Anulare act de control taxe şi impozite. Decizia nr. 4227/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 4227/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 21-09-2015 în dosarul nr. 13747/3/2014
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 4227
Ședința publică de la 21.09.2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE – Z. G. L.
JUDECĂTOR - P. C. F.
JUDECĂTOR - I. M. C.
GREFIER - M. I.
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de recurenta-reclamantă S.C. T. I. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 6316/9.10.2014 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă DIRECȚIA GENERALĂ DE IMPOZITE ȘI TAXE LOCALE A SECTORULUI 1 BUCUREȘTI.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică de la 7.09.2015 fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată ce face parte integrantă din prezenta decizie când, Curtea pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise și pentru a delibera a amânat pronunțarea la data de 21.09.2015, soluționând următoarea decizie:
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
1. Sentința obiect al recursului
Prin sentința civilă nr. 6316/09.10.2014, pronunțată de Tribunalul București- Secția a II-a contencios administrativ și fiscal în dosarul cu nr._ , pentru considerentele expuse în cuprinsul acestei hotărâri aflate la dosar, a fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta ., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală de Impozite și Taxe Locale a Sectorului 1 București, prin care s-a solicitat să se dispună:
(1) anularea dispoziției nr._/16.01.2014 pentru soluționarea contestației nr._/10.12.2013 formulată de reclamantă;
(2) anularea deciziei de impunere diferență nr._/ 29.10.2013 pentru stabilirea impozitului/taxă pe clădiri, în cazul persoanelor juridice, pentru perioada 01.01.2010 – 31.12.2010, precum și a deciziei nr._ referitoare la obligații de plată accesorii aferente obligațiilor fiscale operată sub nr._/ 07.11.2013 și a deciziei ulterioare nr._ referitoare la obligații de plată accesorii aferente obligațiilor fiscale înregistrată sub nr._/10.03.2014 cu consecința exonerării societății reclamante de la plata sumei de 53.357,99 lei reprezentând: diferență pentru impozit pe clădiri-_ lei și majorări de întârziere și penalități- 24.287,99 lei și 579,03 lei;
(3) suspendarea executării actelor administrative atacate până la soluționarea irevocabilă a cauzei.
2. Recursul exercitat în cauză împotriva sentinței civile nr. 6316/09.10.2014 și procedura în fața instanței de recurs
2.1.1. Împotriva acestei sentințe a declarat, în termen legal, recurs motivat, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., reclamanta ..
S-a solicitat ca, în urma admiterii recursului, să se caseze sentința recurată, în sensul ca, în urma rejudecării pe fond, să se admită cererea de chemare în judecată, așa cum a fost formulată.
2.1.2. În motivarea recursului, s-a susținut, în esență, că hotărârea atacată este nelegală întrucât, la pronunțarea sa, instanța de fond a interpretat greșit normele de drept material invocate în speță, respectiv fără a analiza deloc nelegalitatea emiterii acestora, în conformitate cu dispozițiile legale invocate.
Astfel, a arătat recurenta, în esență, că:
- este nelegală parcurgerea procedurii de verificare ulterioară în situația stabilirii și a cuantificării obligației de plată de intimată prin emiterea deciziei de impunere, față de prevederile art.110 din Normele metodologice de aplicare a OG nr.92/2003, ținând cont că intimata nu a solicitat nici documente contabile pentru valoarea de inventar a clădirii, nici o nouă evaluare a imobilului și având în vedere că nu au fost avute în vedere dispozițiile art.671 alin.3 și ale art.86 alin.4 din OG nr.92/2003, fiind stabilite nelegal obligațiile fiscale suplimentare aferente anului 2010 în sarcina recurentei;
- este nelegală și greșită stabilirea diferenței de impozit pe clădire pentru anul 2010 raportat la valoarea imobilului (clădire cu teren) rezultată din evaluarea efectuată în anul 2006, prin decizia de impunere diferență nr._/29.10.2013, întrucât această decizie a fost emisă cu încălcarea art.253 alin.1 Cod fiscal și a pct.53 și 55 lit.b) din HG nr.44/2004;
- valoarea contabilă din ianuarie 2010, de 302.296,92 lei, evidenția în contabilitatea recurentei valoarea întregului imobil, respectiv a construcției și a terenului aferent, fiind eronată baza de calcul la care s-a aplicat cota de impozit.
