care dețineau titlul de doctor în drept la data de 31.12.2009, înlăturarea consecințelor faptelor discriminatorii și restabilirea situației anterioare discriminării, conform art.20 alin.3 din OUG nr.137/2000.

C.N.C.D. a refuzat să pronunțe o hotărâre cu efecte juridice, arătând că este necompetent material să soluționeze petiția pe care a formulat-o cu privire la toate capetele de cerere, inclusiv constatarea faptei de discriminare, și exprimând doar un punct de vedere de specialitate, fără efecte juridice.

Această problemă de drept a mai făcut obiectul dezbaterilor C.N.C.D., prin Hotărârea nr. 671/20.11.2013 pârâtul pronunțând o hotărâre cu efecte juridice și nu un „punct de vedere de specialitate" (ca în situația sa), constatând că în această situație există o discriminări indirectă, izvorâtă din lege.

Cu toate acestea, prin hotărârea a cărei anulare o solicită, respectiv nr. 722/10.12.2014, C.N.C.D a admis excepția de necompetență materială, invocată din oficiu, arătând că față de prevederile art. 28 din Procedură, raportat la dispozițiile deciziei Curții Constituționale nr.997/2008, C.N.C.D. nu se poate pronunța printr-o hotărâre cu efecte juridice, asupra discriminărilor instituite prin dispoziții legale (pct. 16 din hotărâre).

În continuare, C.N.C.D. a arătat că va "emite un punct de vedere de specialitate, asupra obiectului prezentei spețe, fără efecte juridice, astfel precum instituția a procedat în cauzele ce au avut ca obiect instituirea unei discriminări, prin efectele modificărilor legislative, în domeniul dreptului la sporul de doctorat." (pct.3).

Această din urmă afirmație nu este reală, până la momentul soluționării petiției C.N.C.D., pentru aceeași situație, pronunțând hotărâre și nu un „punct de vedere de specialitate", astfel cum rezultă din Hotărârea nr. 671/20.11.2013.

De altfel, conform O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea formelor de discriminare, C.N.C.D. pronunță numai hotărâri (art.20 alin.7) care produc efecte (art.20 alin. 8), ce pot fi atacate la instanță (art.20 alin.9) și constituie titlu executoriu (art.20 alin. 10), de aceea și în situația sa C.N.C.D. ar fi trebuit să pronunțe tot o hotărâre pe care ulterior să o poată valorifica în fața autorităților și nu un „punct de vedere de specialitate" care nu produce nici un efect juridic și care nu poate fi valorificat în fața autorităților.

Pe de altă parte, din conținutul deciziei Curții Constituționale nr.997/2008, invocate ca temei al respingerii petiției, nu rezultă că C.N.C.D.-ului i-ar fi înlăturată competența de a constata existența unor discriminări izvorâte din conținutul unor acte normative.

Astfel, Curtea Constituțională a statuat următoarele: „C. Național pentru Combaterea Discriminării îndeplinește rolul de "garant al respectării și aplicării principiului nediscriminării", iar potrivit dispozițiilor ort. 18 din același act normativ, "este responsabil cu aplicarea și controlul respectării prevederilor prezentei legi în domeniul său de activitate, precum și în ceea ce privește armonizarea dispozițiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative care contravin principiului nediscriminării". Mai departe, art. 19 alin. (1) Ut. c), precum și ort. 20 în ansamblu reglementează rolul jurisdicțional al Consiliului, care are ca finalitate, așa cum s-a arătat, "înlăturarea faptelor discriminatorii și restabilirea situației anterioare discriminării".

De asemenea, Curtea Constituțională a arătat că „în vederea îndeplinirii rolului său de garant al respectării și aplicării principiului nediscriminării, C. Național pentru Combaterea Discriminării este chemat să vegheze, printre altele, inclusiv asupra modului în care este respectat acest principiu în conținutul actelor normative. în acest sens, acest organ poate constata existenta unor prevederi de lege discriminatorii si își poate exprima opinia în ceea ce privește armonizarea dispozițiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative cu principiul nediscriminării.... ".

În final, Curtea Constituțională a concluzionat că „prevederile ort. 20 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 sunt neconstituționale în măsura în care sunt interpretate în sensul că acordă Consiliului N. pentru Combaterea Discriminării competenta ca, în cadrul activității sale jurisdicționale, să anuleze textul unor acte normative cu caracter discriminatoriu și chiar să substituie acest text cu dispoziții cuprinse în alte acte normative."

Or, este evident faptul că instanța constituțională a avut în vedere ipoteza în care, cu ocazia exercitării atribuțiilor sale, C.N.C.D. ar anula total sau parțial acte normative sau le-ar substitui cu dispoziții cuprinse în alte acte normative.

Însă, din niciuna dintre concluziile Curții Constituționale nu rezultă necompetența C.N.C.D. de a se pronunța prin hotărâre asupra constatării existentei discriminărilor instituite prin dispoziții legale sau necompetenta acestuia de a constata existenta sau inexistentei unei astfel de discriminări, așa cum eu am solicitat.

Totodată, Curtea Constituțională nu impune, nu obligă si nici nu sugerează C.N.C.D.-ului ca în cazul constatării existentei sau inexistentei unei situații de discriminare instituite prin dispoziții legale, acesta să emită un "punct de vedere de specialitate" și nu o hotărâre.

De altfel, acest lucru nici nu era posibil, datorită faptului, că, atât prin O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea formelor de discriminare, cât și prin Procedura Internă de Soluționare a Petițiilor și Sesizărilor (M.O. nr.348/6.05.2008) se prevede că hotărârea este actul prin care se soluționează petițiile, în cele două acte normative nefiind vreo referire la un așa numit act: "punct de vedere de specialitate".

Modalitatea în care C.N.C.D. înțelege să interpreteze motivarea Curții Constituționale din decizia invocată ca temei al respingerii petiției, respectiv "acest organ poate constata existența unor prevederi de lege discriminatorii și își poate exprima opinia în ceea ce privește armonizarea dispozițiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative cu principiul nediscriminării...." este nefondată deoarece este evident că "opinia" la care face referire Curtea Constituțională este o chestiune total diferită de competența pe care o are C.N.C.D. de a constata existența unei fapte de discriminare ce decurge dintr-o dispoziție legală, cele două putând coexista.

Soluția pronunțată de către CNCD nu poate fi primită și sub aspectul faptului că prin aceasta pârâtul, practic, s-a declarat necompetent să examineze o situație de discriminare ce își are originea în anumite dispoziții legale.

Această concluzie contravine dispozițiilor art.2 al.l și 3 din O.G. 137/2000, conform cărora este posibil să existe o discriminare pe baza unuia dintre criteriile precizate (rasă, naționalitate, limbă, religie...etc), generată de o prevedere legală (legiuitorul menționând expres și fără să distingă sintagma „sunt discriminatorii.. prevederile, ... care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. 1" . Or, în această situație - care este similară, sub aspectul izvorului juridic al discriminării cu cea a mea - nu se poate considera că C.N.C.D. nu ar fi competent să examineze existența sau inexistența discriminării.

De altfel, chiar Curtea Constituțională a subliniat, în decizia precizată anterior, că C.N.C.D. poate constata existenta unor prevederi de lege discriminatorii și își poate exprima opinia în ceea ce privește armonizarea dispozițiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative cu principiul nediscriminării.

De aceea consideră reclamanul că hotărârea contestată este nelegală și netemeinică, raportat la obiectul sesizării mele cu care a investit C.N.C.D., întrucât prin aceasta pârâtul precizat a refuzat să își exercite competentele leale ( el fiind singurul organism cu astfel de atribuții, în materie de discriminare), respectiv să soluționeze cererea cu care fusese investit, făcând o eronată interpretare a deciziei nr.997/2008 a Curții Constituționale.

În ceea ce privește plângerea depusă la C.N.C.D.:

A.Prin plângerea prealabilă înregistrată la data de 03.04.2014 a solicitat, inițial, C.N.C.D:

1.să se constate existența unei discriminări directe impusă prin art. 48 pct.7 din Legea nr. 330/2009, precum și prin art. 30 alin.6 din Legea nr. 330/2009, coroborate cu art.6 alin.l din OUG nr. 1/2010;

2.înlăturarea consecințelor faptelor discriminatorii;

3.restabilirea situației anterioare;

4.abrogarea dispozițiilor legale mai sus arătate, cu menținerea acordării sporului de 15% pentru toți judecătorii și procurorii care dețin titlu de doctor,

5.acordarea de despăgubiri constând în contravaloarea sumei compensatorii reprezentând sporul pentru titlu de doctor în drept.

