Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 2062/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2062/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 08-04-2015 în dosarul nr. 2411/122/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ NR. 2062
Ședința publică din data de 08 aprilie 2015
Completul constituit din:
PREȘEDINTE - G. A. F.
JUDECĂTOR - M. M. P.
JUDECĂTOR - M. D.
GREFIER – P. A.
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de recurenta – pârâtă DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE PLOIEȘTI PRIN ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE G., împotriva sentinței civile nr. 359 din data de 05.08.2014 pronunțată de Tribunalul G. – Secția Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant B. E. JUDECĂTORESC M. I. C., având ca obiect „contestație act administrativ fiscal”.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 25.03.2015, fiind consemnate prin încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 01.04.2015, când a hotărât următoarele:
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 359/C./05.08.2014 pronunțată de Tribunalul G. - Secția Civilă în dosarul nr._ a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamantul Biroul E. Judecătoresc M. C. în contradictoriu cu pârâta Direcția G. Regională a Finanțelor Publice Ploiești, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice G., a fost omologat raportul de expertiză contabilă întocmit de expert contabil G. F., a fost anulată în parte decizia de impunere privind obligațiile suplimentare de plată nr. 3292/2013 și decizia de impunere privind impozitul pe venit suplimentar de plată nr. 3293/2013 emise de A.J.F.P. G., cu consecința anulării în consecință și în aceeași măsură și a raportului de inspecție fiscală, s-a constatat că reclamantul nu datorează TVA suplimentar în cuantum de 41.104 lei (29.441 lei tva suplimentar stabilit începând cu 01.02.2009; 681 lei și 10.982 lei tva deductibil) și s-a dispus emiterea unei noi decizii de impunere privind obligațiile suplimentare de plată pentru suma de 3.156 lei TVA suplimentar cu recalcularea accesoriilor datorate la această sumă, precum și emiterea unei noi decizii de impunere privind impozitul pe venit suplimentar de plată precum și accesorii, în raport de suma reținută ca fiind datorată ca obligație suplimentară de plată.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice G. în numele Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Ploiești, în baza mandatului acordat nr. 270/GR/2013, prin care a solicitat casarea în parte a sentinței recurate, în ce privește suma admisă, iar pe fond respingerea acțiunii ca inadmisibilă, fiind invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin 1 pct. 8 C.pr.civ.
În motivare, recurenta a arătat că în mod eronat instanța de fond a respins excepția inadmisibilității acțiunii întrucât, față de dispozițiile Codului de procedura fiscala, și de faptul că prin acțiunea formulata nu se solicită anularea deciziei emise în soluționarea contestației, se impune admiterea excepției invocate, casarea sentinței recurate și, pe cale de consecință, respingerea acțiunii ca inadmisibilă.
Al doilea motiv de recurs vizează fondul cauzei, sens în care recurenta a precizat că instanța de fond în mod nelegal a considerat că reclamanta are dreptul la deducerea cheltuielilor considerate nedeductibile fiscal de inspectorii fiscali cu încălcarea dispozițiilor codului fiscal; avea obligația sa se declare plătitoare de TVA la 31.12.2008 având în vedere raportul de inspecție fiscala din 11.09.2009, motiv care nu este prevăzut în nici un text de lege; instanța de fond a exonerând-o pe reclamanta de la plata impozitului pe venit suplimentar fara a motiva sentința pronunțata pe acest aspect.
Recurenta a precizat că nu s-a acordat dreptul de deducere a TVA în sumă de 10.982 lei aferenta cheltuielilor privind achiziționarea unui autoturism Hyundai destinat exclusiv pentru transportul rutier de persoane cu o greutate maximă de 3.500 kg și nu are mai mult de 9 scaune de pasageri incluzând și scaunul șoferului deoarece autoturismul respectiv face parte din categoria vehiculelor rutiere pentru care legiuitorul a limitat dreptul de deducere a TVA, respectiv vehicule rutiere motorizate care sunt destinate exclusiv pentru transportul rutier de persoane, cu o greutate maximă autorizata care sa nu depășească 3.500 kg și care nu au mai mult de 9 scaune de pasageri incluzând și scaunul șoferului și nu a făcut dovada existentei dificultăților evidente de a găsi alte mijloace de transport și existența unui acord colectiv între angajator și angajați prin care angajatorul se obligă să asigure gratuit acest transport.
