Obligaţia de a face. Decizia nr. 1704/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1704/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 23-03-2015 în dosarul nr. 1336/87/2013*
DOSAR NR._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ NR. 1704
Ședința publică de la 23.03.2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - D. M. D.
JUDECĂTOR - I. F.
JUDECĂTOR - C. P.
GREFIER - M. G.
Pe soluționarea recursului formulat de recurentul– chemat în garanție M. EDUCAȚIEI NAȚIONALE împotriva Sentinței civile nr. 781/04.11.2014 pronunțate de Tribunalul Teleorman-Secția conflicte de muncă asigurări sociale și contencios administrativ și fiscal în dosarul_ *, în contradictoriu cu intimatul-reclamant F. M., și cu intimata-pârâtă U. S. HARET, în cauza având ca obiect „obligația de a face”.
La apelul nominal făcut în ședința publică răspunde intimatul-reclamant, prin avocat N. T., cu împuternicire avocațială la fila 53 din dosar, lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că, la data de 03.03.2015, prin serviciul registratură, recurentul-chemat în garanție M. Educației Naționale a înaintat la doar dovada achitării taxei judiciare de timbru, în cuantum de 200 lei, după care:
Curtea ia act de îndeplinirea obligației de a face dovada achitării taxei judiciare de timbru de către recurentul-chemat în garanție și procedează la anularea acesteia.
Intimatul-reclamant, prin avocat, arată că nu are de formulat cereri prealabile judecății cauzei.
Nemaifiind cereri de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat, Curtea constată cererea de recurs în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Apărătorul intimatului-reclamant solicită respingerea recursului și menținerea sentinței pronunțate de instanța de fond ca fiind temeinică și legală, cu cheltuieli de judecată potrivit chitanței nr. 431/06.01.2015, aflată la fila 52 din dosar.
Arată că instanța de fond a reținut în mod corect faptul că numai prin admiterea cererii de garanție poate fi asigurată efectiv punerea în executare a hotărârii pronunțate, în condițiile în care eliberarea de către intimata-pârâtă U. S. Haret București a diplomelor de licență este condiționată de aprobarea tipăririi formularelor tipizate de către M. Educației Naționale în calitate de autoritate administrativă competentă, astfel cum este prevăzut la art. 4 alin. 5 din Ordinul nr. 2284/28.09.2007 pentru aprobarea Regulamentului privind regimul actelor de studii în sistemul de învățământ superior.
Referitor la cea de-a doua critică adusă sentinței recurate, în sensul că instanța de fond și-a depășit atribuțiile, întrucât a conferit legitimitate unui proces de învățământ organizat în afara cadrului legal, arată că această susținere are un caracter general și este nefondată. Prin urmare, potrivit HG nr. 940/2004, coroborate cu dispozițiile art. 60 alin. 1 din Legea nr. 84/1995, precum și cu cele ale art. 9 din Ordinul M. Educației Naționale nr. 3545/2005, rezultă că U. S. Haret a organizat la Facultatea de D. și Administrație Publică cursuri la forma de învățământ ID. În consecință, procesul de învățământ organizat pentru această formă nu a fost în afara cadrului legal.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
La data de 05.03.2013, prin cererea înregistrată sub nr_ și completata la data de 15.03.2013, reclamantul F. M. în temeiul art. 1 si următoarele din Legea nr. 554/2004 a chemat în judecată pe pârâții: U. S. HARET - Facultatea de D. și Administrație Publică București și M. Educației Naționale, și în contradictoriu cu aceștia a solicitat instanței:
1) -să oblige pe pârâtul M. Educației și Cercetării și Inovării București să, desemneze unitatea de specialitate producătoare, de a pune la dispoziție Universității S. HARET tipizatul de diplomă în vederea eliberării în favoarea reclamantului a actelor de studii, de a i se recunoaște titlul de licenția în drept, certificat prin adeverința de studii nr. 3908/09.07.2009 emisă de M. Educației și Cercetării și Inovării București și de a viza recunoașterea și echivalarea actelor de studii în vederea utilizării acestora ,sub sancțiunea unor penalități de 500 lei/ zi de întârziere, începând cu a 10- a zi de la rămânerea irevocabilă a hotărârii și până la îndeplinirea efectivă a obligației.
2)- să oblige pe pârâta U. S. HARET să-i elibereze diploma de licență, conform adeverinței de studii emisă, și suplimentele la diplomă ( foaie matricolă ) și să-i înapoieze originalul diplomei de bacalaureat depuse Ia dosarul de înscriere ,sub sancțiunea unor penalități de 500 lei / zi de întârziere începând cu a 10 a zi de la rămânerea irevocabilă a hotărârii și până la îndeplinirea efectivă a obligației.