B.Prin cererea precizatoare plângerii prealabile și răspuns la excepția invocată din oficiu, înregistrată la C.N.C.D. la data de 15.05.2014, a solicitat:

1.să se constate doar existența discriminării prin neacordarea sumei compensatorii prevăzută de art.30 al.6 din Legea nr.330/2009, coroborat cu art.6 al.l din OUG 1/2010 corespunzătoare sporului de 15% pentru obținerea titlului de doctor în drept, sumă care în prezent se acordă doar colegilor reclamantului care lucrează în condiții identice cu acesta și care dețineau titlul de doctor în drept la data de 31.12.2009;

2.înlăturarea consecințelor faptelor discriminatorii;

3.restabilirea situației anterioare discriminării, conform art.20 alin.3 din OUG nr. 137/2000.

În ceea ce privește modificarea plângerii inițiale prin cererea precizatoare, conform art.ll alin.2 din Ordinul nr. 144/11.04.2008 al Președintelui C.N.C.D. privind procedura internă de soluționare a petițiilor și sesizărilor, „petiția poate fi completată cu noi capete de cerere până la primul termen de audiere, sub sancțiunea decăderii".

La data de 08.05.2014 a fost primul termen de audiere, la care a fost prezent, cu acea ocazie înmânând membrilor Colegiului Director cererea precizatoare.

C. Prin concluziile scrise, înregistrate la C.N.C.D. în data de 20.06.2014 a solicitat:

1. respingerea excepției necompetenței materiale invocate din oficiu de către C. Național pentru Combaterea Discriminării, la care au achiesat și M. Justiției, precum și C. Național al Magistraturii, deoarece prin plângerea prealabilă inițială, dar și prin cererea precizatoare a sesizat C.N.C.D. cu o situație de fapt, solicitând să se constate, față de evoluția anumitor modificări legislative, existența unei discriminări, cu consecințele ce decurg din aceasta, și nu a solicitat să fie examinate anumite acte normative, să fie anulate sau C.N.C.D. să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, pe motiv că sunt discriminatorii, ori să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

În acest context, motivarea C.N.C.D. în sensul că nu este competent material să soluționeze petiția deoarece în raport cu prevederile art.27 din O.G. nr. 137/2000 "acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situație create prin discriminare este de competența instanței și nu este condiționată de sesizarea Consiliului" este neîntemeiată deoarece a solicitat C.N.C.D., în primul rând, să constate existența unei discriminări, iar C.N.C.D. este singurul organism cu astfel de atribuții în materie de discriminare și a refuzat să se pronunțe asupra acestui capăt de cerere (a se vedea pct.9 din Hotărârea C.N.C.D. atacată).

În același timp, motivarea C.N.C.D. în sensul că nu este competent material "să se pronunțe asupra stabilirii unei conduite pe care părțile reclamate trebuie să o urmeze" nu are legătură cu petiția sa, întrucât nu a solicitat acest lucru, ci doar să constate dacă există sau nu o stare de discriminare și să emită o hotărâre în acest sens (a se vedea pct.14 din Hotărârea C.N.C.D. atacată).

Din acest punct 14 rezultă, în același timp, că C.N.C.D. atunci când constată o stare de discriminare emite o hotărâre și nu un "punct de vedere de specialitate", așa cum a procedat în situația sa.

D. urmare, concluzia pe care o trage C.N.C.D. în punctul 16 din Hotărâre în sensul că pentru solicitarea sa, de a se constata fapta de discriminare, "C.N.C.D. nu se poate pronunța printr-o hotărâre producătoare de efecte juridice", este contrară atât întregii jurisprudenței a C.N.C.D. (în toate situațiile acest organ cu atribuții jurisdicționale emițând hotărâri și nu "puncte de vedere de specialitate"), cât și cadrului legal care reglementează această procedură jurisdicțională (art.20 din O.G. nr. 137/2000 și art.73-80 din Ordinul nr. 144/11.04.2008 al Președintelui C.N.C.D. privind procedura internă de soluționare a petițiilor și sesizărilor).

Mai mult, decizia Curții Constituționale nr.997/2008 (temei al refuzului soluționării petiției) nu statuează că "C.N.C.D. nu se poate pronunța printr-o hotărâre producătoare de efecte juridice, asupra discriminărilor instituite prin dispoziții legale", ci că "dispozițiile art.20 alin.3 din O.G. nr. 137/2000 sunt neconstituționale, în măsura în care sunt interpretate în sensul că acordă C.N.C.D. competența ca, în cadrul activității sale jurisdicționale, să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative."

Or, reclamantul susține că nu a cerut C.N.C.D. anularea unui act normativ, refuzul de aplicare a unui act normativ sau înlocuirea unui act normativ cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, ci să constate existența unei fapte discriminatorii, înlăturarea consecințelor faptelor discriminatorii și restabilirea situației anterioare discriminării, conform art.20 alin.3 din OUG nr. 137/2000.

Cu privire la calitatea procesuală pasivă a Ministerului Justiției, P. de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, Direcției de I. a Infracțiunilor de criminalitate organizată și Terorism, G. R., P. R., apreciez că, raportat la art.20 alin.4 din O.G.nr. 137/2000 care prevede citarea de către C.N.C.D. a persoanelor care au săvârșit discriminarea, același cadru procesual trebuie să existe și în fața instanței de judecată, aceștia fiind pretinșii autori ai discriminării.

Pârâtul M. Justiției a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În primul rând, raportat la calitatea de procuror a reclamantului în cadrul DIICOT și având în vedere că cererea acestuia formulată la C. Național pentru Combaterea Discriminării nu s-a judecat în contradictoriu cu M. Justiției invocă excepția lipsei calității procesuale pasive a acestui pârât și respingerea acțiunii față de acesta ca fiind-formulată împotriva unei persoane tara calitate procesuală pasivă.

Pe de altă parte, consideră că, în mod corect C. Național pentru Combaterea Discriminării a admis excepția necompetenței materiale a acestuia invocată din oficiu cu privire la cererea reclamantului, respectiv înlăturarea consecințelor faptelor discriminatorii, restabilirea situației anterioare și abrogarea dispozițiilor legale, întrucât acesta este atributul instanței de judecată.

Astfel, prin Decizia nr. 997/2008, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 20 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 sunt neconstituționale, în măsura în care sunt interpretate în sensul că acordă Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării competența ca, în cadrul activității sale jurisdicționale, să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Totodată, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 1.325 din 4 decembrie_ a statuat că "dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative".

Prin aceeași decizie, Curtea a constatat că, în temeiul art. 147 alin. (4) din Constituție, instanța de judecată trebuie să țină cont de faptul că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și se impun a fi respectate în egală măsură de către toate autoritățile publice.

De asemenea, relevant este și faptul că prin decizia nr.329/2013, Curtea Constituțională nu s-a pronunțat asupra aspectelor legate de abrogarea sporului de doctor, considerând că „admiterea excepției ar echivala cu subrogarea acesteia în sfera de competență a legiuitorului, în sensul acordării sporului, încălcându-se astfel prevederile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, potrivit cărora instanța de contencios constituțional se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului".

Din toate acestea rezultă cu claritate că OG 137/2000 privește acte sau fapte de discriminare, iar prin hotărârile sale, C. se pronunță asupra unor acte sau fapte, acțiuni ori omisiuni prin care se restrânge exercițiul în condiții de egalitate a unor drepturi recunoscute de lege, iar nu asupra unor reglementări cuprinse în legi sau ordonanțe.

În raport de aceste considerentele exprimate, având în vedere că în cauză nu este vorba ele acțiuni ori omisiuni prin care s-ar fi restrâns vreun drept al reclamantului, sporul de doctorat nefiind recunoscut de lege, solicită în principal admiterea excepției invocate, iar pe fond respingerea cererii ca neîntemeiată.

Pârâta Camera Deputaților a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În fapt prin acțiunea introductivă de instanță, promovată pe rolul Curții de Apel București, Secția a VIII"a C. Administrativ și Fiscal, sub număr de dosar_ 015, reclamantul J. T. R. a solicitat concursul instanței de contencios administrativ în vederea valorificării, în contradictoriu cu autoritățile și instituțiile publice chemate în cauză ca pârâte, C. N. pentru Combaterea Discriminării (C.N.C.D.), M. Justiției, P. de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția de I. a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, G. R. și P. R., a pretențiilor constând în anularea Hotărârii nr.722 din 10.12.2014 emisă de C.N.C.D. și obligarea acestei autorități pârâte la soluționarea cererii înregistrate sub nr.2375/03.04.2014, în sensul de a se pronunța cu privire la faptul dacă există sau nu discriminarea învederată prin sesizarea depusă.

Ca o chestiune prealabilă, în considerarea dispozițiilor art.61 alin. (2) din Constituția R., republicată, învederează instanței de judecată neregularitatea procedurală ce caracterizează demersul judiciar al reclamantului în ceea ce privește configurația laturii pasive a cadrului procesual al prezentei cauze, sub aspectul introducerii în litigiu ca autoritate publică pârâtă a Parlamentului R.