Organele de inspecție fiscală nu au acordat dreptul de deducere a TVA în sumă de 681 lei întrucât contribuabilul a înregistrat cheltuieli privind servicii telefonice și servicii audio-vizuale în baza unor facturi fiscale care nu cuprind codul de identificare în scopuri de TVA al beneficiarului, iar în lipsa informațiilor prevăzute de Legea nr.571/2003 la art.155 alin 5 facturile respectiv nu îndeplinesc calitatea de document justificativ și nu pot fi admise pentru deducerea cheltuielilor la calculul impozitului pe venit, respectiv nu se poate exercita dreptul de deducere în baza lor.
În ceea ce privește impozitul pe venit de plata suplimentar în sumă de 5.060 lei și accesorii aferente în sumă de 2.283 lei, recurenta a arătat că în anii 2010, 2011 și 2012 reclamantul a înregistrat la rubrica de încasări din Registrul jurnal venituri care includ și TVA, contrar prevederilor OMFP nr.1040/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice privind organizarea și conducerea evidentei contabile în partidă simplă de către persoanele fizice care au calitatea de contribuabil în conformitate cu prevederile Legii nr.571/2003 privind Codul fiscal. La inspecția fiscală au fost diminuate veniturile înregistrate de contribuabil cu suma totală de 100.402 lei (25.351 lei, 39.008 lei,36.043 lei) reprezentând TVA colectată.
În anii 2010, 2011 și 2012 reclamantul a înregistrat la rubrica plăti din Registrul jurnal cheltuieli care includ și TVA, contrar prevederilor OMFP nr. 1040/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice privind organizarea și conducerea evidentei contabile în partida simplă de către persoanele fizice care au calitatea de contribuabil în conformitate cu prevederile Legii nr.571/2003. La inspecția fiscală nu s-a acordat drept de deducere pentru cheltuielile în sumă totală de 12.937 lei, reprezentând TVA deductibilă, în anii 2009, 2010, 2011 și 2012, reclamantul a înregistrat ca și cheltuieli deductibile fiscal plățile cu titlu de impozit pe venit și TVA în sumă totală de 104.136 lei, contrar prevederilor art. 48 alin 7 din Codul fiscal, pentru care nu s-a acordat dreptul de deducere a cheltuielilor.
În anii 2010, 2011 și 2012 reclamantul a înregistrat ca și cheltuieli deductibile fiscal cheltuielile cu serviciile de telefonie și audio video pentru care facturile fiscale nu conțineau toate elementele prevăzute de lege, încălcând prevederile art.48 alin 4 lit. a din Codul fiscal, pentru care nu s-a acordat dreptul de deducere a acestor cheltuieli, în anii 2010, 2011 și 2012, a înregistrat ca și cheltuieli deductibile fiscal cheltuielile cu combustibilul în sumă totală de 16.477 lei, contrar prevederilor art.48 alin 7 lit. I indice 1 din Codul Fiscal, pentru care nu i s-a acordat dreptul de deducere a cheltuielilor; în anul 2011 și 2012, reclamantul a înregistrat în contabilitate ca și cheltuieli deductibile fiscal cheltuielile cu amortizarea unui autoturism în suma totală de 4.751 lei, calculata eronat, întrucât la calculul amortizării fiscale s-a luat în calcul tva aferent achiziției, contrar prevederilor art.24 alin 11 lit. a din Codul fiscal, neacordându-se dreptul de deducere pentru cheltuielile respective.
Având în vedere deficientele prezentate mai sus, precum și faptul ca anual reclamantul a declarat atât venituri, cât și cheltuieli mai mici decât cele înregistrate în evidenta contabilă, la inspecția fiscală a rezultat o diferența de impozit pe venit suplimentar de plată în sumă totală de 5.060 lei, pentru care s-au calculat accesorii în sumă de 2.238 lei conform art. 119 alin 1 din OG nr.92/2003 privind codul de procedura fiscală.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.pr.civ., solicitându-se judecarea cauzei și în lipsă.
Intimatul-reclamant, legal citat, nu a formulat întâmpinare.
În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.