Prin Sentința civilă nr. 781 din 04.11.2014, Tribunalul Teleorman a admis cererea, a obligat pârâta U. S. Haret să elibereze reclamantului diploma de licență cu suplimentul la diplomă și să-i restituie diploma de bacalaureat și pârâtul M. Educației Naționale să aprobe tipărirea și să pună la dispoziția pârâtei tipizatul de diplomă cu suplimentul la aceasta, sub sancțiunea unei penalități de 500 lei/zi întârziere, începând cu a 10 a zi de la rămânerea definitivă a hotărârii, a obligat pârâții la plata sumei de 400 lei cheltuieli de judecată către reclamant, a admis cererea de chemare în garanție și a obligat M. Educației Naționale să aprobe tipărirea formularelor tipizate constând în diploma de licență și suplimentul la diplomă.
Împotriva acesrei sentințe a declarat recurs pârâtul M. Educației Naționale.
I. O prima critică adusă sentinței instanței de fond este că aceasta a admis în mod greșit cererea de chemare în garanție a Ministerului Educației Naționale, hotărârea pronunțată de aceasta fiind lipsită de temei legal prin raportare la prevederile art. 488 pct. 8 din Codul de procedură civilă.
Astfel, conform prevederilor art. 72 Cod proc. civilă "partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretențiuni cu o cerere în garanție sau în despăgubire."
Recurentul a arătat că, în genere, partea care ar cădea în pretenții s-ar putea întoarce împotriva altei persoane cu o cerere în despăgubiri, dacă există un raport juridic. De asemenea în doctrina de specialitate se arată faptul că instituția chemării în garanție se întemeiază pe existența unei obligații de garanție sau despăgubire și revine, în principiu, tuturor acelor care transmit altora un drept subiectiv, dacă o atare transmisiune s-a făcut cu titlu oneros.
Totodată, cererea de chemare în garanție nu poate fi primită deoarece, în astfel de situații chematul în garanție ar trebui să se subroge în obligațiile celui ce l-a chemat în garanție, în acest caz de a completa și elibera diploma reclamantului. Or, M. Educației nu are și nu poate avea atribuții privind completarea și eliberarea diplomelor care să ateste parcurgerea unor cursuri care, nu numai că nu au fost organizate de noi ci, mai mult au fost organizate în ignorarea legislației.
A susținut că nu există nici un act normativ care să impună ca obligație Ministerului Educației Naționale emiterea unui aviz pentru tipărirea formularelor tipizate, indiferent de condițiile în care au fost urmate studiile.
Potrivit art. 29 alin. (4) lit. b) din O.U.G. nr. 75/2005, acreditarea acordă „și dreptul de a emite diplome, certificate și alte acte de studii recunoscute de M. Educației și Cercetării și de a organiza, după caz, examen de absolvire, licență, masterat, doctorat. Este de reținut faptul că nu se menționează vreo obligație de avizare din partea ministerului.
A menționat că ministerul nu are obligația de a aproba emiterea de tipizate pentru eliberarea unui număr aleatoriu de diplome. Obligația ministerului, ca și conducător al sistemului național de învățământ, cercetare științifică, dezvoltare tehnologică și inovare, este de a verifica dacă solicitarea este făcută în limitele și cu respectarea legislației în domeniu.
Nu există interdependență între obligația universității de a emite diploma și obligația Ministerului Educației Naționale de a aviza tipărirea formularelor tipizate. U. are obligația de a gestiona, completa, și elibera numai actele de studii pentru facultățile sale acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu, iar absolvenții unei facultăți neacreditate sau neautorizate nu sunt îndreptățiți a le obține.
Existența raporturilor contractuale dintre reclamant și universitate, executarea obligațiilor contractuale din partea reclamantului, nu pot duce la obligarea Ministerului Educației Naționale să aprobe eliberarea unor acte de studii care exced cadrului legal. Actele de studii sunt documente oficiale de stat, cu regim special, care confirmă studii de învățământ superior efectuate și titluri sau calități dobândite, ce nu pot fi emise decât spre executarea ori organizarea executării legii, al căror conținut ori existență nu pot face obiectul unor convenții între particulari.
Conform art. 138 din Legea nr. 1/2011 a educației naționale, „un program de studii universitare funcționează legal dacă este autorizat provizoriu sau acreditat și funcționează în condițiile stabilite prin actul de autorizare, respectiv acreditare. Autorizarea provizorie și acreditarea programelor de studii universitare se realizează distinct pentru fiecare formă de învățământ, fiecare limbă de predare și pentru fiecare locație geografică în care se desfășoară. Organizarea și desfășurarea de programe de studii universitare care nu funcționează legal se sancționează cu nerecunoașterea studiilor pentru beneficiari..." Legea nu lasă loc de interpretări, este foarte clară. Autorizarea / acreditarea vizează inclusiv formele de învățământ, nu doar domeniul, facultatea și specializarea, acest fapt rezultă și din prevederile OUG nr. 75/2005.