Astfel, în temeiul dispozițiilor mai-sus menționate din Legea fundamentală, legiuitorul constituant a consacrat în mod expres structura bicamerală a autorității legiuitoare, stipulând faptul că P. este alcătuit din Camera Deputaților si Senat".

Ca atare, această modalitate în care legiuitorul constituant a configurat puterea legislativă se traduce în plan procedural, în ceea ce privește participarea acestei autorități publice la procedurile judiciare declanșate în fața instanțelor de judecată, prin faptul că dobândesc calitate de părți în cauzele aflate pe rolul instanțelor de judecată cele două structuri, Camera Deputaților, pe de o parte, și Senatul R., pe de altă parte, flecare exercitându-și drepturile și obligațiile procedurale în mod independent și în nume propriu, neexistând în acest sens, o entitate juridică distinctă de Camera Deputaților si Senat în numele căreia si pentru care aceste două structuri să-si exercite drepturile si să-si asume obligații în raporturile de drept procesual, indiferent de natura lor.

Or, în raport de împrejurarea potrivit căreia, în cauză, reclamantul a procedat la promovarea pretențiilor invocate în contradictoriu, între alte autorități și instituții publice, și cu parlamentul R.", înțelegând să se conformeze dispozițiilor art.194 lit.a) din Cod proc. civ. în ceea ce privește indicarea, în cuprinsul acțiunii introductive, a sediului persoanei juridice astfel chemate în judecată ca pârâtă prin arătarea adresei, fătatul Parlamentului - București, .-4, sector 5", ce reprezintă sediul autorității publice P. R. - Camera Deputaților - instituția pe adresa căreia a fost comunicată cererea de chemare în judecată - precum și în considerarea structurii bicamerale a autorității publice P. R., învederează instanței faptul potrivit căruia corecta calificare a cadrului procesual pasiv al cauzei reclamă precizarea de către reclamantă a autorităților publice pe care înțelege să le cheme ca pârâte, sub aspectul chemării autorității publice P. R. - Camera Deputaților și a autorității publice P. R. - Senatul.

Pe fondul cauzei, în temeiul dispozițiilor art.40 alin.(l), teza a II"a, coroborate cu cele ale art.246 alin.(l) și art.247 alin.(l) din Cod proc. civ., invocă excepția de fond, absolută și peremptorie a lipsei calității procesuale pasive a autorității publice chemate ca pârâte P. R. - Camera Deputaților, pentru următoarele considerente:

Așa cum rezultă din conținutul cererii de chemare în judecată, procedura judiciară declanșată de reclamant pe rolul Curții de Apel București, Secția a VIII-a C. Administrativ și Fiscal, sub număr de dosar_, are ca obiect învestirea, în temeiul dispozițiilor art.20 alin.(9) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, aprobată cu modificări prin Legea nr.48/2002, republicată, a instanței de contencios administrativ cu exercitarea controlului de legalitate a Hotărârii nr.722 din data de 10.12.2014 adoptată de către Colegiul director al C.N.C.D., în sensul anulării acestei hotărârii și obligării C.N.C.D. la soluționarea petiției înregistrate, sub nr.2375/03.04.2014, sub aspectul pronunțării cu privire la faptul dacă există sau nu discriminarea învederată.

Astfel, din analiza acrului administrativ a cărui anulare reclamantul o solicită, așa cum acesta a fost comunicat instituției o dată cu acțiunea introductivă de instanță, rezultă faptul că Hotărârea nr.722 din data de 10.12.2014 a fost adoptată de către Colegiul director al C. N.C. D. în exercitarea atribuțiilor conferite de legiuitor, de control jurisdicțional în materia respectării principiului nediscriminării, urmare petiției înregistrate sub nr.2375 din data de 03.04. 2014, formulate de petentul J. T. R., în considerarea calității sale de deținător a titlului științific de doctor în drept din data de 07.12.2011, prin care acesta a solicitat C.N.C.D. să constate existenta unei discriminării rezultate din neacordarea sumei compensatorii prevăzute de art.30 alin.(6) din Legea nr.330/2009, coroborat cu art.6 alin.(l) din O.U.G. nr.1/2010, corespunzătoare sporului de 15% pentru obținerea sporului de doctor în drept, prevăzut de art.5 din O.U.G. nr.27/2006, sumă, însă, ai cărei beneficiari sunt persoanele aparținând aceleiași categorii profesionale ca si petentul și care lucrează în aceleași condiții ca și aceasta, dar care dețineau titlul de doctor în drept la data de 31.12.2009 (și anume, anterior abrogării de către legiuitor - respectiv 1 ianuarie 2010 - în temeiul art.48 alin.(l) pct.7 coroborat cu art.47 din Legea nr.330/2009, a dispozițiilor art.5 din O.U.G. nr.27/2006), să dispună înlăturarea consecințelor faptelor discriminatori, restabilirea situației anterioare discriminării, conform art.20 alin.(3) din O.U.G nr. 137/2000, precum și abrogarea dispozițiilor legale sus-menționate și acordarea de despăgubiri constând în contravaloarea sumei compensatorii reprezentând sporul pentru titlu de doctor în drept.

Or, potrivit mențiunilor din practicaua Hotărârii nr.722 din data 10.12.2014, privitoare la părți, în cadrul din procedurii administrativ - jurisdictionale desfășurate în fața Colegiului director al C.N.C.D urmare petiției formulate de petentul J. T. R., înregistrate sub nr.2375 din data de 03.04.2014, a figurat în calitate de parte reclamată Direcția de I. a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată si Terorism, parte fată de care a fost îndeplinită si procedura de citare.

Ca atare, față de natura actului administrativ a cărui pretinsă nelegalitate se solicită a fi cenzurată pe calea acțiunii în contencios administrativ, în contextul procedural prevăzut de dispozițiile art.20 alin.(9) O.G. nr.137/2000, aprobată cu modificări prin Legea nr.48/2002, republicată, respectiv aceea a unui act administrativ emis în cadrul procedurii administrativ - jurisdicționale reglementate de prevederile art.20 alin.(l) - (8) din ordonanță, legitimitatea procesuală pasivă a persoanelor chemate în judecată în calitate de pârâte în cadrul litigiului având un astfel de obiect se impune a fi analizată prin prisma calității persoanelor care au fost chemate și au participat ca părți reclamate în cadrul procedurii administrativ -jurisdicționale declanșate pe rolul Colegiului director al C.N.C.D..

Or, în raport de limitele învestirii C. N. C. D. prin petiția nr.2375 din data de 03.04.2014, în configurația în care acestea sunt reflectate în cuprinsul Hotărârii nr.722 din data de 10.12.2014, este fără echivoc faptul că această calitate - de parte reclamată - nu poate fi reținută în persoana autorității publice P. R. - Camera Deputaților.

Astfel, învederează instanței de fond faptul că împrejurarea potrivit căreia, reclamantul, în demersul său de justificare a legitimității procesuale pasive a autorității publice chemate ca pârâte parlamentul R.", înțelege să se prevaleze de dispozițiile art.20 alin.(4) din O.G. nr.137/2000 aprobată cu modificări prin Legea nr.48/2002, republicată, privitoare la obligativitatea citării de către Colegiul director al C.N.C.D. a părților - inclusiv a persoanelor care au săvârșit discriminarea - în sensul de reglementare legală în considerarea căreia se impune menținerea în fața instanței de judecată a aceluiași cadru procesual ca cel creat în fața C.N.C.D., nu este de natură a conduce la reținerea legitimității procesuale pasive a autorității publice P. R. - Camera Deputaților, în prezenta cauză.

Ca atare, respectarea de către Colegiul director al C.N.C.D a obligației stipulată de prevederile legale sus-menționate în sarcina sa, de a proceda la soluționarea petiției cu care a fost învestit cu citarea părților, se circumscrie strict limitelor în care acest organism este sesizat de către persoana care se consideră subiect al pretinsului tratament discriminatoriu, prin petiția formulată, având caracterul unei măsuri procedurale menite să asigure respectarea principiului contradictorialității și al dreptului la apărare al părților, în cadrul procedurii administrativ-jurisdicționale desfășurate în fața C.N.C.D..

D. urmare, este fără echivoc faptul că, în cauză, nu poate fi reținută legitimitatea procesuală pasivă a autorității publice P. R. - Camera Deputaților, având ca premisă reglementarea legală prevăzută de dispozițiile art.20 alin.(4) din O.G. nr.137/2000 aprobată cu modificări prin Legea nr.48/2002, republicată, față de împrejurarea potrivit căreia citarea instituției în cadrul procedurii administrativ - jurisdicționale având ca obiect soluționarea de către Colegiul director al C.N.C.D. a petiției nr.2375 din data de 03.04.2014, prin adoptarea Hotărârii nr.722 din 10.12.2014, ar fi putut opera doar în ipoteza în care autoritatea publică P. Românei - Camera Deputaților ar fi fost chemată ca parte reclamată prin sesizarea depusă.