În privința deciziilor de impunere emise pentru accesorii ale diferenței de impozit, a învederat recurenta că sunt nelegale, deoarece, conform art.111 alin.2 din OG nr.92/2003, termenul de plată se stabilește în funcție de data comunicării, rezultând că eventualele accesorii pot fi calculate începând cu data de 6.12.2013.
2.2. Intimații C. L. al Sectorului 1-Primăria Sectorului 1 București și Direcția Generală de Impozite și Taxe Locale a Sectorului 1 București, la datele de 17.04.2015 și de 29.04.2015, au formulat întâmpinare, prin care au cerut respingerea, ca nefondat, a recursului declarat în cauză.
3. Considerentele instanței de recurs care au fundamentat soluția dată în cauză
Analizând recursul declarat, prin prisma motivelor de recurs formulate și observând dispozițiile art. 488 alin. 1 C.proc.civ., conform cărora casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate enumerate la pct. 1-8 ale acestui articol, Curtea, în raport de actele și lucrările dosarului, apreciază recursul ca nefondat, pentru următoarele considerente, a căror expunere respectă exigențele art. 499 C.proc.civ.:
3.1. Astfel, în primul rând, este necesar de evidențiat că, în cererea de chemare în judecată cu care a învestit la data de 22.04.2014 Tribunalul București, reclamanta ., după expunerea situației de fapt și citarea prevederilor art.253 Cod fiscal:
- a invocat nelegalitatea deciziei de impunere diferență nr._/29.10.2013, atacate cu acțiune în anulare, sub două aspecte, respectiv (i) obligația de calcul a impozitului pentru clădire datorat de reclamantă incumba autorității administrativ-fiscale care face aplicarea textului legal menționat, calculând impozitul datorat prin stabilirea cotei de impozit la valoarea de inventar a clădirii, declarate de contribuabil, în speță de reclamantă, culpa pentru greșita aplicare a cotei de impozitare neaparținând reclamantei, ci intimatei care a emis actul de impunere prin care a stabilit în sarcina societății impozitul datorat și (ii) prin Decizia de impunere anuală pe anul 2010 nr._/ 04.01.2010 s-a calculat impozitul datorat pe clădire aplicându-se cota maximă legală de 1,5% din intervalul permis de norma legală de 0,25%-1,5%, stabilirea concretă a cotei de impozitare căzând în sarcina Consiliului General al Municipiului București;
- a susținut nelegalitatea deciziei referitoare la obligațiile de plată accesorii aferente obligațiilor fiscale, (i) față de principiului de drept accesorium sequitur principalem, întrucât, în măsura nelegalității deciziei de impunere a diferenței de impozit asupra cărora acestea au fost calculate, nu datorează nici majorări, nici penalități de întârziere, (ii) întrucât accesoriile au fost calculate la data de 29.10.2013, data emiterii deciziei de impunere, iar reclamanta nu avea posibilitatea achitării sumei cuprinse in decizia respectiva, fără a avea la baza un act administrativ fiscal in temeiul căruia sa facă plata și (iii) pentru că nu reclamantei îi revine obligația de calcul a eventualei diferențe la impozitul datorat pe clădire, ci organului administrativ-fiscal, astfel încât reclamanta nu putea fi sancționată pentru întârzierea în efectuarea plații unei datorii bugetare atâta timp cât nu a avut un act administrativ-fiscal care să stabilească și să individualizeze în sarcina sa obligația de plată.
De asemenea, se observă că reclamanta nu a modificat cererea de chemare în judecată, respectiv niciunul dintre elementele acesteia, adică părțile, obiectul și cauza, în condițiile art.204 alin.1 C.proc.civ., adică înainte de primul termen la care reclamantul este legal citat, respectiv până la termenul din data de 25.09.2014, când Tribunalul București, apreciind procedura de citare ca legal îndeplinită, a pus în discuție [reclamanta fiind reprezentată de avocat, conform mențiunilor inserate în încheierea de la acea dată (filele 109-110-dosar fond)] excepțiile invocate prin întâmpinările formulate în cauză.