Potrivit art. 29, alin. 3 din OUG nr. 75/2005, „în învățământul superior acreditarea se face la nivelul structurilor instituționale pentru fiecare program din ciclul de licență, care duce la o calificare universitară distinctă". Potrivit art. 13 din OUG nr. 75/2005, evaluarea externă a calității educației cuprinde, printre altele, evaluarea capacității instituționale, a eficacității educaționale a organizației furnizoare de educație și evaluarea calității programelor de studiu oferite. Or, o astfel de evaluare complexă presupune inclusiv analiza formei de învățământ care se dorește a fi organizată.
Potrivit art. 2, lit. c din OUG nr. 75/2005, programele de studii concretizează oferta educațională a unei organizații furnizoare de educație. Forma de învățământ propusa de universitate face parte din oferta educațională deoarece formele distincte de învățământ atrag oferte educaționale diferite. Făcând parte din oferta educațională, forma concretă de învățământ propusă de universitate se concretizează în programele de studiu, potrivit art. 2 lit. c) din OUG nr. 75/2005. în vederea aplicării OUG nr. 75/2005 a fost adoptată H.G. nr. 1418/2006, care reglementează procedura de acreditare / autorizare. în art. 1.6, paragraful 3, teza a doua a H.G. nr. 1418/2006 se menționează că programele de studii ( programe care sunt supuse acreditării / autorizării potrivit art. 29 alin. 3 din OUG nr. 75/2005) se diferențiază, printre altele, și prin forma de învățământ: la zi, seral, cu frecvență redusă, învățământ la distanță, etc. Fiind un element de diferențiere, rezultă că un program de studii la forma ZI va fi diferit de un program de studii la forma ID. fiind în realitate două programe de studii diferite, supuse separat procedurilor de autorizare/acreditare.
În concluzie, a solicitat să se constate faptul că universitatea nu avea dreptul de a organiza cursuri la forma de învățământ urmată de reclamant. Nu se poate imputa Ministerului Educației Naționale că au fost urmate cursuri fără să existe autorizare de funcționare provizorie pentru specializarea și forma de învățământ urmată din anul înscrierii reclamantului la acestea, până în anul finalizării, iar instanța nu se poate pronunța în afara cadrului legal. Nu se poate vorbi de o culpă a M.E.N. în organizarea de către U.S.H. a unor specializări și forme de învățământ în afara cadrului legal. Faptul că primirea studenților la forma de învățământ ID nu a fost depistată de M.E.N., nu poate acoperi activitatea desfășurată nelegal, conferindu-i caracterul de autenticitate.
M. Educației Naționale nu poate fi redus la un simplu organism de executare a comenzilor înaintate de universități, în sensul de a aproba orice număr de diplome și a accepta ca legală o formă de învățământ care nu a parcurs procedura de acreditare/autorizare. Conform art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 185/2013 privind organizarea și funcționarea Ministerului Educației Naționale, M. Educației Naționale conduce sistemul național de învățământ, cercetare științifică, dezvoltare tehnologică și inovare, exercitându-și atribuțiile stabilite prin legi și prin alte acte normative din sfera sa de activitate și realizează, după caz, împreună cu ministerele de resort, politica guvernamentală în domeniile sale de activitate.
Recurentul a arătat că instanța de fond trebuia să analizeze care este procedura de acordare a avizului pentru ridicarea formularelor tipizate de la unitatea producătoare și să constate că fiecare din părțile implicate are obligația de a respecta cadrul normativ în care această procedură se înscrie.
În conformitate cu prevederile art. 5 din Ordinul nr. 2284/2007 pentru aprobarea Regulamentului privind regimul actelor de studii în sistemul de învățământ superior, instituțiile de învățământ superior, de stat ori particular, acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu potrivit legii, pot gestiona, completa și elibera numai acele acte de studii la care au dreptul în condițiile legii.
În acest sens instituțiile de învățământ superior particular acreditate solicită eliberarea avizului pentru un număr de tipizate iar MEN verifică existența concordanței între numărul de tipizate solicitate cu datele raportate de A.R.A.C.I.S. și datele existente în cadrul Direcției Generale învățământ Superior, după care eliberează avizele respective.
După eliberarea acestor avize, în conformitate cu prevederile Ordinului ministrului educației nr. 2284/2007, formularele actelor de studii se achiziționează de la unitatea de specialitate producătoare, pe baza comenzilor transmise anterior acesteia, de către delegați ai instituțiilor de învățământ superior acreditate. Predarea-preluarea formularelor se efectuează în baza unui proces-verbal încheiat între delegatul instituției și reprezentantul unității de specialitate producătoare, în care sunt trecute toate datele de identificare a formularelor, inclusiv seriile și numerele.
Rectorul instituției de învățământ superior este responsabil pentru organizarea și desfășurarea activității de gestionare, completare și eliberare a actelor de studii de către instituție.