Or, dat fiind faptul că, în cauză, obiectul prezentului litigiu, astfel cum acesta rezultă din conținutul actului introductiv de instanță, îl constituie anularea, de către instanța de judecată, a Hotărârii nr.722 din data de 10.12.2014 adoptată de către Colegiul director al C.N.C.D. - prin care acesta a admis excepția de necompetența materială cu privire la toate aspectele invocate de petent prin sesizarea nr.2375 din data de 03.04.2014 - și obligării acestei autorități la soluționarea sesizării depuse, în sensul de a se pronunța cu privire la faptul dacă există sau nu discriminarea învederată, trebuie constatat faptul potrivit căruia configurația cadrului procesual pasiv al cauzei se circumscrie configurației cadrului procesual, sub aspectul părților reclamate, creat în fața organismului cu atribuții de control jurisdicțional în materia respectării principiului nediscriminării, astfel cum acesta a fost stabilit de către petent, în raport de persoanele împotriva căreia acesta a înțeles să se îndrepte în calitate de pretinși autori ai discriminării, prin actul de învestire al C.N.C.D. - în speță, petiția nr.2375/03.04.2014.

Ca atare, față de împrejurarea potrivit căreia autoritatea publică P. R. - Camera Deputaților nu fost chemată si nu a avut calitatea de parte reclamată în cadrul procedurii administrativ – jurisdicționale care a condus la adoptarea de către Colegiul director al C. N.C. D a Hotărârii nr.722 din data de 10.012.2014 - act administrativ a cărui pretinsă nelegalitate reclamantul solicită a fi cenzurată de către instanța de contencios administrativ, în contextul procedural prevăzut de art.20 alin.(9) din O.G.nr. 137/2000. aprobată prin Legea nr.48/2002, republicată - este fără echivoc faptul că demers judiciar promovat, în prezenta cauză, în contradictoriu cu autoritatea publică P. R. Camera Deputaților este promovat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Pârâtul M. Public - P. de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Dosarul nr. 231/2014 al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării a avut ca obiect înlăturarea presupusei fapte discriminatorii, restabilirea situației anterioare și acordarea de despăgubiri.

Or, în conformitate cu art. 27 alin.l, 4 și 5 din O.G nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, „(1) Persoana care se consideră discriminată poate formula în fața instanței de judecată o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun. Cererea este scutită de taxă judiciară de timbru și nu este condiționată de sesizarea Consiliului. Persoana interesată va prezenta fapte pe baza cărora poate fi prezumată existența unei discriminări directe sau indirecte, iar persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că nu a avut loc o încălcare a principiului egalității de tratament, în fața instanței se poate invoca orice mijloc de probă, respectând regimul constituțional al drepturilor fundamentale, inclusiv înregistrări audio și video sau date statistice.

La cerere, instanța poate dispune retragerea sau suspendarea de către autoritățile emitente a autorizației de funcționare a persoanelor juridice care, printr-o acțiune discriminatoare, cauzează un prejudiciu semnificativ sau care, deși cauzează un prejudiciu redus, încalcă în mod repetat prevederile prezentei ordonanțe."

Prin urmare, în mod corect C. Național pentru Combaterea Discriminării a considerat că solicitările petentului sunt de competența instanței de judecată.

Cu privire la constatarea prezumtivei fapte de discriminare, în mod judicios s-a apreciat că diferența de tratament rezultă din modificarea unor dispoziții legale incidente (art. 30 alin.6 și art. 48 pct. 7 din Legea nr. 330/2009 și art. 6 alin.l din O.U.G nr.1/2010), dispoziții asupra cărora C.N.C.D nu are competența de a se pronunța (în acest sens, dec. C.C.R nr._).

Prin această decizie, Curtea Constituțională a statuat că prevederile art. 20 alin.3 din O.G nr. 137/2000 sunt neconstituționale în măsura în care sunt interpretate în sensul că acordă Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării competența ca, în cadrul activității sale jurisdicționale, să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu dispoziții cuprinse în alte acte normative.

Potrivit art. 5 din O.U.G nr. 27/2006, forma în vigoare la 31 decembrie 2009, „Judecătorii, procurorii, personalul asimilat acestora și magistrații-asistenți care posedă titlul științific de doctor sau doctor docent beneficiază de un spor de 15% din indemnizația de încadrare brută lunară, care se acordă de la data de întâi a lunii următoare celei în care s-a solicitat".

Reclamantului i~a fost conferit titlul științific de doctor în drept prin Ordinul nr.6468 din 7 decembrie 2011, emis de Ministrul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului.

Din analiza succesiunii în timp a actelor normative referitoare la salarizarea personalului bugetar rezultă că art. 5 din O.U.G nr. 27/2006 a fost abrogat, începând cu 1 ianuarie 2010, prin art. 48 alin.l pct. 7 din Legea nr. 330/2009, sporul de 15% pentru titlul științific de doctor nemaifiind prevăzut în noile reglementări referitoare la salarizare.

Prin urmare, raportat la data obținerii de către reclamant a titlului științific de doctor, cât și la data abrogării dispozițiilor legale care reglementau acordarea sporului pretins, acțiunea se impune a fi respinsă ca neîntemeiată.

Nici art. 6 alin. 1 din O.U.G nr. 1/2010 și nici art. 30 alin. 6 din Legea nr.330/2009 nu sunt aplicabile în cauză, întrucât în cazurile prevăzute de aceste norme legale sporul de 15% pentru titlul științific de doctor trebuia să fie în plată în luna decembrie 2009, urmând ca, începând cu 1 ianuarie 2010, persoanelor care au beneficiat de acesta să le fie acordată o sumă compensatorie cu caracter tranzitoriu care să acopere diferența rezultată.

În aceste condiții, este evident că nu există temei legal pentru plata contravalorii sporului în discuție.

Susținerile reclamantului în sensul că există discriminare în rândul aceleiași categorii profesionale (a magistraților) în ceea ce privește plata sporului pentru titlul științific de doctor sunt nefondate.

Reclamantul contestă, în realitate, înseși dispozițiile legale privind salarizarea magistraților, aplicabile în perioada supusă analizei judiciare. Insă, verificarea și cenzurarea acestor prevederi legale sub aspectul criticilor formulate de reclamant este atributul exclusiv al Curții Constituționale, care s-a pronunțat deja cu privire la această problematică. Astfel, în jurisprudența instanței de contencios constituțional s-a statuat în mod judicios că schimbarea condițiilor prevăzute de lege pentru stabilirea și plata indemnizațiilor lunare de încadrare și a altor drepturi bănești conexe este o prerogativă exclusivă a autorităților de legiferare din cadrul unui stat.

In același sens este și practica C.E.D.O, care, în Hotărârea pronunțată în cauza Kechko c. Ucrainei din 8 noiembrie 2005, a apreciat că: „(...) este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților săi din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare...." (par. 23).

Totodată, Statul se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor sale în acest domeniu. Curtea a constatat că nu este rolul său de a verifica în ce măsura existau soluții legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit. (Wieczorek c. Poloniei, hot. din 8.12.2009, par. 59 sau Mellacher c. Austriei, hotărâre din 19 decembrie 1989, Series A nr.169, par. 53).

Admiterea acțiunii ar echivala cu încălcarea legii, întrucât ar presupune înlocuirea normelor legale aplicabile, pe motivul că sunt discriminatorii, cu norme create pe cale jurisprudențială, extranee obiectului cauzei și neavute în vedere de legiuitor la edictarea actelor normative apreciate de reclamant ca fiind discriminatorii.

Sub acest aspect, Curtea Constituțională, prin deciziile nr. 818, nr. 819, nr. 820 și nr. 821 din 3 iulie 2008, publicate în M.Of nr. 537 din 16 iulie 2008, a admis excepțiile de neconstituționalitate invocate de M. Justiției și a constatat că art.l, art. 2 alin. 3 și art. 27 alin. 1 din O.G nr. 137/2000, republicată, sunt neconstituționale.

Curtea Constituțională a reținut că „ prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin.(l), lasă posibilitatea desprinderii unui înțeles neconstituțional, în virtutea căruia, așa cum s-a și întâmplat în cauzele în care au fost ridicate excepțiile, instanțele judecătorești au posibilitatea să anuleze prevederile legale pe care le consideră discriminatorii și să le înlocuiască cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecății".

Urmărind acest raționament s-a statuat că „ luând în considerare și dispozițiile art.27 alin. (1) din ordonanță, prin care se instituie dreptul persoanei care se consideră discriminată de a cere instanței de judecată, între altele, restabilirea situației anterioare și anularea situației create prin discriminare, deci și a prevederilor cu caracter discriminatoriu, instanța de judecată poate să înțeleagă - ceea ce s-a și petrecut în una din cauzele analizate - că are competența să anuleze o dispoziție legală pe care o consideră discriminatorie și, pentru a restabili situația de echilibru între subiectele de drept, să instituie ea însăși o normă juridică nediscriminatorie sau să aplice dispoziții prevăzute în acte normative aplicabile altor subiecte de drept, în raport cu care persoana care s-a adresat instanței se consideră discriminată".