Cu toate acestea, se observă, cercetând cuprinsul practicalei sentinței recurate, că, cu prilejul punerii concluziilor în dezbaterea fondului, reclamanta, prin avocat a invocat alte motive de nelegalitate ale deciziilor de impunere atacate în cauză, diferite de cele expuse în cuprinsul cererii de chemare în judecată.
Edificatoare în acest sens sunt (și) concluziile scrise pe care reclamanta le-a depus la data (pronunțării) de 09.10.2014, aflate la filele 130-134-dosar fond și al căror conținut este (aproape) identic cu motivarea recursului promovat în cauză, inserată la pct.1.
Altfel spus, apreciază Curtea că instanța de fond nu a fost legal învestită cu cercetarea și analizarea acelor motive de drept invocate de către reclamantă prin concluziile orale și scrise formulate la data de 09.10.2014, întrucât acestea sunt diferite de cele expuse anterior, inserate în motivarea cererii de chemare în judecată.
Așa fiind, nu sunt fondate criticile recurentei-reclamante în sensul că este nelegală sentința obiect al recursului întrucât prima instanță nu a a analizat deloc nelegalitatea emiterii deciziilor de impunere atacate, în conformitate cu motivele de drept invocate prin concluziile scrise și orale formulate la termenul de dezbateri asupra fondului cauzei.
3.2. Apoi, în al doilea rând, este necesar de evidențiat că, în speță, nu se verifică motivul de casare prevăzut de art.488 pct.8 C.proc.civ.
Astfel, se observă că, pentru imobilul aflat în rolul fiscal al societății recurente (reclamante), aceasta datorează impozit, care se stabilește de intimată conform art. 253 Cod fiscal raportat la art. 54 și art. 55 din HG nr. 44/2004.
Într-adevăr, conform art.253 alin.6 Cod fiscal, în forma în vigoare la data emiterii actelor atacate, „În cazul unei clădiri care nu a fost reevaluată în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referință, cota impozitului pe clădiri se stabilește de consiliul local/C. General al Municipiului București între 5% și 10% și se aplică la valoarea de inventar a clădirii înregistrată în contabilitatea persoanelor juridice, până la sfârșitul lunii în care s-a efectuat prima reevaluare. Fac excepție clădirile care au fost amortizate, potrivit legii, în cazul cărora cota impozitului pe clădiri este cea prevăzută în alin. (2)”.
De asemenea, potrivit pct.55 lit.b) din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal - dispoziții emise pentru executarea prevederilor art.253 alin.6 Cod fiscal-, „În cazul clădirii care a fost reevaluată conform prevederilor legale în vigoare, valoarea de inventar a clădirii este valoarea înregistrată în contabilitatea proprietarului. După reevaluare, dacă în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal prin procesul verbal încheiat în urma ședinței Consiliului de Administrație s-a aprobat noua valoare a clădirii ca urmare a efectuării reevaluării și aceasta a fost înregistrată în contabilitate, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea cotei stabilite prevederilor pct. 53 asupra valorii de inventar a clădirii. Sunt considerate ca fiind reevaluate si clădirile la care s-au executat lucrări de reconstituire, consolidare, modernizare, modernizare sau extindere, cu aprobarea Consiliului de Administrație”.
Rezultă, așadar, din interpretarea coroborată a acestor prevederi legale, că, (i) cota impozitului pe clădiri stabilită de consiliul local/C. General al Municipiului București între 5% și 10% este incidentă în cazul unei clădiri care nu a fost reevaluată în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referință, că, (ii) impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea cotei stabilite prevederilor pct. 53 din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal asupra valorii de inventar a clădirii în situația unei clădiri care a fost reevaluată conform prevederilor legale în vigoare, reevaluarea impunând ca, prin procesul verbal încheiat în urma ședinței Consiliului de Administrație să fie aprobată noua valoare a clădirii ca urmare a efectuării reevaluării și aceasta să fi fost înregistrată în contabilitate, precum și că (iii) sunt considerate ca fiind reevaluate și clădirile la care s-au executat lucrări de consolidare, cu aprobarea Consiliului de Administrație.