Desemnarea compartimentelor și a personalului la nivel de instituție și de facultate/departament pentru a desfășura activități de gestionare, completare și eliberare a actelor de studii se aprobă de senatul universitar și se numesc prin decizie a rectorului. Persoanele numite sunt răspunzătoare, potrivit legii, pentru gestionarea, completarea și eliberarea actelor de studii.
Din prevederile legale prezentate rezultă fără echivoc că responsabilitatea gestionării, completării și eliberării actelor de studii revine în exclusivitate instituție de învățământ superior.
Recurentul a învederat că M. Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului a emis, în anul 2010 - în lunile iunie, octombrie și noiembrie, avize în vederea ridicării de către U. „S. Haret" a tipizatelor de la ROMDIDAC S.A. pentru actele de studii, numai pentru specializările care au funcționat legal, aprobate prin hotărâri de guvern.
Actele de studii pot fi eliberate doar pentru acei absolvenți care au promovat examenele de licență și care au urmat o specializare la o formă de învățământ acreditată sau autorizată să funcționeze provizoriu conform legislației în vigoare la momentul înscrierii în anul I de facultate. Prin urmare universitatea nu are dreptul să elibereze acte de studii pentru absolvenții unor programe de studii și forme de învățământ neautorizate/neacreditate.
M. Educației Naționale și-a îndeplinit obligațiile ce-i reveneau în ceea ce privește emiterea avizului în vederea achiziționării tipizatelor de către U. S. Haret. Dacă aceste tipizate nu au fost gestionate corespunzător, în conformitate cu prevederile legale, nu este culpa ministerului.
U. S. Haret invocă, în cererea de chemare în garanție, drepturile conferite prin Legea nr.443/2002, fără să recunoască, însă, faptul că din aceeași lege izvorăsc și o . obligații pe care ar fi trebuit să le respecte.
La art.3 din Legea nr. 443/2002 privind înființarea Universității „S. Haret" din București se statuează:
„După . prezentei legi în structura Universității „S. Haret" din București vor intra și facultățile, colegiile și specializările, altele decât cele menționate la art. 2, acreditate sau autorizate provizoriu prin hotărâre a Guvernului, conform legii."
Deci, chiar în legea de înființare a acestei instituții de învățământ superior se menționează faptul că în structura Universității „S. Haret" din București vor intra și facultățile, colegiile și specializările, acreditate sau autorizate provizoriu prin hotărâre a Guvernului, conform legii.
În consecință, apreciază că admiterea cererii de chemare în garanție și obligarea Ministerului Educației Naționale de a aproba tipărirea formularelor tipizate constând în diplomă de licență și supliment la diplomă pentru reclamant, care nu a urmat o formă de învățământ acreditată/autorizată să funcționeze provizoriu excede cadrului legal. Pentru a fi vătămat vreun drept trebuie ca acel drept să existe mai întâi.
Se poate vorbi de un drept doar dacă o persoană a urmat cursurile organizate conform prevederilor legale ale unei instituții de învățământ superior și ulterior finalizării i s-a refuzat eliberarea diplomei de licență.
A susținut că la momentul înscrierii la studii a reclamantului, U. S. Haret nu era autorizată să funcționeze provizoriu pentru forma de învățământ urmată de reclamant, aspect ignorat de altfel de către instanța de fond.
În mod eronat și cu rea voință, U. „S. Haret" interpretează conceptul de autonomie universitară excedând limitele prevederilor legale. Autonomia universitară nu poate fi aplicată cu ignorarea hotărârilor de guvern care arată în mod expres, pentru fiecare universitate, facultățile și specializările, cu specificarea formelor de învățământ acreditate și autorizate provizoriu.
Potrivit art. 60 alin.l din Legea învățământului nr. 84/1995 „ activitatea didactică se poate organiza în următoarele forme: de zi, seral, cu frecvență redusă și la distanță. Formele de învățământ seral, cu frecvență redusă și la distanță pot fi organizate de instituțiile de învățământ superior care au cursuri de zi". Norma citată nu duce însă la concluzia potrivit căreia o instituție de învățământ superior este acreditată sau autorizată provizoriu pentru formele de învățământ seral, cu frecvență redusă și la distanță ope legis, fiind astfel îndreptățită să înmatriculeze studenți și să elibereze diplome în aceste forme de învățământ dacă este acreditată/autorizată pentru forma de învățământ la zi. Această normă reglementează numai vocația pe care o au universitățile de a organiza în cadrul facultăților aceste forme de învățământ numai dacă organizează cursuri la zi pentru specializarea respectivă. Calea de la vocație la drept este condiționată de parcurgerea procedurii de acreditare conform prevederilor legale în vigoare.
Prin H.G. nr. 1011/2001 s-a reglementat organizarea și funcționarea învățământului la distanță și a învățământului cu frecvență redusă în instituțiile de învățământ superior. Conform art. 3 din acest act normativ „sunt abilitate să organizeze învățământ la distanță și învățământ cu frecvență redusă instituțiile de învățământ superior acreditate, în specializările universitare autorizate provizoriu sau acreditate conform Legii nr. 88/1993 privind acreditarea instituțiilor de învățământ superior și recunoașterea diplomelor, republicată". Din cuprinsul capitolului IV al acestei hotărâri de Guvern reiese cu claritate faptul că programele de învățământ la distanță sunt supuse ele însele procedurii de evaluare academică, conform Legii nr. 88/1993 republicată.
II. O a doua critică adusă soluției instanței de fond se referă la depășirea atribuțiilor sale, deoarece a conferit legitimitate unui proces de învățământ organizat în afara cadrului legal și mai ales pentru că a dat o hotărâre cu încălcarea atribuțiilor judecătorești fiind astfel incidente prevederile art. 488 pct.(4) Cod procedură Civilă.
Recurentul a arătat că eeclamantul este absolvent al Facultății de D. și Administrație Publică din București, specializarea D., forma de învățământ la distanță, 2006-2009, (deci la o specializare și o formă de învățământ ce nu sunt prevăzute în hotărârile de guvern care prevăd anual facultățile, specializările și forma de învățământ acreditate/autorizate parțial).
Facultatea și specializarea alese de reclamant sunt acreditate doar la forma de învățământ ZI, deci cu frecvență. Astfel, reclamantul avea obligația de a se prezenta zilnic la cursuri, în nici un caz să le urmeze prin internet sau prin intermediul televizorului. Facultatea și specializarea în speță, în cadrul Universității „S. Haret", la forma de învățământ la distanță sunt neacreditate la nivelul perioadei în discuție, respectiv 2006 - 2009, conform hotărârilor de guvern care reglementează în fiecare an acreditarea/autorizarea parțială care face posibilă eliberarea actelor de studii unui absolvent.
A susținut că în redactarea motivării sentinței, instanța de fond comite o gravă eroare, afirmând faptul că există interdependență între obligația pârâtului USH de a emite diploma și obligația Ministerului Educației Naționale de a aviza tipărirea formularelor tipizate.
O diplomă este avizată de MEN dacă specializarea, forma de învățământ din cadrul instituției de învățământ superior urmate era în momentul înscrierii în anul I sau al finalizării în hotărârea de guvern din anul respectiv sau aplicabilă pentru anul respectiv. In aceste hotărâri de guvern se află sub formă de tabel fiecare facultate, specializare și formă de învățământ acreditată/autorizată parțial să funcționeze, școlarizând studenți care au dreptul la diplomă de licență.
Nu există nici un act normativ care să oblige M. Educației Naționale la aprobarea emiterii tipizatelor diplomelor de licență și a suplimentelor la acestea decât în condițiile în care activitatea de învățământ s-a organizat și desfășurat, în condițiile legii. Astfel, am fost obligați la aprobarea eliberării tipizatelor, fără să se fi analizat dacă refuzul nostru este sau nu justificat.
Recurentul a subliniat faptul că obligația Universității „S. Haret" de a elibera diploma de licență nu este corelativă obligației M.E.N. de a aviza tipărirea ei, pentru simplul fapt că ministerul nu este obligat să avizeze un număr de diplome peste cel prevăzut în cifra de școlarizare.
U. "S. Haret" avea obligația ca pentru organizarea formei de învățământ la distanță să demareze procedura de evaluare în vedere acreditării, fapt care nu s-a întâmplat.
Deci, pentru studenții care au urmat cursurile la specializări ale căror forme de învățământ nu erau acreditate, U. „S. Haret" nu avea dreptul de a organiza examen de licență și cu atât mai puțin de a emite diplome care să ateste promovarea acestora.
Apreciază că în prezenta speță, instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești, și a obligat MEN să aprobe furnizarea de formulare tipizate pentru diplomă spre a fi eliberate unor persoane care au urmat studii urmate cu încălcarea prevederilor legale. Practic instanța s-a substituit organismelor de certificare a calității studiilor universitare, s-a substituit MEN și a decis să acorde diplome, fără ca aceste diplome să aibă la bază studii universitare cu un parcurs firesc, la specializări autorizate provizoriu sau acreditate conform legii.
Instanțele nu au competența și experiența științifică și educațională de a aprecia dacă un anumit program de studii trebuie sau nu să parcurgă procedura de autorizare provizorie sau acreditare.
III. În legătură cu argumentul privind forța și legalitatea adeverințelor emise, recurentul a arătat că prezumția de autenticitate și veridicitate nu poate fi analizată fără a ține cont de legalitatea organizării învățământului la distanță.
De asemenea, a susținut că, potrivit dispozițiilor art. 38 din Ordinul nr. 2284/2007, termenul de valabilitate a adeverinței de absolvire este de maximum 12 luni de la data eliberării.
IV. Recurentul a crticat și soluția de obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată, arătând că nu este pârât, ci chemat în garanție, partea căzută în pretenții fiind pârâtul.