Din această perspectivă, Curtea a apreciat că „un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, precum și prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care P. este unica autoritate legiuitoare a țării", constatând că dispozițiile art. 27 alin.l din O.U.G nr. 137/2000 „sunt neconstituționale în măsura în care din ele se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în acte normative neavute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate discriminatorii".

Așadar, raportat la pretinsa situație de discriminare invocată de reclamant, dispozițiile art. 1, art. 2 alin.3 și art. 27 alin.l din O.G nr. 137/2000, republicată, sunt neconstituționale, deoarece justifică transformarea instanței de judecată în autoritate legiuitoare.

In aceste condiții, ignorarea efectelor obligatorii ale deciziilor evocate ar echivala cu depășirea de către instanță a atribuțiilor puterii judecătorești, prin intruziunea în sfera competențelor puterii legislative.

De altfel, după cum s-a statuat în mod constant în practica C.E.D.O în materie, principiul egalității în fața legii nu înseamnă uniformitate, așa încât, dacă la situații egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situații diferite tratamentul nu poate fi decât diferit.

In consecință, este evident că în cauză nu sunt încălcate art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 16 din Constituție.

Pârâta Direcția de I. a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Potrivit art. 27 alin.l, 4 și 5 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, „(1) Persoana care se consideră discriminată poate formula în fața instanței de judecată o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun. Cererea este scutită de taxă judiciară de timbru și nu este condiționată de sesizarea Consiliului.

Persoana interesată va prezenta fapte pe baza cărora poate fi prezumată existența unei discriminări directe sau indirecte, iar persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că nu a avut loc o încălcare a principiului egalității de tratament. În fața instanței se poate invoca orice mijloc de probă, respectând regimul constituțional al drepturilor fundamentale inclusiv înregistrări audio și video sau date statistice.

La cerere, instanța poate dispune retragerea sau suspendarea de către autoritățile emitente a autorizației de funcționare a persoanelor juridice care, printr-o acțiune discriminatoare, cauzează un prejudiciu semnificativ sau care, deși cauzează un prejudiciu redus, încalcă în mod repetat prevederile prezentei ordonanțe."

Prin urmare, în mod corect C. Național pentru Combaterea Discriminării a constatat că solicitările petentului sunt de competența instanței de judecată.

Cu privire la constatarea prezumtivei fapte de discriminare, în mod judicios C. a apreciat că "discriminarea în cazul semnalat nu își are izvorul într-un fapt volitiv al unei persoane (fizice sau juridice, publice sau private) cât, prezumtiv, în caracterul prevederilor actului normativ invocat", iar verificarea constituționalității soluțiilor alese de legiuitor, sub aspectul respectării principiului egalității în drepturi, este prerogativa Curții Constituționale.

Ca atare, C. nu are competența de a se pronunța în privința diferenței de tratament rezultate din modificarea unor dispoziții legale, anume art. 30 alin.6 și art. 48 pct. 7 din Legea nr. 330/2009 și art. 6 alin.l din O.U.G. nr.1/2010.

Prin decizia nr. 997/2008, Curtea Constituțională a statuat că prevederile art. 20 alin.3 din O.G. nr. 137/2000 sunt neconstituționale în măsura în care sunt interpretate în sensul că acordă Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării competența ca, în cadrul activității sale jurisdicționale, să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu dispoziții cuprinse în alte acte normative.

Susținerile reclamantului referitoare la existenta unei discriminări sunt vădit nefondate, întrucât acesta a contestat în realitate chiar dispozițiile legale privind salarizarea magistraților, aplicabile în perioada supusă analizei judiciare.

Însă, verificarea și cenzurarea acestor norme sub aspectul criticilor formulate este atributul exclusiv al Curții Constituționale, care s-a pronunțat deja cu privire la această problematică.

În jurisprudența instanței de contencios constituțional s-a stabilit că schimbarea condițiilor prevăzute de lege pentru stabilirea și plata indemnizațiilor lunare de încadrare și a altor drepturi bănești conexe este o prerogativă exclusivă a autorităților de legiferare din cadrul unui stat.

În același sens este și practica C.E.D.O. care, în Hotărârea pronunțată în cauza Kechko c. Ucrainei din 8 noiembrie 2005, a apreciat că: "(...) este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților săi din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare...." (par. 23).

Totodată, Statul se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor sale în acest domeniu. Curtea a constatat că nu este rolul său de a verifica în ce măsura existau soluții legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit. (Wieczorek c. Poloniei, hotărâre din 8 decembrie 2009, par. 59 sau Mellacher c. Austriei, hotărâre din 19 decembrie 1989, Series A nr. 169, par. 53).

Reclamantului i s-a conferit titlul științific de doctor în drept prin ordinul Ministrului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului nr. 6468/07.12.2011.

Din analiza succesiunii în timp a actelor normative referitoare la salarizarea personalului bugetar rezultă că art. 5 din O.U.G. nr. 27/2006, forma în vigoare la 31 decembrie 2009, a fost abrogat, începând cu data de 1 ianuarie 2010, prin art. 48 alin.l pct. 7 din Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, sporul de 15% pentru titlul științific de doctor nemaifiind prevăzut în noile reglementări referitoare la salarizare.

Având în vedere atât data abrogării dispozițiilor legale care reglementau acordarea sporului pretins, cât și data la care reclamantul a obținut titlul științific de doctor, acțiunea apare ca neîntemeiată.

Reclamantul nu se poate prevala nici de dispozițiile art.6 alin.l din O.U.G. nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, în acord cu care „1) în cazul în care drepturile salariate determinate în conformitate cu Legea-cadru nr. 330/2009.

Si cu prezenta ordonanță de urgență sunt mai mici decât cele stabilite prin legi sau hotărâri ale Guvernului pentru funcția respectivă pentru luna decembrie 2009 se acordă o sumă compensatorie cu caracter tranzitoriu care să acopere diferența, în măsura în care persoana își desfășoară activitatea în aceleași condiții. Această sumă se include în salariul de bază, soldai salariul funcției de bază sau indemnizația lunară de încadrare, după caz, dar nu este luată în calcul la determinarea altor drepturi de natură salarióla care se stabilesc în funcție de acestea", întrucât ipoteza prevăzută de această normă presupune ca sporul de 15% pentru titlul științific de doctor să fi fost legal aflat în plată în luna decembrie 2009, urmând ca, începând cu 1 ianuarie 2010, persoanelor care au beneficiat de acesta să le fie acordată o sumă compensatorie cu caracter tranzitoriu care să acopere diferența rezultată.

Or, așa cum am arătat, în luna decembrie 2009 reclamantul nu deținea titlul științific de doctor și, în consecință, nu beneficia de sporul de 15% prevăzut de art. 5 din O.U.G. nr. 27/2006, republicată.

Prin urmare, în raport de faptul că sporul de 15% pentru titlul științific de doctor nu a mai fost prevăzut în Legea nr. 330/2009, nu există temei legal pentru plat* contravalorii sporului în discuție.

Admiterea acțiunii ar echivala cu încălcarea legii, întrucât ar presupune înlocuirea normelor legale aplicabile, pe motivul că sunt discriminatorii, cu norme create pe cale jurisprudențială, extranee obiectului cauzei și neavute în vedere de legiuitor la edictarea actelor normative apreciate de reclamantă ca fiind discriminatorii.

Sub acest aspect, Curtea Constituțională, prin deciziile nr. 818, nr. 819, nr. 820 și nr. 821 din 3 iulie 2008, publicate în M. Of. nr. 537/16 iulie 2008, a admis excepțiile de neconstituționalitate invocate de M. Justiției și a constatat că dispozițiile art. 1, art. 2 alin. 3 și art. 27 alin. 1 din O.G. nr. 137/2000, republicată, sunt neconstituționale.

Curtea Constituțională a reținut că „prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1), lasă posibilitatea desprinderii unui înțeles neconstituțional, în virtutea căruia, așa cum s-a și întâmplat în cauzele în care au fost ridicate excepțiile, instanțele judecătorești au posibilitatea să anuleze prevederile legale pe care le consideră discriminatorii și să le înlocuiască cu alte norme de aplicare^ generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecății".