Deliberând asupra prezentului recurs, Curtea constată următoarele:
În ceea ce privește primul motiv de recurs, respectiv respingerea de către instanța de fond a excepției inadmisibilității acțiunii, Curtea apreciază că este nefondat întrucât această sancțiune ar fi disproporționată și excesivă în condițiile în care din modalitatea de formularea a cererii de chemare în judecată rezultă că sunt aduse critici și cu privire la decizia nr. 700/07.11.2013 emisă de Biroul de Soluționare Contestații din cadrul Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Ploiești.
Referitor la criticile aduse de recurentă cu privire la constatarea instanței de fond conform căreia organele fiscale nu mai erau îndreptățite să stabilească TVA suplimentar pentru perioada februarie 2009 – martie 2010 având în vedere că reclamantul fusese supus unei inspecții fiscale în perioada 07.09.2009 – 11.09.2009, concretizată prin raportul de inspecție fiscală din data de 11.09.2009, fiind verificat inclusiv modul de evidențiere a taxelor, astfel încât nu se putea ca la o nouă inspecție fiscală să fie supusă verificării aceeași perioadă și aceeași taxă, în speță TVA, Curtea constată că acestea sunt întemeiate.
Astfel, deși în mod corect a reținut instanța de fond că potrivit art. 105 alin. 3 C.pr. fiscală inspecția fiscală se efectuează o singură dată pentru fiecare impozit, taxă, contribuție și alte sume datorate bugetului general consolidat și pentru fiecare perioadă supusă impozitării, Curtea constată că în mod eronat s-a reținut că acest articol ar fi incident în cauză în condițiile în care în cadrul inspecției desfășurate în perioada 07.09.2009 – 11.09.2009 nu a fost verificată și modalitatea de înregistrare, calculare, declarare și virare a TVA pentru simplul motiv că la acel moment reclamantul nu era înregistrat ca persoană impozabilă în scopuri de TVA.
Așadar, reclamantul nefiind înregistrat ca plătitor de TVA la momentul efectuării inspecției fiscale anterioare, este evident că TVA-ul nu a fost supus verificării în cadrul acelui control, astfel încât nu există niciun impediment legal pentru ca în cadrul inspecției fiscale efectuate în perioada 01.01.2009 – 31.12.2012 acesta să fie supus verificării.
Mai mult, Curtea reține că potrivit art. 152 alin. 6 teza finală din Legea nr. 571/2003 prevede expresă că, în ipoteza în care persoana impozabilă nu solicită sau solicită înregistrarea cu întârziere, organele fiscale competente au dreptul să stabilească obligații privind taxa de plată și accesoriile aferente, de la data la care ar fi trebuit să fie înregistrat în scopuri de taxă, conform art. 153, împrejurare ce se regăsește și în prezenta cauză.
În același context, Curtea observă că reclamantul nu a negat că avea obligația de a se înregistrat ca plătitor de TVA începând cu anul 2009, ci doar a susținut că această obligație i-a revenit din cauza unei chichițe legislative legate de calculul plafonului de scutire, de 35.000 euro, al cărui echivalent se stabilește la cursul de schimb al BNR la data aderării la UE, respectiv 3,38 lei/EUR, lucru puțin cunoscut.
În raport de aceste constatări, Curtea observă că în mod corect organul fiscal a stabilit în sarcina reclamantului obligația de plată a TVA suplimentară aferentă perioadei 01.01.2009 – 28.02.2010, impunându-se casarea sentinței civile recurate sub acest aspect.
În ceea ce privește dreptul de deducere a TVA în cuantum de 10.982 lei aferentă achiziționării unui autoturism marca Hyundai, Curtea constată că în mod eronat instanța de fond a considerat că aceasta este deductibilă conform art. 1451 din Legea nr. 571/2003.
În acest sens, Curtea observă că reclamantul a invocat deductibilitatea TVA aferentă autoturismului în baza art. 1451 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 571/2003, respectiv faptul că ar fi utilizat pentru intervenții și pentru transportul la și de la locul de desfășurare a activității.