Altfel spus, pentru a nu fi aplicabilă cota impozitului pe clădiri între 5% și 10%, este necesar ca, clădirea în cauză să fi fost reevaluată în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referință, „conform prevederilor legale în vigoare”, adică fie să existe procesul verbal încheiat în urma ședinței Consiliului de Administrație prin care s-a aprobat noua valoare a clădirii ca urmare a efectuării reevaluării și aceasta să fi fost înregistrată în contabilitate, fie lucrările de consolidare executate la clădirea respectivă să fi avut „aprobarea Consiliului de Administrație”.
Or, în speță, constată Curtea că recurenta-reclamantă nu a făcut dovada în sensul că imobilul deținut pe raza Sectorului 1 București și la care se referă deciziile de impunere atacate cu acțiune în anulare a fost reevaluat de proprietarul său în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referință „conform prevederilor legale în vigoare”.
Această dovadă trebuia făcută anterior emiterii de intimată a deciziei de impunere diferență nr._/29.10.2013, având în vedere că autoritatea fiscală a notificat . să prezinte declarația fiscală pentru stabilirea impozitului pe clădiri însoțită de documente justificative care să ateste data efectuării reevaluării pentru a putea verifica cotele de impozitare aplicate asupra valorii de inventar pentru perioada 2008 – 2012 și că, în ciuda primirii acestei notificări (filele 74-76–dosar fond), recurenta-reclamantă nu s-a conformat celor solicitate de organele fiscale.
În aceste condiții, legal a reținut Tribunalul că sunt neîntemeiate criticile reclamantei cu privire la procentul aplicat ca urmare a calculării impozitului pe imobilul deținut.
3.3. Nu sunt fondate nici aserțiunile recurentei-reclamante privitoare la nelegalitatea deciziei de stabilire a accesoriilor aferente diferenței de impozit.
Într-adevăr, se observă că, în speță, nu sunt aplicabile prevederile invocate de recurentă (art.111 alin.2 din OG nr.92/2003), ci cele ale art.119 alin.1 din OG nr.92/2003, coroborate cu cele ale art.255 alin.1 Cod fiscal.
Astfel, conform art.119 alin.1 din OG nr.92/2003, „Pentru neachitarea la termenul de scadență de către debitor a obligațiilor de plată, se datorează după acest termen dobânzi și penalități de întârziere”, iar, potrivit art.255 alin.1 Cod fiscal, „Impozitul/taxa pe clădiri se plătește anual, în două rate egale, până la datele de 31 martie și 30 septembrie inclusiv”.
Rezultă, din interpretarea coroborată a acestor prevederi legale, că scadența accesoriilor (dobânzi și majorări/penalități de întârziere) nu se raportează la data comunicării deciziei de calcul a diferenței de impozit constatate ca datorate, ci la data la care debitul principal (impozitul/taxa pe clădiri) era scadent, avea termenul de plată.
4. Soluția instanței de recurs și temeiul legal al acesteia
Pentru aceste considerente, care suplinesc, în parte, motivele expuse în sentința civilă recurată, întrucât, în limitele cererii de recurs formulate, nu se poate constata că există în cauză niciunul dintre motivele prevăzute de art. 488 alin. 1 C.proc.civ., Curtea observă că recursul declarat în cauză de către reclamantă este nefondat, astfel că, în temeiul art. 496 alin. 1 C.proc.civ., coroborat cu art. 28 din Legea nr. 554/2004, acesta va fi respins ca atare, menținându-se sentința atacată ca fiind legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. T. I. S.R.L., cu sediul procesual ales la C..Av. Crăveanu S., din mun. A., ., nr. 33-35, . împotriva sentinței civile nr. 6316/9.10.2014 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Direcția Generală de Impozite șI Taxe Locale a Sectorului 1 București, cu sediul în București, .. 13, sector 1.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 21.09.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR Z. G. L. P. C. F. I. M. C.
GREFIER
M. I.
Red. PCF/4 ex./24.09.2015
Jud. fond V. S. – Tribunalul București
| ← Suspendare executare act administrativ. Decizia nr. 1462/2015.... | Obligaţia de a face. Decizia nr. 3060/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