Urmărind acest raționament s-a statuat că „luând în considerare și dispozițiile art. 27 alin. (1) din ordonanță, prin care se instituie dreptul persoanei care se consideră discriminată de a cere instanței de judecata, între altele, restabilirea situației anterioare și anularea situației create prin discriminare, deci și a prevederilor cu caracter discriminatoriu, instanța de judecată poate să înțeleagă - ceea ce s-a și petrecut în una din cauzele analizate - că are competența să anuleze o dispoziție legală pe care o consideră discriminatorie și, pentru a restabili situația de echilibru între subiectele de drept, să instituie ea însăși o normă juridică nediscriminatorie sau să aplice dispoziții prevăzute în acte normative aplicabile altor subiecte de drept, în raport cu care persoana care s-a adresat instanței se consideră discriminată"

Din această perspectivă, Curtea a apreciat că „un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, precum și prevederile art. 61 alin. (1). în conformitate cu care P. este unica autoritate legiuitoare a țării", constatând că dispozițiile art. 27 alin.l din O.U.G. nr. 137/2000 „sunt neconstituționale în măsura în care din ele se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în acte normative neavute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate discriminatorii".

Așadar, raportat la pretinsa situație de discriminare invocată reclamant, dispozițiile art. 1, art. 2 alin. 3 și art. 27 alin. 1 din O.G. nr. 137/2000, republicată, sunt neconstituționale, deoarece justifică transformarea instanței de judecată în autoritate legiuitoare.

In aceste condiții, ignorarea efectelor obligatorii ale deciziilor evocate ar avea drept consecință depășirea de către instanță a atribuțiilor puterii judecătorești, prin intruziunea în sfera competențelor puterii legislative.

De altfel, după cum s-a statuat: în mod constant în practica C.E.D.O. în materie, principiul egalității în fața legii nu înseamnă uniformitate, așa încât, dacă la situații egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situații diferite tratamentul nu poate fi decât diferit.

In consecință, nu se poate vorbi nici de încălcarea art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale, art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție, art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și art. 16 din Constituție.

Pârâtul C. Național pentru Combaterea Discriminării, a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Petentul, procuror în cadrul D1ICOT, a obținut titlul științific de doctor în anul 2011 și se consideră discriminată pentru că nu beneficiază de sporul de 15% acordat pentru titlul de doctor.

Petentul a solicitat constatarea discriminării, înlăturarea discriminării, restabilirea situației anterioare, abrogarea dispozițiilor art. 48 pct. 7 din Legea nr. 330/2009 precum și art. 30 alin. 6 din Legea nr. 330/2009, corrobórate cu art. 6 alin. 1 din O.U.G. nr. 1/2010, acordarea de despăgubiri constâns în contravaloarea sporului pentru titlul de doctor în drept.

Soluția/Hotărârea C.N.C.D: În urma analizării întregii documentații aflate la dosar, a lucrărilor de specialitate (audieri, solicitări puncte de vedere), Colegiul director al C.N.C.D. a decis "admiterea excepției de necompetență materială a C. Național pentru Combaterea Discriminării cu privire la obiectul petiției, invocată din oficiu, în conformitate cu Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare "

Argumente de fapt și drept relevante: Potrivit dispozițiilor art. 16 din O.G, nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare; "C. Național pentru Combaterea Discriminării, denumit în continuare C., este autoritatea de stat în domeniul discriminării, autonomă, cu personalitate juridică, aflată sub control parlamentar și totodată garant al respectării și aplicării principiului nediscriminării, în conformitate cu legislația internă în vigoare și cu documentele internaționale la care România este parte ".

Conform dispozițiilor art. 18 alin, (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare: "C. este responsabil cu aplicarea și controlul respectării prevederilor prezentei legi în domeniul său de activitate precum și în ceea ce privește armonizarea dispozițiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative care contravin principiului nediscriminării".

Potrivit prevederilor art. 19 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare: "în vederea combaterii faptelor de discriminare, C. Național pentru Combaterea Discriminării își exercită atribuțiile în următoarele domenii:

a)prevenirea faptelor de discriminare;

b)medierea faptelor de discriminare;

c)investigarea, constatarea si sancționarea faptelor de discriminare;

d)monitorizarea cazurilor de discriminare;

e)acordarea de asistență de specialitate victimelor discriminării"

Conform dispozițiilor art. 20 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare: "Persoana care se consideră discriminată, poate sesiza C. în termen de un an de la data săvârșirii faptei sau de la data la care putea sa ia la cunoștință de săvârșirea ei" respectiv "C. soluționează sesizarea prin hotărâre a Colegiului director prevăzut la art. 23 alin. (î)"

De asemenea, potrivit art. 79 din Ordinul președintelui CNCD* (Titlul VI, Cap. 1 -„Hotărârile de soluționare a petițiilor și sesizărilor"), act administrativ cu caracter normativ, "Colegiul director, prin hotărârea adoptată, poate dispune includerea unei recomandări cu caracter de îndrumare, fără forță Juridică obligatorie, în vederea preîntâmpinării încălcăm principiului nediscriminării"

Astfel, reține că în baza articolului mai sus indicat C.N.C.D. poate dispune, prin hotărârea adoptată, includerea unei recomandări cu caracter de îndrumare, fără forță juridică obligatorie, în vederea preîntâmpinării încălcării principiului nediscriminării.

"Recomandarea" prevăzută de actul administrativ normativ amintit mai sus poate fi dispusă sub forma unui punct de vedere prin care se îndrumă, fără forță juridică obligatorie, partea reclamată de discriminare să respecte principiul nediscriminării.

Din analiza și interpretarea prevederilor legale mai sus-menționate (art. 18 si art. 20), reținem existența a două situații în care C. Național pentru Combaterea Discriminării, în baza atribuțiilor sale, se poate pronunța în ceea ce privește săvârșirea unor potențiale fapte sau acte de discriminare și anume:

I. situația în care, în baza prevederilor art. 18 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, C. Național pentru Combaterea Discriminării, în calitatea sa de garant al respectării si aplicării principiului nediscriminării. este chemat să armonizeze dispozițiile din cuprinsul actelor normative sau administrative care contravin principiului nediscriminării.

II. situația în care, în baza dispozițiilor art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, C. Național pentru Combaterea Discriminării, în calitate de autoritate de stat în domeniul discriminării, este investit de către orice persoană care se consideră discriminată, în vederea constatării si sancționării faptelor de discriminare.

În situația regăsită printre prevederile art. 18 din O.G. 137/2000R, C. Național pentru Combaterea Discriminării poate emite puncte de vedere/opinii prin care își exprimă opinia sa, în calitate de garant al respectării și aplicării principiului nediscriminării, în legătură cu dispozițiile din cuprinsul actelor normative sau administrative, care contravin principiului nediscriminării. Cu această ocazie, C.N.C.D. poate dispune emiterea unei recomandări cu caracter de îndrumare, fără forță juridică obligatorie, si fără a putea sancționa contravențional. în vederea preîntâmpinării încălcării principiului nediscriminării.

Petentul NU a formulat petiția/sesizarea în baza art 18 din O.G. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare. De asemenea reține că în vederea îndeplinirii rolului său de garant al respectării și aplicării principiului nediscriminării, C. Național pentru Combaterea Discriminării poate fi chemat să vegheze, printre altele, inclusiv asupra modului în care este respectat acest principiu în conținutul actelor normative.

Din această perspectivă, C.N.C.D. poate constata existența unor prevederi de lege discriminatorii cu consecința exprimării opiniei cu privire exclusivă la armonizarea dispozițiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative cu principiul nediscriminării, potrivit dispozițiilor art. 18 alin, (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare;

Constatarea existenței vreunui caz de discriminare cuprins în textele actului normativ cu putere de lege, impune Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării de a formula recomandări emitentului actului normativ pentru conformarea cu principiul nediscriminării.

Raportat, însă, la prevederile art. 20, C. Național pentru Combaterea Discriminării este ținut de lege - art. 20 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare - să soluționeze petiția prin hotărâre a Colegiului director, cu respectarea dispozițiilor legale.

Astfel, conform prevederilor art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, în România, stat de drept, democratic și social, demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane reprezintă valori supreme și sunt garantate de lege.

Potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) și alin. (2) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare: "Potrivit prezentei ordonanțe, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie. categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă. infectare ., apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice " respectiv "dispoziția de a discrimina persoanele pe oricare din temeiurile prevăzute la alin. (1), este considerată discriminare în înțelesul prezentei ordonanțe ".

Conform prevederilor art. 2 alin. (11) din O.G, nr, 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare comportamentul discriminatoriu prevăzut la alin, (1) - (7) atrage răspunderea civilă, contravențională sau penală, după caz, în condițiile legii.

Potrivit dispozițiilor art. 3 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare: "Dispozițiile prezentei ordonanțe se aplică tuturor persoanelor fizice sau juridice, publice sau private, precum și instituțiilor publice cu atribuții în ceea ce privește:

a)condițiile de încadrare în muncă, criteriile și condițiile de recrutare, selectare și promovare, accesul la toate formele și nivelurile de orientare, formare și perfecționare ~ profesională;

b)protecția și securitatea socială;

c)serviciile publice sau alte servicii, accesul la bunuri și facilități;

d)sistemul educațional;

e)asigurarea libertății de circulație;

J) asigurarea liniștii și ordinii publice;

g) alte domenii ale vieții sociale."