Dacă instanța ar obliga chematul în garanție la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamant, s-ar schimba cadrul procesual, chematul în garanție din acest punct de vedere devenind pârât, ceea ce nu se poate în conformitate cu prevederile legale de desfășurare a unui proces guvernat de lege și nu de părerile proprii ale celui chemat sa judece.
V. Privitor la capătul de cerere privind cererea de acordare a unor sume de bani cu titlu de penalități de întârziere pentru neaprobarea eliberării diplomelor, recurentul a arătat că, potrivit dispozițiilor art.24 din Legea nr.554/2004, a fost reglementată o procedură specială de sancționare a autorităților, în cazul în care acestea nu execută hotărâri definitive și irevocabile. Această procedură este subsecventă etapei judiciare care s-a efectuat în fața instanței de fond, astfel că obligarea la plata a unor penalități de întârziere, cerută de reclamant, este prematură și lipsită de temei legal.
Deci, pentru aplicarea amenzii sau obligarea la despăgubiri trebuie să existe o hotărâre irevocabilă iar autoritatea publică să refuze să o pună în executare în termenul stabilit de instanță sau în lipsa acestuia, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii.
În drept, recurentul a invocat art. 72, art. 488 pct. 8 și 4 Cod procedură civilă, Legea nr. 288/2004, O.U.G. nr. 75/2005, OMECT nr.2284/2007 Legea nr. 84/1995, Legea nr. 443/2002, Legea nr. 88/1993, H.G. 1011/2001, H.G. nr. 536/2011, H.G. nr. 1418/2006 H.G. nr 1609/2004, H.G. nr. 676/2007, H.G. nr. 635/2008. H.G. 1175/2006, H.G. 749/2009, Legea nr. 1/2011.
Examinând recursul declarat, pe baza motivelor invocate și în conformitate cu dispozițiile art. 488 C.pr.civ., Curtea reține că acesta este nefondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în cele ce urmează:
Intimatul-reclamant a urmat cursurile Universității S. Haret – Facultatea de D. și Administrație Publică din București, specializarea D., forma de învățământ ID și a promovat examenul de licență – sesiunea iulie 2009, fiindu-i eliberată adeverința de licențiat nr. 3908/09.07.2009.
Potrivit Ordinului MECT nr. 2284/2007, adeverința de absolvire a studiilor are un termen de valabilitate de maximum 12 luni, termen în care universitatea are obligația de a completa diploma de licență și suplimentul la diplomă, care se eliberează absolventului, la cererea acestuia.
Diplomele de licență se completează pe formulare tipizate care sunt realizate de o unitate specializată desemnată de MECTS, în fapt . necesar ca cererea universității de eliberare a formularelor tipizate ale diplomelor de licență să fie aprobată de MECTS.
În cazul de față, intimata-pârâtă U. S. Haret a solicitat recurentului-pârât M. Educației Naționale, printr-o . adrese, să aprobe tipărirea formularelor de diplome de licență necesare promoției anului 2009. Recurentul a încuviințat aceste cereri doar în parte și a refuzat să aprobe tipărirea formularelor pentru forma de învățământ la distanță și frecvență redusă, invocând faptul că U. S. Haret a organizat nelegal aceste forme de învățământ, fără a parcurge procedura de evaluare academică la care face referire art. 17 din HG nr. 1011/2001.
Relativ la motivele de recurs formulate, Curtea constată că recurentul M. Educației Naționale a invocat dispozițiile art. 488 pct. 4 (instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești), și pct. 8 (hotărârea a fost data cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material) C.pr.civ.
Cât privește criticile aduse soluției de admitere a cererii de chemare în judecată și a cererii de chemare în garanție, Curtea constată că recursul formulat nu este întemeiat, în acest sens urmând a avea în vedere soluția de principiu adoptată de Înalta Curte de Casație de Justiție – Secția de C. Administrativ și Fiscal în ședința din 7 noiembrie 2013, prin care instanța supremă a statuat că soluția adoptată este în sensul jurisprudenței de obligare a pârâtei U. S. Haret să elibereze diploma de licența și/sau suplimentul de diplomă, de admitere a cererii de chemare în garanție a Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului și de obligare a ministerului, în calitate de chemat în garanție, să aprobe tipărirea formularelor tipizate constând în diplomele de licență și suplimentele de diplomă.
În motivarea soluției de principiu de mai sus, instanța supremă a făcut trimitere la jurisprudența reprezentată de deciziile de speță nr. 690/2012, nr. 953/2012, nr. 1638/2012 și nr. 3302/2012 ale ICCJ-SCAF.
Curtea are în vedere importanța unei astfel de soluții de principiu dată de secția de contencios administrativ și fiscal a instanței supreme, soluție care, chiar dacă nu are forța obligatorie a unei decizii date într-un recurs în interesul legii, se impune a fi respectată, față de rolul conferit Înaltei Curți de Casație și Justiție de unificarea a practicii judiciare.
Prin aceste decizii de speță s-a statuat, în mod constant, că MECTS are obligația legală de a aproba tipărirea formularelor tipizate constând în diploma de licență și suplimentele la diplomă, întrucât adeverința de licențiat se bucură de prezumția de legalitate și veridicitate specifică actelor administrative și nu a fost atacată de M. Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului sau de o altă autoritate publică, în condițiile art. 1 din Legea nr. 554/2004. În ceea ce privește legalitatea acreditării formelor de învățământ la distanță și fără frecvență, s-a arătat că instanța de fond nu a fost învestită cu o astfel de cerere.
În consecință, ținând cont de necesitatea de a urma soluțiile de principiu pronunțate de instanța supremă, în scopul asigurării unei practici unitare, Curtea constată că legalitatea acreditării formei de învățământ nu face obiect al prezentei cauze, iar cum reclamantului i-a fost eliberată adeverință de licențiat, necontestată, acesta are dreptul de a-i fi eliberată diploma de licențiat și suplimentul de diplomă, cererea de chemare în judecată formulată fiind întemeiată, revenind pârâtului-chemat în garanție M. Educației Naționale obligația să aprobe tipizarea formularelor de diplomă de licență pentru partea reclamantă, respectiv pârâtei U. S. Haret obligația de eliberare în favoarea părții reclamante a diplomei de licență și a suplimentului de diplomă.
De altfel, necesitatea respectării și la nivelul instanțelor ierarhic inferioare a unei asemenea jurisprudențe adoptate și urmate constant de instanța supremă, soluție orientată înspre finalitatea asigurării caracterului efectiv și concret al dreptului invocat de absolvenții universității în discuție, rezultă și din interpretarea considerentelor Curții Europene a Drepturilor Omului din hotărârea pronunțată în cauza B. împotriva României, în care s-au reținut următoarele:
„37. (…), divergențele de jurisprudență constituie, prin natură, consecința inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanțe de fond având autoritate asupra competenței lor teritoriale. Cu toate acestea, rolul unei instanțe supreme este tocmai acela de a reglementa aceste contradicții ale jurisprudenței (Zielinski și Pradal și Gonzales și alții împotriva Franței [GC], nr._/94 și_/96 la_/96, paragraful 59, CEDO 1999-VII).
38. În cazul în speță, trebuie constatat că Înalta Curte de Casație se afla la originea acestor divergențe profunde și persistente în timp.
39. Această practică, ce s-a dezvoltat în cadrul celei mai înalte autorități judiciare din țară, este în sine contrară principiului siguranței publice, care este implicită în ansamblul articolelor Convenției și care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept (a se vedea, mutatis mutandis, Baranowski împotriva Poloniei, nr._/95, paragraful 56, CEDO 2000-III). În loc să-și îndeplinească rolul său stabilind o interpretare de urmat, Înalta Curte de Casație a devenit ea însăși sursa nesiguranței juridice, micșorând astfel încrederea publicului în sistemul judiciar (a se vedea, mutatis munandis, Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei, nr._/99, paragraful 97, CEDO 2002-VII și P. citat anterior, paragraful 98, și, a contrario, Pérez Arias împotriva Spaniei, nr._/03, paragraful 70, 28 iunie 2007).
40. Curtea concluzionează deci că această incertitudine jurisprudențială a avut drept efect privarea reclamantului de orice posibilitate de a obține beneficiul drepturilor prevăzute de Legea nr. 309/2002, în condițiile în care altor persoane care au prestat o muncă forțată în afara D.G.M. li s-a recunoscut dreptul de a beneficia de dispozițiile acestei legi.
În consecință, a fost încălcat art. 6 alin. 1 din Convenție”.
Având în vedere aceste aspecte, a nu constata incidența rațiunilor pentru care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut încălcarea art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale în sensul obligației instanțelor de recurs de a adopta o jurisprudență unitară astfel încât să fie respectat principiul securității juridice, care este implicită în ansamblul articolelor Convenției și care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept, în absența căreia instanțele interne de recurs ar deveni sursa nesiguranței juridice, micșorând astfel încrederea publicului în sistemul judiciar, ar avea drept consecință inerentă, prin generarea unei jurisprudențe neunitare la nivelul situației absolvenților universității în discuție, o aplicare și interpretare diferită a acelorași norme legale în situații similare.
În plus, Curtea mai reține că, în cauza D. împotriva România, hotărârea din 21 februarie 2008, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut, prin prisma jurisprudenței divergente a instanțelor interne o încălcare a art. 14 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, arătând că „37. În lumina articolului 14 din Convenție, o discriminare constă în a trata în mod diferit, cu excepția justificării obiective și raționale, persoane aflate în situații comparabile. (…) lista pe care o cuprinde articolul 14 are un caracter exemplificativ și nu limitativ.”. Cum articolul 14 din Convenție, drept subiectiv substanțial, nu are o existență independentă în sistemul de protecție european a drepturilor și libertăților fundamentale pe care aceasta îl instituie, ci trebuie invocat prin raportare la acestea, Curtea reține că prin art. 2 din Primul Protocol adițional la Convenție s-a consacrat și dreptul la instruire.
În acest context, dată fiind jurisprudența citată mai sus a instanței supreme, este lipsit de fundament motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C.pr.civ., invocat de recurent cu referire la soluția de admitere a cererii principale și a cererii de chemare în garanție.
Cât privește pretinsa incidență în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 4 C.pr.civ., Curtea reține că, față de dispozițiile art. 1 alin. 1 și art. 18 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, texte potrivit cărora „Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public”, respectiv „Instanța, soluționând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă”, legiuitorul a reglementat un contencios de plină jurisdicție, permițând instanței de judecată să analizeze temeinicia dreptului pretins de cel vătămat prin conduita autorității publice pârâte și să dispună măsurile de remediere corespunzătoare.
În ceea ce privește susținerea recurentului vizând legalitatea modului de organizare a cursurilor urmate de intimata-reclamantă, această chestiune excede obiectului cauzei, așa cum a statuat instanța supremă în jurisprudența sa.
Nu poate fi reținută nici critica referitoare la obligarea MEN la plata cheltuielilor de judecată, întrucât raționamentul prezentat de recurent în argumentarea criticii formulate pornește de la premisa că, în etapa judecății de fond, a fost obligat la aceste cheltuieli, în considerarea calității sale de chemat în garanție.
Critica este neîntemeiată, întrucât recurentul este în eroare cu privire la calitatea sa procesuală, din analizarea petitului acțiunii rezultând că a fost chemat în judecată de reclamant, în calitate de pârât, alături de pârâta USH. Faptul că pârâta USH a formulat și o cerere de chemare în garanție a MEN, nu înlătură calitatea acestuia de pârât, în raport de petitul formulat de reclamant. Or, în condițiile în care acțiunea reclamantului a fost admisă în contradictoriu cu ambii pârâți, inclusiv cu pârâtul MEN, soluția de obligare a acestuia la plata cheltuielilor de judecată, ca parte care a pierdut procesul, este legală și temeinică, față de dispozițiile art. 453 vdin Codul de procedură civilă.
Neîntemeiată este și critica referitoare la penalitățile de întârziere, soluția instanței de fond fiind întemeiată pe dispozițiile art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 și nu pe cele ale art. 24 din același act normativ, la care se referă recurentul. Astfel, dacă dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004 se referă la o procedură subsecventă care presupune neexecutarea unei hotărâri definitive, dispozițiile art. 18 alin. (5) permit instanței de contencios administrativ să pronunțe soluția pe fond sub sanctiunea unei penalitati aplicabile partii obligate, pentru fiecare zi de intarziere, urmând ca penalitățile să se aplice numai dacă, după rămânerea definitivă a hotărârii, aceasta nu va fi executată.
Pentru toate aceste considerente, sentința fiind legală și temeinică, Curtea, în baza art. 496 din Codul de procedură civilă, va respinge recursul ca nefondat.
De asemenea, făcând aplicarea dispozițiilor art. 453 din Codul de procedură civilă, prin raportare la soluția de respingere a recursului, Curtea va obliga recurentul aflat în cupă procesuală, la plata către intimatul-reclamant a sumei de 500 lei reprezentând cheltuieli de judecată – onorariu de avocat (chitanța de la fila 52), precum și către intimata-pârâtă USH a sumei de 620 lei reprezentând cheltuieli de judecată (factura fila 26).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de recurentul– chemat în garanție M. EDUCAȚIEI NAȚIONALE, cu sediul în București, .. 28-30, sector 1, împotriva Sentinței civile nr. 781/04.11.2014, pronunțată de Tribunalul Teleorman-Secția conflicte de muncă asigurări sociale și contencios administrativ și fiscal, în dosarul_ *, în contradictoriu cu intimatul-reclamant F. M., cu domiciliul ales în Roșiorii De Vede, ., județul Teleorman, și cu intimata-pârâtă U. S. HARET, cu sediul în București, sectorul 3, .. 13, ca nefondat.
Obligă recurentul la plata către intimatul-reclamant a sumei de 500 lei reprezentând cheltuieli de judecată, precum și către intimata-pârâtă USH a sumei de 620 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 23 martie 2015.
Președinte Judecător Judecător
D. M. D. I. F. C. P.
Grefier
M. G.
Red/thred. jud. PC/ 5 ex/ 2014.
Jud. fond: M. M. - Tribunalul Teleorman.
| ← Anulare act administrativ. Decizia nr. 2247/2015. Curtea de Apel... | Obligare emitere act administrativ. Sentința nr. 924/2015.... → |
|---|