Potrivit art. 1451 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 571/2003 „(1) În cazul vehiculelor rutiere motorizate care sunt destinate exclusiv pentru transportul rutier de persoane, cu o greutate maximă autorizată care să nu depășească 3.500 kg și care să nu aibă mai mult de 9 scaune de pasageri, incluzând și scaunul șoferului, nu se deduce taxa pe valoarea adăugată aferentă achizițiilor acestor vehicule și nici taxa aferentă achizițiilor de combustibil destinat utilizării pentru vehiculele care au aceleași caracteristici, aflate în proprietatea sau în folosința persoanei impozabile, cu excepția vehiculelor care se înscriu în oricare dintre următoarele categorii: a) vehiculele utilizate exclusiv pentru: intervenție, reparații, pază și protecție, curierat, transport de personal la și de la locul de desfășurare a activității, precum și vehiculele special adaptate pentru a fi utilizate drept care de reportaj, vehiculele utilizate de agenți de vânzări și de agenți de recrutare a forței de muncă;”.
Așadar, pentru a beneficia de dreptul de deducere, reclamantul era ținut să facă dovada că autoturismul achiziționat era utilizat exclusiv pentru scopurile prevăzute de textul de lege redat anterior. Mai mult, activitatea prestată de executorul judecătoresc nu reprezintă una de intervenție în sensul avut de art. 1451 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 571/2003, care presupune existența unei situații excepționale pentru a cărei înlăturare este necesară o reacție promptă, ipoteză ce nu se regăsește în situația punerii în executare a unei hotărâri judecătorești, oricare ar fi obiectul său. De asemenea, așa cum în mod corect a reținut organul fiscal, reclamantul nu a făcut dovada că exista un acord între B. M. C. și persoana fizică M. C. care să prevadă dreptul de a utiliza autoturismul aparținând B. pentru transportul la și de la locul de desfășurare a activității, precum și faptul că achiziționarea autoturismului s-a efectuat exclusiv în acest scop.
De asemenea, este nefondată susținerea reclamantului conform căreia organul fiscal s-ar fi contrazis la momentul la care a acordat dreptul de deducere pentru 50% din TVA aferentă achiziției de combustibil auto pentru anul 2012. În raport de prevederile art. 1451 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 571/2003, forma în vigoare în anul 2012, conform cărora „1) În cazul vehiculelor rutiere motorizate care sunt destinate exclusiv transportului rutier de persoane, cu o greutate maximă autorizată care să nu depășească 3.500 kg și care să nu aibă mai mult de 9 scaune de pasageri, incluzând și scaunul șoferului, se deduce 50% din taxa pe valoarea adăugată aferentă achizițiilor acestor vehicule și, respectiv, 50% din taxa aferentă achizițiilor de combustibil destinat utilizării pentru vehiculele care au aceleași caracteristici, aflate în proprietatea sau în folosința persoanei impozabile, cu excepția vehiculelor care se înscriu în oricare dintre următoarele categorii: a) vehiculele utilizate exclusiv pentru: intervenție, reparații, pază și protecție, curierat, transport de personal la și de la locul de desfășurare a activității, precum și vehiculele special adaptate pentru a fi utilizate drept care de reportaj, vehiculele utilizate de agenți de vânzări și de agenți de recrutare a forței de muncă;”, Curtea reține că acordarea dreptului de deducere pentru 50% din TVA achiziției de combustibil este chiar o confirmare a calificării autovehiculului ca neîncadrându-se în prevederile lit. a).
Cu alte cuvinte, interpretarea corectă a acestui text este că pentru achiziția de combustibil destinat utilizării pentru vehiculele care au caracteristicile indicate, aflate în proprietatea sau în folosința persoanei impozabile, se deduce 50% din TVA aferentă acestora, în vreme ce pentru vehiculele utilizate exclusiv pentru intervenție sau pentru transport de personal la și de la locul de desfășurare a activității deducerea TVA aferentă achiziției de combustibil este de 100%.
În consecință, Curtea constată că se impune casarea sentinței civile recurate sub acest aspect, în sensul constatării că reclamantul nu are drept de deducere a TVA în cuantum de 10.982 lei aferentă achiziționării unui autoturism marca Hyundai.
Referitor la criticile formulate de recurentă sub aspectul dreptului de deducere a TVA în sumă de 681 lei aferentă cheltuielilor pentru servicii telefonice și servicii audio-vizuale, Curtea apreciază că acestea sunt neîntemeiate, instanța de fond reținând în mod corect că nu poate fi reținută în sarcina reclamantului nicio culpă în ceea ce privește modalitatea de întocmire a facturilor fiscale de către prestatorii serviciilor menționate. În plus, Curtea observă că organul fiscal nu a formulat nicio critică vizând o eventuală neprestare efectivă a serviciilor de telefonie și audio-vizuale și nici cu privire la inexistența unor contracte de prestări servicii în baza cărora acestea ar fi fost prestate în concret reclamantului.
Așadar, Curtea constată că reclamantul are dreptul de deducere a TVA în sumă de 681 lei aferentă cheltuielilor pentru servicii telefonice și servicii audio-vizuale, sentința civilă recurată urmând a fi menținută sub acest aspect.
Pentru aceste considerente, întrucât este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C.pr.civ., Curtea constată că recursul pârâtei este fondat, astfel că în temeiul art. 496 C.pr.civ. acesta va fi admis, sentința recurată va fi casată în parte, în sensul că se va constata că reclamantul nu datorează TVA suplimentar aferentă cheltuielilor privind serviciile telefonice și cele cu abonamentul privind serviciile audio-vizuale, reținându-se așadar că acesta datorează TVA suplimentar în cuantum de 29.441 lei aferentă perioadei 01.01.2009 – 28.02.2010 și nu are drept de deducere pentru TVA în sumă de 10.982 lei aferentă achiziției unui autoturism marca Hyundai, urmând a fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței civile recurate, respectiv cele de admitere în parte a acțiunii și de anulare în parte a deciziei de impunere privind obligațiile de plată nr. 3292/2013 și decizia de impunere privind impozitul pe venit suplimentar de plată nr. 3293/2013.
Totodată, Curtea va dispune înlăturarea dispoziției privind obligarea la emiterea unei noi decizii de impunere privind obligațiile suplimentare de plată pentru suma de 3.156 lei TVA suplimentar cu recalcularea accesoriilor datorate la această sumă, precum și la emiterea unei noi decizii de impunere privind impozitul pe venit suplimentar de plată precum și accesorii în raport de suma reținută ca fiind datorată ca obligație suplimentară de plată cuprinsă în sentința civilă recurată, această măsură impunându-se din două considerente: pe de o parte, prin anularea în parte a deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată, respectiv în ceea ce privește dreptul de deducere al reclamantului referitor la TVA în sumă de 681 lei, rezultă că partea anulată nu va mai fi pusă în executare, nefiind necesar să se emită un nou act administrativ fiscal care să cuprindă exclusiv sumele cu privire la care Curtea a constatat că au fost stabilite în mod corect de organul fiscal, iar pe de altă pentru că în faza procesuală a recursului a fost casată în parte sentința civilă recurată, constatându-se că reclamantul datorează TVA suplimentar în sumă de 43.579 lei, iar nu în sumă de 3.156 lei așa cum a reținut instanța de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurenta – pârâtă DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE PLOIEȘTI PRIN ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE G. cu sediul în G., ., județ G., împotriva sentinței civile nr. 359 din data de 05.08.2014 pronunțată de Tribunalul G. – Secția Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant B. E. JUDECĂTORESC M. I. C. cu sediul în G., G-ral Berthelot ., ..
Casează în parte sentința recurată, în sensul că:
Constată că reclamantul nu datorează TVA suplimentar aferentă cheltuielilor privind serviciile telefonice și cele cu abonamentul privind serviciile audio-vizuale.
Înlătură dispoziția privind obligarea la emiterea unei noi decizii de impunere privind obligațiile suplimentare de plată pentru suma de 3.156 lei TVA suplimentar cu recalcularea accesoriilor datorate la această sumă, precum și la emiterea unei noi decizii de impunere privind impozitul pe venit suplimentar de plată precum și accesorii în raport de suma reținută ca fiind datorată ca obligație suplimentară de plată.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile recurate.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 08 aprilie 2015.
P. JUDECĂTOR JUDECĂTOR
G. A. F. M. M. P. M. D.
GREFIER
A. P.
Red./thred. M.D. - 4 ex./26.06.2015
Jud. fond – M. Z. U.
Tribunalul G. – Secția Civilă
| ← Anulare act administrativ. Sentința nr. 2114/2015. Curtea de... | Litigiu privind achiziţiile publice. Decizia nr. 2559/2015.... → |
|---|