Din conținutul acestor dispoziții legale rezultă că pot face obiectul unei fapte de discriminare în sensul O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, numai comportamentele unor persoane fizice sau juridice, în aplicarea sau realizarea unor drepturi garantate în exercitarea lor prin legislația statului român și nicidecum constatarea unei discriminări între persoane rezultată din conținutul normativ al legislației care reglementează în mod diferit exercitarea unor drepturi, așa cum a solicitat petentul să se constate prin sesizarea făcută la Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.

Diferența esențială dintre cele două forme în care C-N.C.D. își exercită atribuțiile legale, constă în faptul că, în situația art. 18 din O.G. 137/2000, C.N.C.D. poate emite puncte de vedere prin care își exprimă opinia sa, în calitate de garant al respectării și aplicării principiului nediscriminării, în legătură cu dispozițiile din cuprinsul actelor normative sau administrative, care contravin principiului nediscriminării, putând emite în acest sens recomandări, cu caracter de îndrumare, fără forță juridică obligatorie, și fără a putea aplica sancțiuni contravenționale, în situația prevăzută de art. 20 din O.G. 137/2000R C.N.C.D, constată faptele de discriminare care constituie contravenții și aplică în mod corespunzător sancțiunile prevăzute de lege.

Acestea fiind spuse, C. Național pentru Combaterea Discriminării nu poate analiza situații discriminatorii care își au izvorul în acte normative cu putere de lege, astfel cum prevăd dispozițiile Deciziei Curții Constituționale nr. 997/2008, pentru motivele pe care Ie vom enumera în continuare:

a) Pe de-o parte, în raport cu statuările Curții Constituționale, este lipsit de echivoc faptul că, prin natura sa, C. Național pentru Combaterea Discriminării investighează, constată și, implicit, sancționează fapte de discriminare. Or, în exercitarea competențelor sale determinate de prevederile O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, C.N.C.D. nu se poate pronunța asupra unor aspecte de legalitate, de neconstituționalitate (încălcarea art 16 din Constituție) din care poate decurge un eventual tratament diferit.

În prezenta speță dedusă judecății, pentru a reține incidența unui atare scop sau efect, C.N.C.D. ar trebui să se substituie instanței constituționale pentru a analiza constituționalitatea prevederilor legale invocate în prezenta speță, ca temei legal.

De altfel, situația invocată în cauză pune în discuție drepturile subiective ale petentului în strânsă legătură cu interpretarea unor noțiuni care sunt reglementate de legiuitorul național prin acte normative speciale precum și modalitatea de calculare și acordare a "măsurilor privind regimul cumulului pensiilor cu veniturile salariate".

Or, astfel cum a statuat și Curtea Constituțională, interpretarea legii este atributul suveran al instanțelor judecătorești în opera de înfăptuire a justiției, iar controlul acestei interpretări se realizează prin exercitarea căilor de atac.

Din acest punct de vedere, C.N.C.D. nu se poate subroga instanțelor de judecată sau instanței constituționale pentru a face aprecieri în legătură cu aspectele de fond ale petiției care decurg din modalitatea de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale precum și consecințele juridice ce decurg dintr-o asemenea interpretare.

Cu atât mai mult, instituția nu are competențe ratione materiae de a se pronunța cu privire la existența unor situații discriminatorii ce își au izvorul direct în conținutul unui text de lege,

În acest sens s-a pronunțat și Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 997/07.10.2008, relativ la dispozițiile O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.

Pe de altă parte. înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 828/16.02.2009 a statuat că în fața C.N.C.D., dispozițiile unei legi, reclamate ca având caracter discriminatoriu, cum este cazul și în prezenta speță dedusă judecății, nu pot face prin ele însele obiectul unei sesizări întemeiate pe prevederile O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare ci doar al unei excepții de neconstituționalitate în a cărei soluționare Curtea Constituțională are atribuții exclusive, conform prevederilor 146 lit. d) din Constituția R..

Astfel, cum a arătat în considerentele mai sus-menționate, în baza dispozițiilor art. 18 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, C. Național pentru Combaterea Discriminării poate emite puncte de vedere/opinii prin care își exprimă opinia sa, în calitate de garant al respectării și aplicării principiului nediscriminării, în legătură cu dispozițiile din cuprinsul actelor normative sau administrative, care contravin principiului nediscriminării. Cu această ocazie, C.N.C.D. poate dispune emiterea unei recomandări cu caracter de îndrumare, fără forță juridică obligatorie. în vederea preîntâmpinării încălcării principiului nediscriminării.

Reclamantul a solicitat a se constata existența unei discriminări directe impusă prin art. 48 pct. 7 din Legea nr. 330/2009, precum și prin art. 30 alin. 6 din Legea 330/2009, coroborate cu art. 6 alin. 1 din OUG nr. 1/201, ceea ce presupune că CNCD a fost investit de actuala reclamantă cu o petiție prin care solicită să constate, în concret, fapta de discriminare săvârșită de statul român în ceea ce o privește, prin adoptarea unei legi pe care o apreciază ca fiind discriminatorie.

Or, constatarea unei fapte, situații de discriminare săvârșită în concret față de o persoană sau față de o categorie de persoane, presupune, implicit activitatea de constatare și sancționare a contravențiilor prevăzute de O.G. 137/2000R.

Dacă s-ar accepta interpretarea reclamantului, în sensul că C.N.C.D. ar fi abilitat legal să analizeze situații discriminatorii care au izorul în acte normative cu putere de lege, această atribuție s-ar suprapune cu atribuția conferită exclusiv Curții Constituționale de a examina, pe cale unei excepții de neconstituționalitate invocate de o persoană, caracterul discriminator al unei norme legale prin raportare la art. 16 din Constituția R., o astfel de interpretare fiind, în mod evident, inacceptabilă.

Astfel, este limpede ca lumina zilei că prin natura atribuțiilor pe care le exercită, C.N.C.D. investighează, constată și, implicit, sancționează fapte de discriminare, dar nu se poate pronunța asupra unor aspecte de legalitate sau de neconstituționalitate din care poate decurge un eventual tratament diferit.

În căzut de față, constatarea de către C.N.C.D. a faptului ca dispozițiile art. 48 pct. 7 din Legea nr. 330/2009, precum și prin art. 30 alin. 6 din Legea 330/2009, coroborate cu art. 6 alin. 1 din OUG nr. 1/2001, încalcă principiul nediscriminării, așa cum a solicitat reclamantul, este echivalent cu a se constata neconstituționalitatea acestor dispoziții legale, ceea ce este evident că excede competenței C.N.C.D..

Mai mult, Decizia Curții Constituționale nr. 1325/2008 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor O.G. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, rezultă că nu este permis instanțelor judecătorești să anuleze prevederile legale pe care le consideră discriminatorii și să le înlocuiască cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecății. S-a reținut că în acest mod s-ar încălca principiul separației puterilor în stat, consacrat în art. 1 alin. 4 din Constituție, precum și prevederile art. 61 alin, 1, în conformitate cu care P. este unica autoritate legiuitoare a tării.

Din interpretarea celor doua Decizii ale Curții Constituționale (997 si 1325) reține fără putere de tăgadă faptul că prevederile O.G. 137/2000R privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare nu pot fi incidente speței, iar posibila fapta de discriminare prezentată de petentă poate fi soluționată de CCR in urma unei excepții de neconstituționalitate, cât si de o instanța de judecată în baza Dreptului Comunitar și/sau a Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În dovedirea susținerilor lor, părțile au înțeles să se folosească de proba cu înscrisuri.

În urma verificării competenței potrivit prevederilor art. 131 cod proc. civilă, Curtea de Apel București a constatat că este competentă să soluționeze prezenta cauză, în temeiul disp. art. 96 alin. 1 cod proc. civilă, art. 10 din Legea 554/2004și art. art. 20 din O.G.nr. 137/2000 .

Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma cererilor formulate, a probelor administrate și a dispozițiilor legale ce au incidență în soluționarea cauzei, Curtea a reținut următoarele:

1. Asupra excepțiilor lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâții M. Justiției, G. R. și P. R.:

În conformitate cu prevederile art.20 alin.4 din O.G.nr. 137/2000 care prevede citarea de către C.N.C.D. a persoanelor care au săvârșit discriminarea, Curtea reține că în fața instanței de judecată trebuie să stea aceleași persoane care au făcut parte la cadrul procesual pasiv în fața autorității administrativ jurisdicționale.

În speță, reclamantul a sesizat ca pretinși autori ai faptei de discriminare pe Ministerului Justiției, P. de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, Direcției de I. a Infracțiunilor de criminalitate organizată și Terorism, G. R., P. R., instituții ce au fost citate în fața procedurilor desfășurate la CNCD, fiind de altfel invocate și în decizia pronunțată.

Prin urmare, nu pot fi reținute susținerile pârâților în argumentarea excepției lipsei calității procesuale pasive.

1. Asupra fondului cauzei:

Curtea rețione că la data de 12.07.2011 reclamantul a finalizat studiile școlii doctorale, iar prin Ordinul Ministrului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului nr. 6468/07.12.2011 i-a fost conferit titlul științific de doctor.

În baza acestui titlu, a solicitat Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de I. a Infracțiunilor de Criminalitate și Terorism - Structura Centrală acordarea drepturilor bănești ce i se cuvin, respectiv sporul de 15 % pentru titlul științific de doctor.

Întrucât cererea sa nu a fost soluționată favorabil, la data de 03.04.2014 a formulat plângere la C. Național pentru Combaterea Discriminării pentru a se constata existența faptei discriminatorii, înlăturarea consecințelor faptei discriminatorii, și restabilirea situației anterioare discriminării (cf.art. 20 alin.3 din O.G. nr. 137/2000).

Prin Hotărârea nr. 722/10.12.2014 CNCD a decis "admiterea excepției de necompetență materială a C. Național pentru Combaterea Discriminării cu privire la obiectul petiției, invocată din oficiu, în conformitate cu Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare "

Așadar, plângerea nu a fost soluționată de către C.N.C.D. considerând că nu are competența materială să constate astfel de fapte de discriminare, în schimb pârâtul a emis un "punct de vedere de specialitate fără efecte juridice".

Curtea reține că potrivit prevederilor art. 19 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare: "în vederea combaterii faptelor de discriminare, C. Național pentru Combaterea Discriminării își exercită atribuțiile în următoarele domenii:

a)prevenirea faptelor de discriminare;

b)medierea faptelor de discriminare;

c)investigarea, constatarea si sancționarea faptelor de discriminare;

d)monitorizarea cazurilor de discriminare;

e)acordarea de asistență de specialitate victimelor discriminării"

Conform dispozițiilor art. 20 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare: "Persoana care se consideră discriminată, poate sesiza C. în termen de un an de la data săvârșirii faptei sau de la data la care putea sa ia la cunoștință de săvârșirea ei" respectiv "C. soluționează sesizarea prin hotărâre a Colegiului director prevăzut la art. 23 alin. (î)".

Prin petiția formulată, se constată că reclamantul a investit CNCD cu o sesizare prin care a solicitat să se constate existența faptei discriminatorii, înlăturarea consecințelor faptei discriminatorii, și restabilirea situației anterioare discriminării.

În privința solicitării reclamantului CNCD s-a considerat necompetentă în raport de dispozițiile Deciziei Curții Constituționale nr. 997/2008, statuând că nu poate analiza situații discriminatorii care își au izvorul în acte normative cu putere de lege.

Curtea constată că în decizia precizată anterior Curtea Constituțională a statuat următoarele: „ C. Național pentru Combaterea Discriminării îndeplinește rolul de "garant al respectării și aplicării principiului nediscriminării", iar potrivit dispozițiilor art. 18 din același act normativ, "este responsabil cu aplicarea și controlul respectării prevederilor prezentei legi în domeniul său de activitate, precum și în ceea ce privește armonizarea dispozițiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative care contravin principiului nediscriminării". Mai departe, art. 19 alin. (1) Ut. c), precum și art. 20 în ansamblu reglementează rolul jurisdicțional al Consiliului, care are ca finalitate, așa cum s-a arătat, "înlăturarea faptelor discriminatorii și restabilirea situației anterioare discriminării".

De asemenea, Curtea Constituțională a arătat că „în vederea îndeplinirii rolului său de garant al respectării și aplicării principiului nediscriminării, C. Național pentru Combaterea Discriminării este chemat să vegheze, printre altele, inclusiv asupra modului în care este respectat acest principiu în conținutul actelor normative. în acest sens, acest organ poate constata existenta unor prevederi de lese discriminatorii si îsi poate exprima opinia în ceea ce privește armonizarea dispozițiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative cu principiul nediscriminării....".

In final, Curtea Constituțională a concluzionat că prevederile art. 20 alin. din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 sunt neconstituționale în măsura în sunt interpretate în sensul că acordă Consiliului N. pentru Combați Discriminării competenta ca, în cadrul activității sale jurisdictionale, să anuleze textul unor acte normative cu caracter discriminatoriu si chiar să substituie a text cu dispoziții cuprinse în alte acte normative."

Așadar, este evident faptul că instanța constituțională a avut în vedere ipoteza care, cu ocazia exercitării atribuțiilor sale, CNCD ar anula total sau parțial normative sau le-ar substitui cu dispoziții cuprinse în alte acte normative.

Însă, din niciuna dintre concluziile Curții Constituționale nu rezultă imposibilitatea CNCD de a examina o situație de discriminare cu care este sesizată în sensul constatării existenței sau inexistenței acesteia.

Revenind la plângerea formulată de reclamant, acesta a solicitat să se constate existența faptei discriminatorii, înlăturarea consecințelor faptei discriminatorii, și restabilirea situației anterioare discriminării, în conformitate cu prevederile art. 20 din OG 137/2000.

Pe cale de consecință, nefiind pusă în postura de a anula sau a interveni asupra valabilității unor acte normative, ci doar de a constata existența unei fapte de discriminare, conform atribuțiilor sale stabilite de OG 137/2000, Curtea constată că în mod nelegal s-a procedat la admiterea excepției necompetenței și emiterea unui punct de vedere fără consecințe juridice.

De altfel, chiar Curtea Constituțională, în decizia anterior citată a subliniat faptul că CNCD poate constata existenta unor prevederi de lege discriminatorii și își poate exprima opinia în ceea ce privește armonizarea dispozițiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative cu principiul nediscriminării.

Mai mult, din prevederile art.2 al. 1 și 2 din OG 137/2000, rezultă că este posibil să existe discriminare pe baza unuia dintre criteriile precizate (rasă, naționalitate, limba religie..etc), generată de o prevedere legală.

În privința apărărilor formulate de pârâții P. DE PE L. ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE și DIRECȚIA DE I. A INFRACȚIUNILOR DE CRIMINALITATE ORGANIZATĂ ȘI TERORISM, referitoare la existența sau nu a faptei de discriminare, Curtea observă că în raport de soluția pronunțată de CNCD, aceea de a se constata necompetent și de obiectul prezentei cereri de chemare în judecată, nu se poate pune în discuție, în acest cadrul procesual pretinsa faptă de discriminare.

Pentru aceste considerente, Curtea consideră că hotărârea contestată este nelegală, raportat la obiectul sesizării reclamantului cu care a investit CNCD, întrucât prin aceasta pârâtul a refuzat să își exercite competente legale, fiind singurul organism cu atribuții în materia constatării unei fapte de discriminăre, făcând o interpretare eronată a deciziei nr.997/2008 a Curții Constituționale.

Pe cale de consecință, față de dispozițiile legale precizate anterior și de cele ale art.18 din Legea nr.554/2004, Curtea urmează să admită acțiunea precizată a reclamantei, cu consecința anulării hotărârii CNCD nr.426/2010 și a obligării acestui pârât să soluționeze cererea reclamantului, în sensul de a constata dacă există sau nu situația discriminatorie învederată de acesta.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE

Respinge excepțiile lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâții M. Justiției, G. R. și P. R..

Admite acțiunea formulată de reclamantul J. T. R. cu domiciliul în București, sect. 2, . nr. 19, în contradictoriu cu pârâții C. NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII cu sediul în București, sect.1, Piața V. M. nr.1-3, M. JUSTIȚIEI cu sediul în București, sect. 5, ., P. DE PE L. ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE cu sediul în București, sect. 5, ., DIRECȚIA DE I. A INFRACȚIUNILOR DE CRIMINALITATE ORGANIZATĂ ȘI TERORISM cu sediul în București, sect.1, Calea Griviței nr. 4, G. R. cu sediul în București, sect. 1, Piața Victoriei nr. 1, și P. R. cu sediul în București, sect. 5, .-4 – Palatul Parlamentului.

Anulează hotărârea CNCD nr.722/10.12.2014 și dispune obligarea acestuia să soluționeze cererea reclamantului în sensul de a constata sau nu existența faptei de discriminare.

Cu recurs în 15 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședință publică, 15.09.2015.

PREȘEDINTE, GREFIER,

M. E. G. C. O.

Red.jud.M.G./9ex.

← Anulare act administrativ. Decizia nr. 2271/2015. Curtea de Apel...		Comunicare informaţii de interes public. Legea Nr.544/2001.... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Obligaţia de a face. Decizia nr. 3343/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Obligaţia de a face. Decizia nr. 3524/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Anulare act administrativ. Decizia nr. 2267/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Anulare act administrativ. Decizia nr. 2271/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Comunicare informaţii de interes public. Legea Nr.544/2001. Decizia nr. 3141/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Anulare act administrativ. Decizia nr. 2247/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Obligaţia de a face. Decizia nr. 1704/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Obligare emitere act administrativ. Sentința nr. 924/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI