Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 387/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 387/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 23-01-2015 în dosarul nr. 30503/3/2013

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL

DOSAR NR._

DECIZIA CIVILĂ NR.387

ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN DATA DE 23.01.2015

CURTEA CONSTITUITĂ DIN:

PREȘEDINTE: B. V.

JUDECĂTOR: V. D.

JUDECĂTOR: U. D.

GREFIER: C. D.

Pe rol soluționarea recursurilor formulate de recurentele pârâte DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE IALOMIȚA, pentru AFPCM IALOMIȚA, ADMINISTRAȚIA S. 1 A FINANȚELOR PUBLICE REPREZENTATĂ PRIN DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI, împotriva sentinței civile nr.4416/12.06.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a II–a C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr._ /2014 și a recursului declarat de recurenta pârâtă DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI, împotriva sentinței civile nr.4416/12.06.2014 și încheierii de ședință din data de 19.12._ pronunțate de Tribunalul București – Secția a II–a C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr._ /2014, în contradictoriu cu intimata reclamantă O. N. SANAYI VE TICARET AS PRIN S.C. DKV EURO SERVICE ROMANIA S.R.L.

La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns intimata reclamantă O. N. SANAYI VE TICARET AS reprezentată de avocat B. R. I. cu împuternicire avocațială la fila 38 dosar, lipsind recurentele pârâte.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a expus referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:

Având cuvântul, intimata recurentă prin apărător arată că nu mai are alte cereri de formulat sau probe de administrat.

Curtea constată finalizată faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul pe cererea de recurs.

Intimata reclamantă O. N. SANAYI VE TICARET AS reprezentată de avocat solicită respingerea celor trei recursuri formulate împotriva sentinței civile nr. nr.4416/12.06.2014 și împotriva încheierii de ședință din data de 19.12._, cu consecința menținerii acestora ca temeinice și legale.

Cu privire la recursul declarat de Administrația S. 1 a Finanțelor Publice invocă excepția nulității recursului. Deși AFP S. 1 achiesează la decizia instanței de fond, constată abia în faza recursului că suma la care au fost obligate DGFPB și AFP S. 1 este cu 100 de lei mai mică decât cea constată de expertiză și cea solicitată de reclamantă. Apreciază că această autoritate a avut suficiente posibilități să-și spună punctul de vedere, au fost două convocări la expertiză la care nu a participat, prin urmare apreciază că suma pe care a solicitat-o, care a fost constată de expert și care a fost acordată prin decizia 4416/2014 e cea corectă.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată, susține că solicitarea este întemeiată, pentru că a depus dovezi pentru sumele cheltuite. Cauza are un nivel de complexitate ridicat, a fost nevoie de analiza unor documente, contracte, documentare suplimentară, expertiza efectuată în cauză.

În ceea ce privește recursul declarat de Administrația Finanțelor Publice Ialomița și acest recurs este nul pentru faptul că AFP Ialomița reiterează argumentele pe cere le-a prezentat în soluționarea contestației administrative și în întâmpinarea de la dosarul de fond, nu aduce nicio critică punctuală cu privire la decizia atacată.

În ce privește fondul cauzei, în mod inexplicabil chiar și după ce legiuitorul a adus începând cu 1 ianuarie 2014 o măsură de remediere în ceea ce privește soluționarea cererilor de rambursare TVA a persoanelor din afara spațiului comunitar și a înlocuit sintagma de taxă achitată cu sintagma de taxă aferentă, făcând inutilă probarea achitării facturilor pentru că proba solicitată și motivul de respingere a cererii de rambursare este unul neîntemeiat, este o probă inutilă, având în vedere că obligația de a colecta TVA este la momentul emiterii acestora. TVA-ul pe care-l solicită la rambursare a fost virat la bugetul statului român de furnizoarea bunurilor pentru care se solicită TVA, respectiv de societatea din Germania înregistrată fiscal în România, DKV Euro Service GMBH. Această societate intimată a făcut achiziții de bunuri și servicii, respectiv combustibil în tot traseul său către destinația finală prin mai multe țări din Europa. De asemenea, arată că România este singura țară din Europa care nu a rambursat TVA-ul aferent anului 2010.

În ce privește cheltuielile de judecată pune aceleași concluzii.

În ceea ce privește recursul declarat de DGRFP București, în mod eronat consideră această recurentă că instanța de fond a încălcat principiul disponibilității și apreciază că reclamanta a solicitat doar obligarea AFP S. 1 la plata TVA. Din modul în care a formulat acțiunea dar și din răspunsul la întâmpinarea pârâtei, acțiunea fiind depusă după adoptarea HG 520/2013, astfel că reclamanta nu ar fi putut să solicite obligarea AFP S. 1 la plata acestei taxe întrucât este o instituție subordonată DGFP București.

Cu cheltuieli de judecată conform facturilor fiscale pe care le depune la dosar.

Curtea declară dezbaterile închise și reține cauza spre soluționare.

CURTEA

Deliberând, constată că prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 13.09.2013 reclamanta O. N. SANAYI VE TICARET AS (denumită în continuare O.), persoană juridică înființată și funcționând conform legislației din Turcia, reprezentată pentru scopul rambursării de TVA în România conform prevederilor art. 147 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal și ale punctului 50 din Hotărârea Guvernului nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul Fiscal, precum și în scopul reprezentării în fața instanțelor de judecată, de către S.C. DKV Euro Service România S.R.L., a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală – Direcția G. a Finanțelor Publice a Județului Ialomița și Agenția Națională de Administrare Fiscală – Direcția G. Regională a Finanțelor Publice București, în nume propriu și în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice S. 1, anularea deciziei nr. 141/08.03.2013 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția G. a Finanțelor Publice a Județului Ialomița în soluționarea contestației administrative formulate de O., anularea deciziei de rambursare a taxei pe valoare adăugată nr._/21.03.2012 emisă de Administrația Finanțelor Publice S. 1, obligarea Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice București - Administrația Finanțelor Publice S. 1 la rambursarea contravalorii TVA în sumă de 373.211 RON, așa cum rezultă din facturile eferente cererii de rambursare, precum și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare a arătat în esență că O. este o societate turcă, înregistrată pentru scopul rambursării de TVA în România prin desemnarea, conform dispozițiilor legale, a S.C. DKV Euro Service România S.R.L. („DKV România”) în calitate de reprezentant fiscal, primind codul de înregistrare fiscală_. Obiectul activității O. îl reprezintă prestarea de servicii logistice și de transport. În vederea desfășurării acestei activități, între societatea O. și compania DKV EURO SERVICE GMBH + CO.KG („DKV Germania”), societate germană, reprezentată fiscal pentru scopuri de TVA în România de către Pricewaterhousecoopers Tax Advisors & Accountants S.R.L., societate care își desfășoară activitatea în domeniul cardurilor de combustibil nebancare, a fost încheiat contractul de emitere card nebancar nr._/11.11.2009. Specific, produsul DKV Germania constă în acordarea de carduri nebancare, pentru combustibil și alte servicii, către societăți ce acționează în principal în domeniul logistic. Cardurile respective pot fi folosite de clienții DKV Germania pe teritoriile tuturor statelor membre ale Uniunii Europene, precum și în țări terțe (de ex. Turcia).

Conform contractului pentru emitere card, societatea O. utilizează cardurile DKV Germania pentru achiziția de bunuri și servicii pe teritoriul României. În concret, angajații reclamantei O. (șoferii) achiziționează diverse bunuri și servicii pe teritoriul României, pe ruta lor de transport, bunuri a căror contravaloare nu o plătesc furnizorilor români (de exemplu benzinării, service auto etc), ci o plătesc prin intermediul cardurilor, către DKV Germania. Cardurile nu reprezintă un mijloc de plată, ci au rolul de a stoca informațiile cu privire la consumurile de bunuri și servicii numai de la acei furnizori cu care DKV Germania a încheiat contracte de colaborare. În funcție de informațiile cu privire la consumul de bunuri și servicii realizate de fiecare angajat al societății, DKV Germania emite către reclamanta O. facturi pentru achizițiile realizate pe teritoriul României. Aceste facturi sunt emise de DKV Germania cu TVA românesc și având codul de TVA al DKV Germania alocat de autoritățile fiscale din România.

DKV Germania datorează și plătește către Statul Român TVA. Această TVA de plată reprezintă diferența dintre TVA colectată (în baza facturilor emise către reclamanta O. precum și către alți clienți) și TVA deductibilă (aferentă facturilor emise de furnizorii locali (de exemplu benzinării) către DKV Germania). Suma TVA de plată este plătită lunar de DKV Germania la bugetul statului român.

În continuare, facturile emise de către DKV Germania, aferente bunurilor achiziționate, sunt achitate de către reclamanta O., inclusiv valoarea TVA, conform mecanismului prezentat mai jos, iar TVA astfel facturată de către DKV Germania și achitată de către O. este solicitată la rambursare în România.

În plus față de contractul pentru emitere card, reclamanta O. a încheiat și un contract de factoring cu compania Remobis Refund Service C.V., societate olandeză, specializată în activități de factoring. În baza contractului de factoring, Remobis achiziționează creanțele de TVA pe care reclamanta O. le are față de bugetul statului român. În concret, în baza contractului de factoring Remobis plătește către DKV Germania, în numele și contul reclamantei O., contravaloarea creanței de TVA achiziționată de la reclamantă. În continuare, reclamanta O. achită sumele plătite de Remobis, în numele și în contul său, către DKV Germania pentru a compensa datoriile față de aceasta din urmă, astfel cum se prevede în contractul de factoring. În baza contractului de factoring, Remobis a finanțat practic TVA datorată de către reclamanta O. către DKV Germania și care este solicitată în prezent la rambursare.

În ceea ce privește procedura implementată de părți prin care se asigură decontarea mai sus detaliată, reclamanta a arătat că DKV Germania emite periodic (la fiecare două săptămâni, odată cu emiterea facturilor în scopuri de TVA) facturi de decontare („summary invoice”). Acest document cuprinde contravaloarea tuturor facturilor emise de DKV Germania în scopuri de TVA, prin raport la fiecare țară tranzitată și cu codul de TVA în baza căruia au fost emise facturile prin care s-a colectat TVA (de ex.: codul de TVA românesc, nemțesc, austriac, etc. al DKV Germania). În concluzie, facturile în baza cărora se fac decontările reflectă datoria totală a societății O. față de DKV Germania (inclusiv TVA aferentă fiecărei țări), având în vedere consumul realizat de O. în fiecare țară tranzitată pe parcursul unei perioade de facturare, nu doar consumul aferent tranzitării României. Astfel, pentru a face dovada că extrasele de cont atașate reprezintă contravaloarea facturilor anexate la cererea de rambursare, reclamanta a anexat documentul denumit „Centralizator privind plata facturilor solicitate la rambursare”.

Din suma totală rezultată din însumarea tuturor facturilor emise în scopuri de TVA, DKV Germania deduce contravaloarea TVA achiziționată de Remobis și încasată de la acesta din urmă, iar contravaloarea comisionului datorat de O. către Remobis pentru serviciile de factoring astfel prestate este adăugată. Practic, datoria pe care O. o are față de DKV Germania este redusă cu suma primită de DKV Germania de la Remobis, respectiv prețul de achiziție al creanței reprezentând TVA. Astfel, prin această metodă se evită transferarea unor sume de bani, întrucât Remobis plătește către O. prețul de achiziție al creanței reprezentând TVA, apoi O. transferă către DKV Germania suma primită de la Remobis, în contul datoriei pe care O. o are față de DKV Germania. Astfel, Remobis plătește direct către DKV Germania suma menționată mai sus. Prin urmare, societatea O. plătește integral facturile emise de DKV Germania, atât direct cât și prin intermediul Remobis.

În cursul anului 2010, în baza relației contractuale prezentate anterior, reclamanta O. a achiziționat combustibil și o . alte bunuri mobile de la compania DKV Germania. DKV Germania a considerat livrarea bunurilor anterior menționate ca reprezentând o livrare în România, având în vedere că bunurile nu părăsesc teritoriul național. Prin urmare aceasta a aplicat 24% TVA asupra valorii bunurilor vândute. În mod general, persoanele obligate la plata TVA în temeiul art. 150 alin. (1) din Codul fiscal sunt persoanele care efectuează livrări de bunuri sau prestări de servicii.

La data de 29.09.2011, prin cererea înregistrată sub numărul_, O. a solicitat Administrației Finanțelor Publice a Sectorului 1 rambursarea sumei achitată în contul taxei pe valoarea adăugata, prin depunerea unei cereri de rambursare pentru persoanele impozabile neînregistrate în scopuri de TVA în România, stabilite în afara Comunității („formular 313”), în termenul legal, pe baza prevederilor art. 147 alin. (1) lit. b) din Codul fiscal, a punctului 50 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004 si Ordinului 5/2010 pentru aprobarea Procedurii de soluționare a cererilor de rambursare a taxei pe valoarea adăugată formulate de către persoane impozabile neînregistrate în scopuri de TVA România stabilite in afara Comunității. Acestea transpun prevederile Directivei 86/560/EEC a Consiliului European din 17 noiembrie 1986 privind armonizarea legislațiilor statelor membre referitoare la impozitele pe cifra de afaceri - Sisteme de restituire a taxei pe valoarea adăugată persoanelor impozabile care nu sunt stabilite pe teritoriul Comunității. Totodată, reclamanta O. a depus și documentația aferentă conform dispozițiilor legale, iar dosarul a fost acceptat de către autoritățile competente.

La data de 21.03.2012, autoritățile fiscale au emis decizia de rambursare a taxei pe valoare adăugată nr._/21.03.2012 pentru persoanele impozabile neînregistrate și care nu sunt obligate să se înregistreze în scopuri de TVA în România, stabilite în afara Comunității, prin care a fost respinsă cererea formulată de rambursare a TVA în sumă de 373.321 lei.

Motivul de respingere a cererii de rambursare invocat de organul fiscal este acela că în urma inspecției fiscale efectuate la DKV Germania, reprezentată fiscal prin S.C. PricewaterhouseCoopers Tax Advisors and Accountants S.R.L., nu a putut fi probată încasarea de către aceasta din urmă a contravalorii taxei facturate pentru bunurile mobile care au fost livrate titularului cererii de rambursare.

Împotriva deciziei de rambursare, reclamanta O. a formulat în temeiul art. 205 din Codul de procedură fiscală, contestația înregistrată sub nr._/26.04.2012, prin care a arătat că respingerea rambursării TVA a fost făcută în mod nelegal și au fost aduse în acest sens argumente de nelegalitate atât de fond cât și de formă. În susținerea contestației, s-a arătat că autoritățile fiscale au respins în mod nelegal cererea de rambursare a TVA pe motiv că nu au fost identificate documente justificative care să ateste încasarea taxei de către furnizorul bunurilor achiziționate de către O.. În primul rând, autoritățile fiscale s-au prezentat pentru inspecția fiscală încrucișată la sediul PricewaterhouseCoopers Tax Advisors and Accountants S.R.L., în calitate de reprezentant fiscal al DKV Germania, care potrivit prevederilor punctului 661 din Normele metodologice nu are obligația administrării încasărilor și plăților aferente facturilor emise sau primite de societatea nerezidentă pentru operațiunile desfășurate pe teritoriul României. Atât timp cât aceste documente nu au fost solicitate de autoritățile fiscale în mod direct de la DKV Germania, reprezentantul fiscal desemnat pentru scopuri de TVA nu era în măsură să pună la dispoziție organelor de inspecție fiscală aceste documente justificative. În al doilea rând, a arătat faptul că aceste documente nu sunt prevăzute la punctul 50 alin. (7) din Normele metodologice care reglementează documentele ce trebuie anexate la cererea de rambursare și nici nu au fost solicitate suplimentar.

În ceea ce privește argumentele de formă, reclamanta a invocat faptul că nu i-a fost respectat dreptul la informare prevăzut la art. 107 alin. 1 din Codul de procedură fiscală, potrivit cărora „contribuabilul va fi informat pe parcursul desfășurării inspecției fiscale asupra constatărilor rezultate din inspecția fiscală”. De asemenea, în ceea ce privește forma deciziei de rambursare, a arătat că aceasta nu conține detalii cu privire la organul fiscal competent căreia urma să îi fie adresată contestația, deși în temeiul art. 43 alin. (2) lit. i) din Codul de procedură fiscală, orice act administrativ fiscal trebuia să menționeze informații cu privire la „posibilitatea de a fi contestat, termenul de depunere a contestației și organul fiscal la care se depune contestația”.

Prin adresa nr._/26.02.2013 Direcția G. a Finanțelor Publice Ialomița a informat reprezentantul fiscal DKV România cu privire la faptul că ANAF, prin Direcția G. de Soluționare a Contestațiilor a delegat, în baza Ordinului Președintelui ANAF nr. 3333/2011, competența soluționării contestației formulate de reclamantă, în favoarea DGFP Ialomița.

În data de 18.03.2013, DGFP Ialomița a comunicat reclamantei O. decizia nr. 141/08.03.2013, prin care a fost respinsă contestația ca neîntemeiată pentru suma de 373.321 lei reprezentând TVA. Pârâta DGFP Ialomița a dispus respingerea contestației susținând că în mod corect și legal organele de specialitate din cadrul Administrației Finanțelor publice S. 1 au respins cererea formulată de reclamanta O., apreciind că PricewaterhouseCoopers Tax Advisors and Accountants S.R.L., reprezentantul fiscal al DKV Germania, nu a putut proba încasarea facturilor emise de către aceasta către O.. De asemenea au fost respinse și argumentele de nelegalitate de ordin procedural privind emiterea actului contestat.

Reclamanta a susținut că decizia nr. 141/08.03.2013 emisă de DGFP Ialomița și atacată prin prezenta cerere este nelegală și netemeinică, DGFP Ialomița respingând contestația cu ignorarea totală a argumentelor și a dovezilor aduse în susținerea acesteia de către O.. DGFP Ialomița continuă să susțină că nu a fost dovedită încasarea facturilor emise de DKV Germania, deși în susținerea contestației reclamanta a depus extrasele de cont care atestă tocmai faptul că DKV Germania a încasat de la O. contravaloarea facturilor anexate la cererea de rambursare (extrasele de cont menționând aceeași suma încasată ca și totalul de plată al facturii centralizatoare), așa cum a evidențiat și în documentul numit „Centralizator privind plata facturilor solicitate la rambursare”.

În mod eronat și contrar dispozițiilor legale naționale și comunitare, autoritatea fiscală a reținut că rambursarea nu poate fi admisă întrucât facturile au fost emise în Germania, nu au fost achitate în România și nu s-a dovedit achitarea acestora.

În conformitate cu dispozițiile art. 1472 alin. (1) lit. b) din Codul fiscal, persoana impozabilă neînregistrată și care nu este obligată să se înregistreze în scopuri de TVA în România, nestabilită în Comunitate, poate solicita rambursarea taxei achitate pentru importuri și achiziții de bunuri/servicii efectuate în România, dacă, în conformitate cu legile țării unde este stabilită, o persoană impozabilă stabilită în România ar avea același drept de rambursare în ceea ce privește TVA sau alte impozite/taxe similare aplicate în țara respectivă. În declarația de reciprocitate a României către Turcia se prevede că: „Având în vedere că rambursarea poate fi acordată numai pe bază de reciprocitate și că legislația din Turcia permite rambursarea taxei pe valoarea adăugată plătită în Turcia pentru achizițiile de bunuri și servicii legate de participarea la târguri și expoziții, precum și pentru activități de transport, respectiv carburanți, piese de schimb, cheltuieli de întreținere și reparații, România se angajează să ramburseze persoanelor impozabile stabilite în Turcia care nu sunt înregistrate și care nu sunt obligate să se înregistreze în scopuri de TVA și nu sunt stabilite în Comunitate, taxa pe valoarea adăugată plătită în România, aferentă achizițiilor menționate mai sus”.

Prin urmare, în temeiul art. 1472 alin. (1) lit. b), a punctului 50 din Normele metodologice și a declarației de reciprocitate a României către Turcia, reclamanta O. este îndreptățită să i se returneze TVA aferent achizițiilor efectuate în România, indiferent de locul în care a fost făcută plata. Legiuitorul a avut în vedere ca rambursarea să se efectueze pentru taxa datorată pe teritoriul României, indiferent de modalitatea de plată și de țara în care se efectuează decontările aferente tranzacției. Din punctul de vedere al legislației fiscale, este irelevant locul în care a fost făcută plata facturilor, atâta timp cât TVA a fost colectată la bugetul de stat din România. În plus, DKV Germania plătește TVA în România, și anume TVA rezultată din emiterea de facturi către clienții săi.

Prin urmare, prevederile declarației de reciprocitate cu privire la „TVA plătită în România” se referă explicit la TVA datorată pentru operațiuni impozabile în România din perspectiva TVA. Se poate solicita rambursarea TVA plătită la bugetul de stat din România, în baza facturilor prin care această TVA a fost colectată și plătită la bugetul de stat de către furnizor, și nu TVA efectiv plătită de către cumpărător într-un cont bancar deschis la o instituție bancară din România. Interpretarea autorităților fiscale că reclamanta era îndreptățită la rambursarea TVA numai dacă facturile erau achitate în România este în mod evident abuzivă și nu are suport legal.

Acest punct de vedere al DGFP Ialomița nu este împărtășit nici de Direcția de legislație în domeniul TVA din cadrul Ministerului Finanțelor Publice care, urmare a solicitărilor de clarificări formulate de DKV România, în adresa nr._/11.04.2012, a emis următorul punct de vedere: „În opinia noastră, țara în care este deschis contul în care clienții achită contravaloarea facturilor emise de DKV nu are relevanță în analiza cererii de rambursare a TVA în temeiul Directivei a 13-a. Nu există prevederi legale care să oblige persoanele impozabile care solicită rambursarea sa achite facturile emise de furnizori în conturi deschise în România”.

Or, atâta vreme cât legea nu impune persoanelor impozabile care solicită rambursarea TVA să achite facturile emise de furnizori în conturi deschise în România, susținerile autorităților fiscale sunt lipsite de suport. A admite contrariul ar însemna să se adauge la lege, aspect nepermis interpretului conform normelor de tehnică legislativă.

Mai mult decât atât, în Directiva 86/560/EEC a Consiliului European din 17 noiembrie 1986 privind armonizarea legislațiilor statelor membre referitoare la impozitele pe cifra de afaceri - Sisteme de restituire a taxei pe valoarea adăugata persoanelor impozabile care nu sunt stabilite pe teritoriul Comunității, se face referire la „taxa pe valoare adăugată aplicată achizițiilor de bunuri și servicii facturate...”, nicidecum la achitarea efectivă a facturilor, operațiune care nu prezintă relevanță prin raport la TVA, având în vedere că la data emiterii facturilor pentru care reclamanta solicită rambursarea TVA, colectarea TVA se făcea la momentul emiterii facturilor, nu la data achitării efective a acestora.

În plus față de cele menționate mai sus, există autorități fiscale județene care nu au acceptat argumentele organelor fiscale de mai sus, admițând contestații similare și emițând decizii de desființare/reverificare a actelor administrative atacate. Spre exemplu, într-o decizie de soluționare a unei contestații similare formulată de o altă societate turcă, Orkaal Uluslararasi N. A.S., DGFP a județului Hunedoara reține următoarele: „În ceea ce privește afirmația petentei referitoare la obligarea de a achita taxa în România .... având în vedere că această obligație nu se regăsește nicăieri în legislația specifică, atât la nivel național cât și la nivelul Uniunii Europene”, organele fiscale în mod eronat au reținut prin decizia nr._/21.03.2012 de rambursare a taxei pe valoarea adăugată faptul că petenta trebuia să achite facturile emise de furnizori în conturi deschise în România, în condițiile în care trebuiau să aibă în vedere faptul că: - nu există prevederi legale care să oblige persoanele impozabile nestabilite în România care solicită rambursarea TVA-ului să achite facturile emise de furnizori în conturi deschise în România; - Demiral a desfășurat operațiuni economice pe teritoriul României, a achiziționat combustibil și o . bunuri mobile de la compania DKV EURO SERVICE GMBH+CO.KG, societate germană, reprezentată fiscal pentru scopuri de TVA în România de către Pricewaterhouswecoopers Tax Advisors & Accountants S.R.L.”.

Într-o altă decizie de soluționare a unei contestații similare – în sensul admiterii contestației – formulată de o altă societate turcă, Denizer Gida Maddeleri Tic.Ltd.Sti., și DGRFP București reține în mod corect faptul că, „Astfel cum reiese din textul legal citat (art. 1472 alin 1 lit. b din Codul fiscal coroborat cu pct. 50 alin 1 din normele metodologice date în aplicarea Titlului VI din Codul fiscal, aprobate prin HG nr. 44/2004), legiuitorul nu a impus ca taxa să fie plătită în conturi bancare din România, ci ca TVA solicitată la rambursare să fie aferentă unor operațiuni taxabile ce au avut locul impozitării din punct de vedere al TVA în România. În plus, în Codul fiscal sau în Normele metodologice care reprezintă cadrul legal în baza căruia se efectuează rambursarea TVA în temeiul Directivei a 13-a, nu este prevăzută sintagma „taxă pe valoare adăugată achitată în România. Această sintagmă se regăsește doar în Declarația de reciprocitate, declarație prin care doar se stabilește că taxa se restituie în condiții de reciprocitate de cele două state pentru aceleași operațiuni. Față de cele mai sus arătate, rezultă că este eronată constatarea organului fiscal potrivit căreia societatea avea obligația de a face dovada achitării taxei pe valoare adăugată într-un cont bancar deschis în România”.

Prin urmare, motivul de respingere invocat de DGFP Ialomița, pe lângă faptul că nu își găsește susținere nici în legislația națională, nici în cea europeană, nu este susținut nici de autoritatea centrală, Ministerul Finanțelor Publice, și nici de alte autorități fiscale de la nivel local. Această interpretare a DGFP Ialomița este una abuzivă, care lipsește reclamanta O. de un drept legitim și care îi aduce grave prejudicii.

Încheierea contractului de factoring trebuie asimilată plății contravalorii TVA solicitată la rambursare, întrucât cesiunea de creanță este recunoscută de legislația fiscală în vigoare drept modalitate prin care furnizorul poate obține contrapartida pentru operațiunile întreprinse, fie de la beneficiar, fie de la un terț. Astfel, pct. 16 alin. (11) din Normele metodologice menționează că „În sensul art. 1342 alin. (3) din Codul fiscal, prin încasarea contravalorii livrării de bunuri sau a prestării de servicii se înțelege orice modalitate prin care furnizorul/prestatorul obține contrapartida pentru aceste operațiuni de la beneficiarul său ori de la un terț, precum plata în bani, plata în natură, compensarea, cesiunea de creanțe, utilizarea unor instrumente de plată”. În plus, Codul fiscal nu condiționează, în cazul rambursării TVA către sucursalele românești ale firmelor străine, ca sucursalele românești să plătească TVA către furnizorii lor pentru a beneficia de rambursarea TVA. În concluzie, încheierea si executarea contractului de factoring reprezintă, din punct de vedere juridic și fiscal, modalitatea prin care O. plătește TVA către furnizor, în speță DKV Germania.

A mai susținut reclamanta că autoritățile române îngreunează în mod deliberat procesul de recuperare a creanței pe care societatea O. o are față de bugetul de stat, ceea ce constituie o încălcare a prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția CEDO, precum și a dispozițiilor interne privind protecția proprietății private. Conform art. 21 alin. (1) din Codul de procedura fiscală, „creanțele fiscale reprezintă drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezultă din raporturile de drept material fiscal”. Mai departe, la alin. (2) al aceluiași articol se prevede: creanțele fiscale reprezintă drepturi determinate constând în [...] dreptul la rambursarea taxei pe valoarea adăugată. Prin urmare, dreptul la rambursarea taxei pe valoarea adăugată este o creanță deținută de reclamantă împotriva statului. Din perspectiva normelor europene în domeniul protecției drepturilor omului, aceasta creanță poate fi asimilată conceptului de „bun”, obiect al dreptului de proprietate protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Trebuie menționat că, în conformitate cu dispozițiile art. 11 alin. (2) din Constituție, ratificarea de către România a Convenției determină ca prevederile acesteia să facă parte din dreptul intern, având chiar forța juridică echivalentă și chiar superioară celei a legilor interne (art. 20 din Constituție).

Practic, din ansamblul reglementarilor Convenției și ale Constituției României rezultă că dreptul de proprietate privată (inclusiv în ceea ce privește creanțele): a) este garantat, inclusiv in ceea ce privește creanțele asupra statului; b) poate fi pierdut numai prin expropriere (în condițiile art. 44 din Constituție) sau prin modalitatea confiscării, atunci când are ca obiect bunuri destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni ori contravenții, iar c) exercitarea acestui drept poate fi limitată numai dacă se îndeplinesc condițiile restrictive și totodată cumulative enunțate de art. 53 din Constituție.

Pe cale de consecință, imposibilitatea reclamantei de a recupera TVA, ceea ce creează o incertitudine cu privire la însăși exercitarea efectivă a acestui drept – situație care este generată exclusiv de acțiunile autorităților statului român – reprezintă o gravă vătămare a dreptului de proprietate privată, încălcând atât prevederile Convenției CEDO cât și dreptul constituțional statuat în art. 44 din Constituția României.

În drept, reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 218 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, art. 194 NCPC, precum și pe dispozițiile contractuale și normative menționate în cuprinsul cererii.

A atașat înscrisuri.

Direcția G. Regională a Finanțelor Publice București a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București și excepția lipsei sale de calitate procesuală pasivă, dat fiind faptul că nu a emis niciunul din actele administrativ-fiscale contestate.

A depus întâmpinare și Direcția Generala Regionala a Finanțelor Publice Ploiești, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița, prin care a arătat că motivul de fapt al respingerii TVA solicitat la rambursare în suma de 373.211 lei, aferent facturilor emise de . GmbH +CO KG Germania, este reprezentat de împrejurarea că reclamanta nu a făcut dovada achitării facturilor cuprinzând TVA solicitat la rambursare.

În ședința publică din 19.12.2014 tribunalul a respins excepțiile invocate de pârâte prin întâmpinări, pentru motivele ce se regăsesc în încheierea de la acel termen.

În cauză a fost efectuată, la solicitarea reclamantei, o expertiză fiscal-contabilă, pentru a dovedi în esență dacă reclamanta a achitat sau nu facturile cuprinzând TVA a cărei rambursare o solicită.

Prin sentința civilă nr. 4416/12.06.2014 pronunțată de Tribunalul București - Secția a II-a de C. Administrativ și Fiscal a fost admisă cererea formulată de reclamanta O. N. SANAYI VE TICARET AS prin mandatar S.C. DKV EURO SERVICE ROMANIA S.R.L., anulată decizia nr. 141/08.03.2013 emisă de Direcția G. a Finanțelor Publice Ialomița și decizia de rambursare a taxei pe valoarea adăugată nr._/21.03.2012 emisă de Administrația Finanțelor Publice a Sectorului 1. Au fost obligate pârâtele Administrația S. 1 a Finanțelor Publice și Direcția G. Regională a Finanțelor Publice București la rambursarea către reclamantă a taxei pe valoarea adăugată în cuantum de 373.211 lei solicitată prin cererea înregistrată cu nr._/29.09.2011. Au fost obligate pârâtele, în solidar, să plătească reclamantei suma de 79.902,97 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut următoarele:

Reclamanta O. este o societate turcă, al cărei obiect de activitate este reprezentat de activități de transport și logistică. Activitățile sale se desfășoară inclusiv pe teritoriul României, unde, pentru a achiziționa combustibil și alte bunuri, reclamanta se folosește de carduri nebancare emise de societatea DKV Germania. Concret, reclamanta nu plătește bunurile achiziționate din benzinăriile și de la ceilalți agenți economici români cu care DKV Germania are încheiate acorduri comerciale ci, în baza cardurilor folosite de șoferii reclamantei, acești furnizori facturează bunurile achiziționate către DKV Germania.

DKV Germania plătește la bugetul statului român TVA, ce reprezintă diferența dintre TVA colectată (în baza facturilor emise către reclamanta O. precum și către alți clienți) și TVA deductibilă (aferentă facturilor emise de furnizorii locali – de exemplu benzinării – către DKV Germania). Suma TVA de plată este achitată lunar de DKV Germania la bugetul statului român.

Ulterior, DKV Germania refacturează prețul bunurilor și serviciilor achiziționate în baza cardurilor de combustibil către reclamanta O.. Refacturarea către O. se face periodic, prin emiterea unor facturi de decontare centralizatoare („summary invoice”), ce cuprind contravaloarea tuturor facturilor emise de DKV Germania în scopuri de TVA, prin raport la fiecare țară tranzitată și cu codul de TVA în baza căruia au fost emise facturile prin care s-a colectat TVA. Aceste facturi în baza cărora se fac decontările reflectă datoria totală a societății O. față de DKV Germania, având în vedere consumul realizat de O. în fiecare țară tranzitată pe parcursul unei perioade de facturare, nu doar consumul aferent tranzitării României. Întrucât combustibilul și celelalte bunuri au fost achiziționate din România și nu părăsesc teritoriul național, DKV Germania consideră livrarea bunurilor anterior menționate ca reprezentând o livrare în România, astfel că aplică 24% TVA asupra valorii bunurilor vândute.

Din valoarea facturilor de decontare, partea reprezentând TVA este achitată către DKV Germania de către Remobis Refund Service C.V., societate olandeză, specializată în activități de factoring, în baza contractului de factoring încheiat între O. și Remobis. Astfel, Remobis plătește către DKV Germania, în numele și în contul reclamantei O., contravaloarea creanței de TVA achiziționată de la reclamantă. Ulterior, reclamanta O. achită sumele plătite de Remobis, în numele și în contul său, către DKV Germania pentru a compensa datoriile față de aceasta din urmă, astfel cum se prevede în contractul de factoring. În baza contractului de factoring, Remobis finanțează practic TVA datorată de către reclamanta O. către DKV Germania.

În ce privește valoarea netă, excluzând TVA, a facturilor de decontare, la care se adaugă comisionul perceput de Remobis, aceasta este achitată de O. către DKV Germania, potrivit extraselor de cont depuse la dosar.

Potrivit art. 1472 alin. 1 lit. b din Codul fiscal, în forma în vigoare la data formulării cererii de rambursare, persoana impozabilă neînregistrată și care nu este obligată să se înregistreze în scopuri de TVA în România, nestabilită în Comunitate, poate solicita, în condițiile stabilite prin norme, rambursarea taxei achitate pentru importuri și achiziții de bunuri/servicii efectuate în România, dacă, în conformitate cu legile țării unde este stabilită, o persoană impozabilă stabilită în România ar avea același drept de rambursare în ceea ce privește TVA sau alte impozite/taxe similare aplicate în țara respectivă.

Conform pct. 50 alin. 1 din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal, persoana impozabilă neînregistrată și care nu este obligată să se înregistreze în scopuri de TVA în România, nestabilită în Comunitate, poate solicita rambursarea taxei achitate pentru importuri și achiziții de bunuri mobile corporale și de servicii, efectuate în România. Taxa pe valoarea adăugată se rambursează de către România, dacă persoana impozabilă respectivă îndeplinește următoarele condiții: a) pe parcursul perioadei de rambursare nu a avut în România sediul activității sale economice sau un sediu fix de la care să fi efectuat operațiuni economice sau, în lipsa unor astfel de sedii fixe, domiciliul sau reședința sa obișnuită; b) pe parcursul perioadei de rambursare nu a livrat bunuri și nu a prestat servicii considerate ca fiind livrate/prestate pe teritoriul României, cu excepția următoarelor operațiuni: 1. prestarea de servicii de transport și de servicii auxiliare acestora, scutite în temeiul art. 143 alin. (1) lit. c)-m), art. 144 alin. (1) lit. c) și art. 1441 din Codul fiscal; 2. livrarea de bunuri și prestarea de servicii către o persoană care are obligația de a plăti TVA în conformitate cu art. 150 alin. (2) - (6) din Codul fiscal.

A.. 18 al pct. 50 din Norme prevede că persoana impozabilă neînregistrată și care nu este obligată să se înregistreze în scopuri de TVA și nu este stabilită în Comunitate poate solicita rambursarea taxei achitate dacă, în conformitate cu legile țării unde este stabilită, o persoană impozabilă stabilită în România ar avea același drept de rambursare în ceea ce privește taxa pe valoarea adăugată sau alte impozite/taxe similare aplicate în țara respectivă, fapt dovedit prin existența unor acorduri/declarații de reciprocitate semnate de reprezentanții autorităților competente din România și din țara solicitantului. În vederea semnării unor astfel de acorduri/declarații, autoritățile competente ale țărilor interesate trebuie să se adreseze Ministerului Finanțelor Publice. Țările cu care România a semnat acorduri/declarații de reciprocitate în ceea ce privește rambursarea taxei pe valoarea adăugată vor fi publicate pe pagina de internet a Ministerului Finanțelor Publice.

În speță, societatea turcă O. este o persoană impozabilă neînregistrată și care nu este obligată să se înregistreze în scopuri de TVA în România, nestabilită în Comunitate, care solicită rambursarea taxei achitate pentru achizițiile de bunuri mobile efectuate în România. Prin declarația de reciprocitate emisă în conformitate cu dispozițiile menționate anterior, publicată pe pagina de internet a Ministerului Finanțelor Publice, România s-a angajat să ramburseze persoanelor impozabile stabilite în Turcia taxa pe valoarea adăugată plătită în România, aferentă achizițiilor de bunuri și servicii legate de participarea la târguri și expoziții, precum și pentru activități de transport, respectiv carburanți, piese de schimb, cheltuieli de întreținere și reparații.

Având în vedere cele de mai sus, organele fiscale nu au contestat, de principiu, dreptul reclamantei de a obține rambursarea TVA achitată pentru bunurile (combustibil și alte bunuri similare) achiziționate din România potrivit mecanismului prezentat mai sus, motivul respingerii cererii de rambursare formulate de reclamantă fiind circumscris strict împrejurării că, potrivit organelor fiscale pârâte, reclamanta nu a făcut dovada plății facturilor ce i-au fost emise de DKV Germania, care cuprind TVA solicitat la rambursare. Acest lucru rezultă cu claritate din decizia nr. 141/08.03.2013 emisă de DGFP Ialomița în soluționarea contestației administrative formulate de reclamantă.

În consecință, și analiza tribunalului s-a limitat doar la acest aspect, ce constituie în esență singura chestiune litigioasă existentă în speță.

Cu privire la acest aspect, tribunalul a reținut că din expertiza fiscal-contabilă efectuată în cauză reiese faptul că, prin actele depuse la dosar, reclamanta a făcut dovada achitării facturilor ce cuprind TVA solicitat la rambursare, potrivit circuitului prezentat în cererea de chemare în judecată. În consecință, motivul invocat de pârâte pentru respingerea cererii de rambursare TVA se vădește a fi neîntemeiat.

Pe de altă parte, tribunalul a mai observat că motivul pentru care pârâtele au respins cererea de rambursare a reclamantei, respectiv acela că nu a făcut dovada plății facturilor, era prevăzut de dispozițiile art. 1472 alin. 1 lit. b din Codul fiscal și ale pct. 50 alin. 1 din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal, în vigoare la data soluționării cererii de rambursare și a contestației administrative, texte care făceau referire la „rambursarea taxei achitate pentru importuri și achiziții”.

Aceste dispoziții corespundeau însă unei transpuneri incorecte a art. 170-171 din Directiva 112/2006/CEE („Directiva TVA”) și a Directivei 86/560/CEE, a treisprezecea directivă a Consiliului din 17 noiembrie 1986 privind armonizarea legislațiilor statelor membre referitoare la impozitele pe cifra de afaceri - Sisteme de restituire a taxei pe valoarea adăugată persoanelor impozabile care nu sunt stabilite pe teritoriul Comunității, nicăieri în textul acestor directive nefiind prevăzută condiția achitării facturii pentru a beneficia de rambursare. Astfel, art. 2 alin. 1 din Directiva 86/560/CEE prevede că „fiecare stat membru restituie oricărei persoane impozabile care nu este stabilită pe teritoriul Comunității, în condițiile prevăzute în continuare, orice taxă pe valoarea adăugată aplicată unor servicii care i-au fost prestate sau pentru bunuri mobiliare care i-au fost livrate pe teritoriul țării de către altă persoană impozabile sau care i-a fost percepută pentru importul de bunuri în statul respectiv”.

Incorecta transpunere a directivelor menționate a fost de altfel recunoscută și de legiuitorul român, care prin OUG nr. 102/2013 a modificat dispozițiile art. 1472 alin. 1 lit. b din Codul fiscal în sensul eliminării condiției achitării facturii ce cuprinde TVA solicitat la rambursare, noul text fiind în sensul că „persoana impozabilă neînregistrată… poate solicita rambursarea taxei aferente importurilor și achizițiilor de bunuri/servicii efectuate în România”. În expunerea de motive a OUG nr. 102/2013 se menționează că unul din motivele adoptării actului normativ este reprezentat de „necesitatea compatibilizării legislației naționale cu prevederile directivelor 2008/9/CE și 86/560/CEE, în vederea evitării declanșării procedurii de infringement pentru impunerea de obligații suplimentare în vederea rambursării de TVA către persoane nestabilite în România, ca urmare a deschiderii dosarului EU Pilot 3927/2012/TAXU și angajamentului asumat față de Comisia Europeană de modificare a legislației naționale începând cu 1 ianuarie 2014”.

Urmare a modificării Codului fiscal, au fost adaptate și Normele metodologice, prin HG nr. 77/2014, în prezent pct. 50 alin. 1 făcând referire la „rambursarea taxei pe valoarea adăugată aferente importurilor și achizițiilor de bunuri mobile corporale și de servicii, efectuate în România”. De asemenea, la pct. 50 din Norme a fost introdus alin. 20, care prevede că „Facturile emise în perioada 1 ianuarie 2009 - 31 decembrie 2013 inclusiv, care nu au fost achitate total/parțial până la data solicitării rambursării pot fi cuprinse într-o cerere de rambursare depusă până la data de 30 septembrie 2014, fără a mai fi necesară dovada achitării facturii, după caz, în funcție de limitele instituite prin declarațiile de reciprocitate semnate cu țări terțe”.

Cu alte cuvinte, legiuitorul român a prevăzut nu numai că pentru cererile noi de rambursare nu mai este necesară îndeplinirea condiției achitării facturilor, dar și că, pentru facturile cuprinzând TVA ce a fost respinsă la rambursare pentru motivul lipsei dovezii achitării facturilor, emise în perioada 1 ianuarie 2009-31 decembrie 2013 inclusiv, persoana impozabilă poate formula o nouă cerere de rambursare până la data de 30.09.2014, fără a mai fi ținută să facă dovada achitării facturii.

Față de considerentele de mai sus, precum și de faptul că din actele dosarului rezultă că sunt îndeplinite și celelalte condiții prevăzute de art. 1472 din Codul fiscal pentru admiterea cererii de rambursare TVA formulată de reclamantă, aspect pe care de altfel pârâtele nu l-au contestat (motivele invocate pentru respingerea cererii fiind circumscrise aspectului că nu s-a făcut dovada plății facturilor), tribunalul a concluzionat că reclamanta este îndreptățită să obțină rambursarea TVA solicitată în cauză.

În acest sens se are în vedere, pe de o parte, că în mod greșit au reținut pârâtele că reclamanta nu a făcut dovada plății facturilor, iar pe de altă parte însăși această cerință a fost impusă cu nesocotirea dispozițiilor dreptului Uniunii Europene aplicabile în speță. Astfel, toate autoritățile unui stat membru, inclusiv organele fiscale, în aplicarea dreptului național și, în special, a acelor dispoziții din dreptul național introduse anume pentru punerea în aplicare a unei directive, sunt obligate sa interpreteze dreptul național în lumina formulării și a scopului directivei, pentru a face directiva pe deplin eficace, în conformitate cu obiectivele pe care aceasta le urmărește (CJUE, cauza C-14/83 Sabine von Colson si E. Kamann c. Land Nordrhein Westfalen). În consecință, organele fiscale trebuiau să se abțină de la a impune reclamantei obligația de a face dovada achitării facturilor, atât timp cât această obligație, chiar prevăzută de normele interne, era contrară dispozițiilor directivelor menționate anterior.

Pentru considerentele de mai sus, a fost admisă acțiunea reclamantei și a fost anulată decizia nr. 141/08.03.2013 emisă de Direcția G. a Finanțelor Publice Ialomița și decizia de rambursare a taxei pe valoarea adăugată nr._/21.03.2012 emisă de Administrația Finanțelor Publice a Sectorului 1.

Au fost obligate pârâtele Administrația S. 1 a Finanțelor Publice și Direcția G. Regională a Finanțelor Publice București la rambursarea către reclamantă a taxei pe valoarea adăugată în cuantum de 373.211 lei solicitată prin cererea înregistrată cu nr._/29.09.2011.

În aplicarea art. 453 Cod procedură civilă, au fost obligate pârâtele Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița, Direcția G. Regională a Finanțelor Publice București și Administrația S. 1 a Finanțelor Publice, în solidar, să plătească reclamantei suma de 79.902,97 lei cheltuieli de judecată, reprezentate de taxa judiciară de timbru, onorariile experților (cel desemnat de instanță și expertul consilier al reclamantei) și onorariu avocat, conform înscrisurilor doveditoare depuse la dosar.

Împotriva sentinței civile nr. 4416/12.06.2014 și a încheierii de ședință dcin data de 19.12.2014 a formulat recurs recurenta pârâtă DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI, arătând că, sunt nelegale fiind date cu incalcarea si aplicarea greșita a normelor de drept material (art. 488 alin.8 Cod procedura civila).

Considera ca, in mod nelegal, instanta de fond a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice București si a obligat parata Direcția Generala Regionala a Finanțelor Publice București, in nume propriu, alaturi de Administrația S. 1 a Finanțelor Publice la rambursarea către reclamanta a taxei pe valoarea adaugata in cuantum de 373.211 lei solicitata prin cererea înregistrata cu nr._/29.09.2011.

1. Astfel, prin cererea înregistrata cu nr._/29.09.2011 la Administrația S. 1 a Finanțelor Publice, reclamanta O. N. SANAYI VE TICARET AS prin reprezentant fiscal . ROMANIA SRL a solicitat rambursarea sumei achitate in contul taxei pe valoare adaugata.

Cererea reclamantei a fost solutionata de către Administrația S. 1 a Finanțelor Publice prin Decizia de rambursare a taxei pe valoarea adaugata pentru persoanele impozabile neinregistrate si care nu sunt obligate sa se Înregistreze in scopuri de tva in Romania, stabilite in afara comunitatii nr._/21.03.2012, prin care s-a respins la rambursare TVA in suma de 373.321 lei.

Împotriva acestei Decizii de rambursare a taxei pe valoarea adaugata nr._/21.03.2012, societatea a formulat contestatie, ce a fost solutionata, in baza delegării de competenta, de către Direcția Generala a Finanțelor Publice a Județului Ialomița prin Decizia nr.141/08.03.2013.

F. de actele emise in speța, respectiv Decizia de rambursare a taxei pe valoarea adaugata nr._/21.03.2012 emisa de Administrația S. 1 a Finanțelor Publice si Decizia de soluționare a contestatiei nr.141/08.03.2013 emisa de Direcția Generala a Finanțelor Publice a Județului Ialomița este evident ca Direcția Generala Regionala a Finanțelor Publice București nefiind emitentul niciunuia dintre actele contestate in cauza nu are nici calitate procesuala pasiva.

In susținerea afirmației arată faptul ca, potrivit dispozițiilor art.1 coroborat cu dispozițiile art. 13 din Legea contenciosului administrativ nr.554/2004, acțiunea in contencios administrativ prin care se solicita anularea unor acte administrative-fiscale se formuleaza in contradictoriu cu institutiile emitente ale acestora.

2. Reclamanta O. N. SÂNAYI VE TICARET AS cu domiciliul fiscal in Turcia este înregistrata in Remania pentru scopul rambursarii TVA prin desemnarea unui reprezentant fiscal, primind astfel codul de înregistrare fiscala_.

Reprezentantul fiscal in Romania este . ROMANIA SRL, care isi are domiciliul fiscal in București, sector 1 si care este administrat din punct de vedere fiscal de către Administrația S. 1 a Finanțelor Publice in a oarei raza teritorială se află domiciliul sau fiscal, potrivit dispozițiilor art.33 din Codul de procedura fiscala.

Potrivit dispozițiilor art.147^2 alin.(1) lit.b) din Legea nr.571/2003 privind Codul Fiscal coroborate cu dispozițiile pct.50 alin.(7) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr.44/2004, reprezentantul fiscal trebuie să depună, în numele și în contul solicitantului, la organele fiscale competente o cerere prin care sa solicite rambursarea taxei achitate pentru importuri și achiziții de bunuri mobile corporale și de servicii, efectuate în România, pe modelul stabilit de Ministerul Finanțelor Publice, anexând toate facturile și/sau documentele de import în original, care să evidențieze taxa a cărei rambursare se solicită.

Or, organ fiscal competent pentru rambursarea taxei pe valoare adaugata este Administrația S. 1 a Finanțelor Publice, motiv pentru care apreciază ca este total nejustificata obligarea paratei Direcția Generala Regionala a Finanțelor Publice București, alaturi de Administrația S. 1 a Finanțelor Publice la rambursarea către reclamanta a taxei pe valoarea adaugata in cuantum de 373.211 lei solicitata prin cererea Înregistrata cu nr._/29.09.2011.

3. Dispunând obligarea paratei Direcția Generala Regionala a Finanțelor Publice București alaturi de Administrația S. 1 a Finanțelor Publice la rambursarea către reclamanta a taxei pe valoarea adaugata in cuantum de 373.211 lei, instanta de fond a incalcat principiul disponibilității procesuale, principiu in conformitate cu care instanta era tinuta sa statueze numai in limitele in care a fost sesizata de către reclamanta, prin cererea de chemare in judecata.

Asa cum a retinut insasi instanta de fond in preambulul sentintei civile nr.4416/12.06.2014 si cum rezulta si din cererea de chemare in judecata, reclamanta a solicitat obligarea Administrației S. 1 a Finanțelor Publice la rambursarea contravalorii TVA in suma de 373.211 lei, indicandu-i institutiei intreaga titulatura ,,Direcția Generala Regionala a Finanțelor Publice București - Administrația Finanțelor Publice S. 1".

Ca atare, instanta de fond era tinuta sa statueze in privința rambursarii TVA numai in limitele in care a fost sesizata de către reclamanta, prin cererea de chemare in judecata, respectiv numai in contradictoriu cu Administrația S. 1 a Finanțelor Publice.

Considera ca, in mod nelegal, instanta de fond a obligat parata Direcția Generata Regionala a Finanteior Publice București, in solidar cu celalalte parate, sa plateasca reclamantei suma de 79.902,97 lei cheltuieli de judecata.

Direcția Generala Regionala a Finantelor Publice București nu are calitate procesuala pasiva in cauza, nefiind emitentul niciunuia dintre actele contestate si nici organ de administrare fiscala in cauza (reclamanta prin reprezentantul sau fiscal este administrata de către Administrația S. 1 a Finantelor Publice).

Ca atare, Direcția Generala Regionala a Finantelor Publice București nu poate fi obligata, in solidar cu celalalte parate, la plata cheltuielilor de judecata, intrucat neavand calitate procesuala pasiva nu are nici culpa procesuala in cauza.

F. de motivele expuse anterior, solicită admiterea recursului, casarea sentinei civila nr. 4416/12.06.2014 si încheierea de ședința din data de 19.12.2014, care face corp comun cu sentinta, admiterea excepției lipsei calitatii procesuale pasive a Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice București si respingerea acțiunii ca fiind formulata împotriva unei persoane fara calitate procesuala pasiva.

In drept: art.483 si urma. Cod proc. Civ; Legea nr. 554/2004; Codul de procedura fiscala; Codul fiscal si Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr.44/2004.

Potrivit art.229 din O.G. nr.92/2003 privind Codul de procedura fiscala, republicata, cu modificările si completările ulterioare, prezentul recurs este scutit de plata taxei judiciare de timbru si timbru judiciar.

Impotriva sentinței civile nr. 4416/12.06.2014 a formulat recurs și recurenta pârâtă Direcția G. Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației S. 1 a Finanțelor Publice, arătând că, hotărârea este nelegală si netemeinică, fiind data cu incalcarea si aplicarea greșita a normelor de drept material (art. 488 alin.8 Cod procedura civila).

I. În ceea ce privește anularea decizia de rambursare a taxei pe valoare adăugată nr._/21.03.2012 emisă de Administrația S. 1 a Finanțelor Publice, arată că, în urma reanalizăril documentației existente la cererea de rambursare nr._/29.09.2011, depusă de intimata O. N. SANAYI VE TICARET AS (O.) s-a stabilit că societatea poate beneficia de rambursarea TVA în sumă de_.00 lei, .din totalul de_.00 lei, solicitat la rambursare respingându-se doar suma de 501 lei.

În susținerea celor învederate mai sus, depune alăturat adresa nr_/06.10.2014, emisă de serviciul de specialitate din cadrul Administrației sector 1 a Finanțelor Publice.

II. Cu privire la obligarea la plata cheltuielilor de judecată, consideră că Instanta de fond a admis in mod netemeinic obligarea Administrației S. 1 a Finanțelor Publice și DGTFPB la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 79.902,97 lei, având în vedere că, nu s-a retinut că ar exista vreo culpa procesuală, care sa justifice acordarea acestor cheltuielilor de judecată.

Institutia pârâtă nu a dat dovada nici de rea credința si nici de un comportament neglijent, care sa determine instanta să o oblige la plata cheltuielilor de judecata.

Considera că, fundamentul juridic al acordarii cheltuielilor de judecata este reprezentat de culpa procesuala a pârtii ,,care cade in pretentii”. Culpa procesuala este cea care trebuie să fundamenteze fiecare suma la care va fi obligata partea care a căzut în pretentii, cu titlu de cheltuieli de judecata.

De asemenea, nici aspecte privind reaua credința, comportarea neglijenta sau exercitarea abuziva a drepturilor procesuale nu pot fi retinute în sarcina pârâtei pentru ca sa fim obligați la plata cheltuielilor de judecata.

1. În ceea ce privește cheltuielile privind angajarea unui aparator, cele privind administrarea probatoriului, sunt cheltuieli obișnuite si nu se pot imputa pârtii adverse, asa cum s-a subliniat si în practica judiciara: "cand o parte provoaca prin apararea sa cheltuieli deosebite, ele urmeaza a fi suportate numai de ea, daca cade in pretentii” - Tribunalul Suprem, secția civila decizia nr. 1410/1976; Tratatul teoretic si practic de procedura civila, V.M. C..

Or, in speța de fata, instanta de fond nu a tinut cont în acordarea cheltuielilor de judecata, de împrejurările concrete ale spetei, în aprecierea cuantumului onorariului de avocat.

Î dispozițiile prevăzute la articolul 451 alin. 2- Cod proc.civ. sunt menite să împiedice abuzul de drept, prin deturnarea onorariului de avocat de la finalitatea sa firească, aceea de a permite justitiabilului să beneficieze de o asistență judiciară calificată pe parcursul procesului

De retinut, că prevederile art. 451 alin. 2 recunosc instantei dreptul de a cenzura cheltuielile de judecată, în situatia în care va constată că acestea sunt disproporționat de mari față de activitatea prestată de avocat, urmând a se raporta la onorariile prevăzute în tabloul onorariilor minimale.

Prin aplicarea prevederilor 451 alin. 2 Cod pr.civ.. Instanța nu intervine în contractul de asistență juridică dintre avocat și client, care se menține în integralitate, (drept urmare, clientul va plati avocatului onorariul cuvenit), ci doar apreciază în ce măsură onorariul stabilit de partea care a avut câștig de cauză trebuie suportat de partea adversa, ținând seama de natura si complexitatea prestației avocatului acestuia. în acest sens, în jurisprudenta CEDO s-a statuat ca partea care a câștigat procesul nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli, în temeiul art. 453 C.pr.civ., decât în masura în care se constată realitatea, necesitatea si caracterul lor rezonabil.

Făcând aplicarea dispozițiilor legale mentionate și a aspectelor doctrinare la speța de față, apreciem că reiese fără echivoc cuantumul disproporționat de mare al cheltuielilor de judecată acordate de instanța de fond față de munca depusă de apărătorul reclamantului în gestionarea acestui dosar.

2) Referitor la obligarea pârâtei Administrației S. 1 a Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu expert desemnat de instanță și expert parte, arată că expertiza în prezenta cauză, nu a necesitat un volum mare de muncă sau să fi avut un grad mare de dificultate în raport de obiectivele încuviințate de instanță .

Experții au avut parte la dispozițiile pentru efectuare expertizei, înscrisurile de la dosar depuse de intimată și Înscrisurile atașate deciziilor contestate emise de către subscrisa.

Consideră că instanța trebuia să aiba în vedere atât valoarea pricinii, cât si proportionalitatea onorariului cu volumul de muncă depus de expert în prezenta cauza, determinat de elemente precum complexitatea, și dificultatea expertizei efectuate.

Față de cele menționate anterior, onorariile admise pentru serviciile efectuate de către experții contabili (desemnat de instanță și expert parte) sunt vădit disproporționate în raport cu complexitatea și activitatea depusă pentru efectuarea expertizei, motiv pentru care solicită reducerea onoariilor experților, conform dispozițiilor articolului 451 alin.(2) Cod procedură civilă.

În concluzie la cele prezentate, chiar dacă a fost admis dreptul reclamantei de rambursare a taxei pe valoare adăugată, aceasta nu presupune aplicarea automată a dispozițiilor art.453 Cod procedură civilă, prin acordarea unor cheltuieli de judecată în cuantumul solicitat, fără o verificare prealabilă a caracterului rezonabil, real și necesar al acestora. Tocmai de aceea, legiuitorul a reglementat anumite criterii pe care judecătorul este indreptatit să le aibă în vedere atunci când este învestit cu o cerere de acordare a cheltuielilor de judecată.

Având in vedere cele mentionate, solicita admiterea recursului ca fondat, modificarea sentintei recurate, in sensul, cenzurării in mod corespunzător a cheltuielilor de judecata acordate de instanța de fond.

în drept, dispozițiile art.483 si următoarele din Cod Procedură Civilă.

Probe: proba cu înscrisuri.

Învederează că Administrația S. 1 a Finanțelor Publice, în calitatea sa de organ fiscal este scutită de la plata taxei de timbru și a timbrului judiciar în conformitate cu dispozițiile art. 30 din O.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, coroborate cu cele ale art.229 din OG nr.92/2003 privind Codul de procedura fiscala, republicată.

Împotriva sentinței civile nr. 4416/12.06.2014 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IX-a de C. Administrativ și Fiscal a formulat recurs și recurenta pârâtă DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE IALOMIȚA, pentru AFPCM IALOMIȚA, arătând că hotararea instantei de fond a fost data cu incalcarea si aplicarea greșita a legii, motiv de recurs prevăzut de art.488 pct.8. Cod procedura civila.

In motivarea hotararii, instanta de fond a apreciat ca potrivit înscrisurilor depuse la dosar, contestatoarea a îndeplinit cerințele legale prevăzute de pct.1 din Ordinul nr.5/2010.

Prin urmare, instanta a retinut, in mod eronat, ca reclamanta este indreptatita sa obtina rambursarea TVA solicitata in prezenta cauza.

In cursul anului 2010 O. N. SANAYI VE TIC.A.S. a achiziționat combustibil si o . alte bunuri mobile de la DKV EURO SERVICE GmbH + Co KG. ,societate germana reprezentata fiscal pentru scopuri de T.V.A. in Romania de către S.C. Pricewaterhouse Coopers Tax Advisors and Accountanats S.R.L, cu sediul in București.

In data de 29 septembrie 2011 S.C. DKV EURO SERVICE ROMANIA S.R.L. a depus cerere de rambursare pentru persoane impozabile neinregistrate in scopuri de T.V.A., stabilite in afara comunitatii, respectiv pentru O. N. SANAYI VE TIC.A.S., societate comerciala cu rezidenta in Turcia, pentru perioada ianuarie -decembrie 2010.

Prin aceasta cerere înregistrata la A.F.P. S. 1 sub nr._ / 29.09.2011 se solicita rambursarea taxei pe valoare adaugata in suma de 373.321 lei, suma aferenta facturilor emise de DKV EURO SERVICE GmbH + Co KG reprezentata fiscal in Romania de către S.C. Pricewaterhouse Coopers Tax Advisors and Accountanats S.R.L.

Deoarece au existat suspiciuni cu privire la modul de achitare a facturilor aferente sumei solicitate la rambursare, s-a solicitat efectuarea unei cercetări la fata locului la DKV EURO SERVICE GmbH + Co KG reprezentata fiscal in Romania de către S.C. Pricewaterhouse Coopers Tax Advisors and Accountanats S.R.L.

In urma cercetărilor efectuate a fost întocmit Procesul verbal nr._ / 28.02.2012 Iar in data de 21.03.2012 D.G.F.P.M.B. - A.F.P. S. 1, emite Decizia de rambursare a taxei pe valoare adaugata pentru persoanele impozabile neinregistrate si care nu sunt obligate sa se înregistreze in scopuri de T. VA. in Romania, stabilite in afara Comunitatii nr._/21.03.2012, decizie ce face obiectul prezentei contestatll.

Organele de inspecție fiscala din cadrul A.F.P. S. 1 mentioneaza ca a respins la rambursare suma de 373.321 lei stabilita prin decizia contestata, datorita faptului ca facturile emise de DKV EURO SERVICE GmbH + Co KG reprezentata fiscal in Romania de către S.C. Pricewaterhouse Coopers Tax Advisors and Accountanats S.R.L., reprezintă refacturari ale bunurilor si serviciilor achiziționate in benzinării de O. N. SANAYI VE TIC.A.S. in numele si in contul DKV EURO SERVICE GmbH + Co KG (Germania) si a căror încasare nu a putut fi probata de S.C. Pricewaterhouse Coopers Tax Adviisors and Accountanats S.R.L.

In susținere, societatea contestatara arata ca aceste documente nu au fost solicitate In mod direct de la DKV EURO SERVICE GmbH + Co KG Iar reprezentantul fiscal desemnat pentru scopuri de T.V.A. în Romania de către societatea nerezidenta, nu era in masura sa puna la dispoziția organelor de Inspecție fiscala astfel de documente justificative.

Cauza supusa soluționării a fost daca organul fiscal a procedat corect respingând la rambursare TVA in suma de 373.321 lei prin Decizia de rambursare nr._ / 21.03.2012, in condițiile in care O. N. SANAYI VE TIC.A.S reprezentata legal de . ROMANIA SRL nu a respectat condițiile procedurale stipulate expres de legislația din Romania In vederea rambursarli TVA prin neprezentarea documentelor care sa ateste ca TVA solicitata la rambursare a fost achitata furnizorului.

In drept cauzei supusa soluționării ii sunt aplicabile prevederile art. 147^2 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările si completările ulterioare coroborat cu pct. 50 din Normele metodologice de aplicare aprobate prin HG nr. 44/2004 se precizeaza:

Codul fiscal:

ART. 147^2 Rambursarea taxei către persoane impozabile neinregistrate în scopuri de TVA în România și rambursarea TVA de către alte state membre către persoane impozabile stabilite în România

(1) "în condițiile stabilite prin norme:

b) persoana impozabilă neînregistratâ și care nu este obligată să se înregistreze în scopuri de TVA în România, nestabilită în Comunitate, poate solicita rambursarea taxei achitate pentru importuri si achiziții de bunuri/servicii efectuate în România, dacă, în conformitate cu legile țării unde este stabilită, o persoană impozabilă stabilită în România ar avea același drept de rambursare în ceea ce privește TVA sau alte impozite/taxe similare aplicate în țara respectivă".

Norme metodologice:

50. (1) „în baza art. 147^2 alin. (1) Ut. b) din Codul fiscal persoana impozabilă neînregistrată și care nu este obligată să se înregistreze în scopuri de TVA în România, nestabilită în Comunitate, poate solicita rambursarea taxei achitate pentru importuri și achiziții de bunuri mobile corporale și de servicii, efectuate în România. Taxa pe valoarea adăugată se rambursează de către România, dacă persoana impozabilă respectivă îndeplinește următoarele condiții:

a)pe parcursul perioadei de rambursare nu a avut în România sediul activității sale economice sau un sediu fix de la care să fi efectuat operațiuni economice sau, în lipsa unor astfel de sedii fixe, domiciliul sau reședința sa obișnuită;

b)pe parcursul perioadei de rambursare nu a livrat bunuri și nu a prestat servicii considerate ca fiind livrate/prestate pe teritoriul României, cu excepția următoarelor operațiuni:

1.prestarea de servicii de transport și de servicii auxiliare acestora, scutite în temeiul art. 143 alin. (1) Ut. c)—m), art. 144 alin. (1) Ut. c ) și art. 144^1 din Codul fiscal;

2.livrarea de bunuri și prestarea de servicii către o persoană care are obligația de a plăti TVA în conformitate cu art. 150 alin. (2) - (6) din Codul fiscal.

(2) Nu se va acorda rambursarea pentru:

a)taxa pe valoarea adăugată care, conform Codului fiscal, a fost facturată incorect;

b)taxa pe valoarea adăugată facturată pentru livrări de bunuri care sunt sau pot fi scutite în temeiul art. 143. art. 144 și art. 144^1 din Codul fiscal;

c)taxa pe valoarea adăugată aferentă achizițUlor de bunuri/servicii pentru a căror livrare/prestare nu se acordă în

România deducerea taxei în condițiile art. 145. 145^1 și 146 din Codul fiscal;

d) taxa pe valoarea adăugată care, conform Codului fiscal, a fost facturată ulterior înregistrării în România în scopuri de TVA a respectivei persoane impozabile, pentru care se aplică prevederile art. 147^1 din Codul fiscal.

(3)Rambursarea prevăzută la alin. (1) se acordă pentru:

a)operațiuni rezultate din activități economice pentru care locul livrării/prestării se consideră ca fiind în afara României, dacă taxa ar fi deductibilă, în cazul în care aceste operațiuni ar fi fost realizate în România;

b)operațiuni efectuate către o persoană care are obligația de a plăti TVA în conformitate cu art. 150 alin. (2) -(6) din Codul fiscal.

(4)Perioada pentru care se rambursează taxa pe valoarea adăugată este de maximum un an calendaristic și de minimum 3 luni calendaristice. Cererile de rambursare pot însă viza o perioadă mal mică de 3 luni, în cazul în care aceasta reprezintă perioada rămasă până la sfârșitul anului calendaristic.

(5)Pentru a îndeplini condițiile pentru rambursare, orice persoană impozabilă prevăzută la alin. (3) trebuie să desemneze un reprezentant în România în scopul rambursării.

(6)Reprezentantul prevăzut la alin. (5) acționează în numele și în contul persoanei impozabile pe care o reprezintă și va fi ținut răspunzător individual și în solidar alături de persoana impozabilă prevăzută ia alin. (3) pentru obligațiile și drepturile persoanei impozabile cu privire la cererea de rambursare.

(7)Reprezentantul trebuie să îndeplinească următoarele obligații, în numele și în contul solicitantului:

a)să depună la organele fiscale competente o cerere pe modelul stabilit de Mlinisterul Finanțelor Publice, anexând toate facturile și/sau documentele de import în original, care să evidențieze taxa a cărei rambursare se solicită;

b)să prezinte documente din care să rezulte că solicitantul este angajat într-o activitate economică ce l-ar conferi acestuia calitatea de persoană impozabilă în condițiile art. 127 din Codul fiscal, dacă ar fi stabilită în România. Prin excepție, în cazul în care organele fiscale competente dețin deja o astfel de dovadă, nu este obligatoriu ca persoana impozabilă să aducă noi dovezi pe o perioadă de un an de la data prezentării respectivelor dovezi;

c) să prezinte o declarație scrisă a solicitantului ca în perioada la care se referă cererea de rambursare persoana respectivă nu a efectuat livrări de bunuri sau prestări de servicii ce au avut loc sau au fost considerate ca având loc în România, cu excepția, după caz, a serviciilor prevăzute la alin. (2).

(8) Pentru a se asigura că o cerere de rambursare este Justificată și pentru a preveni fraudele, organele fiscale competente îi vor impune împuternicitului ce solicită o rambursare conform art. 147^2 alin. (1) Ut. b) din Codul fiscal orice alte obligații în plus față de cele prevăzute la alin. (7)".

Din normele legale sus-citate rezulta ca legiuitorul a stabilit ca pentru a beneficia de rambursarea taxei pe valoarea adaugata facturata de alte persoane impozabile si achitata de aceasta pentru bunuri mobile ce i- au fost livrate sau serviciile care i-au fost prestate în beneficiul sau în România, precum si a taxei achitate pentru importul bunurilor în România pe o perioada de minimum trei luni sau maxim un an calendaristic sau pe o perioada mai mica de trei luni ramasa din anul calendaristic, persoana impozabila neînregistrata si care nu este obligata sa se înregistreze în scopuri de TVA în România, nestabilita in Comunitate are obligația de a respecta întocmai condițiile prevăzute de pct. 50 din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal, si de a face dovada achitarii TVA solicitata la rambursare/aferenta facturilor pentru care a fost depusa cererea de rambursare.

De asemenea, se retine ca solicitantul rambursarii de TVA trebuie sa furnizeze atât informațiile din cererea de rambursare, cât si eventualele informații suplimentare/documente solicitate de către compartimentul de specialitate, iar cererea de rambursare se solutioneaza cu analiza documentara.

Prin cererea înregistrata la organul fiscal competent sub nr._/29.09.2011, societatea nerezidenta a solicitat rambursarea TVA in suma de_ lei, aferenta perioadei ianuarie - decembrie 2010.

Asa cum reiese si din Referatul motivat nr._/27.04.2012 intocmit de Administrația Finanțelor Publice Sectori, deoarece au existat suspiciuni cu privire la modul de achitare a facturilor s-a efectuat o cercetare la fata locului la . and Accountauts SRL acesta fiind reprezentantul legal al . GmbH+Co KG cu sediul in Germania.

Prin referatul pentru analiza documentara a cererii de rambursare, organul fiscal precizeaza „încasarea facturilor emise de către . GmbH+Co KG,nu a putut fi probata de . and Accountauts SRL in acest sens s-a solicitat o declarație pe propria răspundere a conducerii . GmbH+Co KG din Germania privind realitatea incasarii facturilor respective conform careia "au fost incasate in conturile bancare ale societatii".

Din analiza documentelor existente la dosarul cauzei, rezulta ca contestatorul nu a depus dovada achitatii facturilor pentru care solicita rambursarea emise de . GmbH+Co KG către societatea nerezidenta.

Întrucât organul fiscal a constatat ca pentru aceste facturi nu au fost îndeplinite condițiile prevăzute de pct. 50 din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal aprobate prin HG nr. 44/2004 si a emis decizia de rambursare a taxei pe valoarea adaugata nr._ / 21.03.2012, prin care a respins la rambursare TVA in suma de 373.321 lei, precizând expres ca motivul de fapt il constituie neprezentarea documentelor justificative care sa ateste achitarea taxei facturate.

Din continutul extraselor de cont emise pe perioada 2010 - 2011 si atașate in copie la dosarul contestatiei, traduse autorizat din limba turca in limba romana, reiese ca DKV EURO SERVICE GMBH CO KG, cu sediul in Germania a incasat sume de la O. N. SANAYI VE TIC.A.S., cu sediul in Turcia fara a rezulta ce reprezintă sumele incasate, astfel incat nu e relevanta susținerea contestatarei privind achitarea facturilor, întrucât acestea nu furnizeaza informațiile necesare in vederea stabilirii conținutului operațiunii economico-financiare in lipsa ordinelor de plata, cecuri, etc intocmite de către contestatara din care sa rezulte elementele definitorii ale documentelor justificative.

Astfel, o persoana impozabila neinregistrata si care nu este obligata sa se înregistreze in scopuri de TVA in Romania, nestabilita in comunitate, poate solicita rambursarea taxei achitate pentru importuri si achiziții de bunuri/servicii efectuate in Romania.

Suma de 373.321 lei reprezintă TVA aferenta facturilor emise de DKV EURO SERVICE GMBH CO KG, cu sediul in Germania reprezentata fiscal de . and Accountauts SRL, ce reprezintă refacturari ale bunurilor si serviciilor achiziționate din benzinării de O. N. SANAYI VE TIC.A.S., cu sediul in Turcia in numele si in contul DKV EURO SERVICE GMBH CO KG, cu sediul in Germania a căror încasare nu a putut fi probata de . and Accountauts SRL.

In acest sens pct. 1 din ANEXA I privind Procedura de soluționare a cererilor de rambursare a taxei pe valoarea adăugată formulate de către persoane impozabile neînregistrate în scopuri de TVA în România, stabilite în afara Comunității din Ordinul nr. 5 din 4 ianuarie 2010, pentru aprobarea Procedurii de soluționare a cererilor de rambursare a taxei pe valoarea adăugată formulate de către persoane impozabile neînregistrate în scopuri de TVA în România, stabilite în afara Comunității, prevede:

1. "Rambursarea taxei pe valoarea adăugată către persoane impozabile neînreaistrate si care nu sunt obligate să se înregistreze în scopuri de TVA în România, stabilite în afara Uniunii Europene, potrivit dispozițiilor art. 147^^2 alin. (1) Ut b) din Codul fiscal, cu modificările si completările ulterioare, coroborate cu prevederile pct 50 din normele metodologice, se efectuează potrivit prezentei proceduri".

Declarația de reciprocitate a României către Turcia verificata pe pagina de internet a Ministerului Finanțelor Publice prevede: "Procedura de rambursare a taxei pe valoare adaugata achitate in Romania către persoanele impozabile neinregistrate si care nu sunt obligate sa se înregistreze in scopuri de TVA si nu sunt stabilite in Comunitate..."

Astfel, extrasele de cont anexate in susținerea contestatiei nu constituie document justificativ de plata a facturilor, intrucat acestea nu sunt ale persoanei impozabile nerezidente ce solicita rambursarea TVA, nu rezulta ce reprezintă sumele incasate.

Prin urmare, nu poate fi retinuta in soluționarea favorabila a cauzei solicitarea contestatarei privind anularea deciziei atacate, cata vreme nici cu ocazia cercetării la fata locului si nici cu ocazia depunerii contestatiei societatea nu a făcut dovada ca au fost respectate condițiile obligatorii privind restituirea TVA pentru persoanele impozabile neînregistrate si care nu sunt obligate sa se înregistreze în scopuri de TVA în România, stabilite in afara Comunitatii.

Astfel, conform prevederilor legale mentionate persoanei Impozabile nerezidente ii revine obligația de a face dovada achitarii taxei pe valoare adaugata.

In aceste condiții, invocarea de către societate a extraselor de cont pe care le ataseaza in copie la dosarul cauzei nu poate fi luata in considerare la soluționarea favorabila a cauzei intrucat din acestea nu reiese plata in Romania a taxei pe valoare adaugata ci o plata către o societate din Germania.

De altfel, desi cunoștea poziția organelor fiscale cu privire la prezentarea documentelor care sa ateste plata facturilor, contestatoarea nu Ie-a depus nici in susținerea contestatiei.

Prin urmare, O. N. SANAYI VE TIC.A.S., societate comerciala cu rezidenta in Turcia reprezentata legal de . ROMANIA SRL nu este indreptatita sa beneficieze de rambursarea TVA in suma de 373.321 lei.

Referitor la nerespectarea dreptului la informare pe care o invoca petentul la punctul B.1. din contestatie in sensul ca pe parcursul desfasurarii inspecției fiscale asupra constatărilor rezultate din inspecția fiscala, menționam ca organul fiscal nu a efectuat inspecție fiscala la aceasta societate asa cum eronat susține aceasta ci doar o verificare a documentelor depuse pentru soluționarea cererii de rambursare a taxei pe valoare adaugata.

In ce privește forma deciziei de rambursare pe care o invoca petentul la punctul B.2. din contestatie in sensul ca aceasta nu conține detalii cu privire la organul fiscal competent careia urmeaza sa-i fie adresata contestatia, organul de soluționare contestatii constata ca in Decizia de rambursare TVA nr._ / 21.03.2012 este specificat faptul ca "decizia c/e rambursare a taxei pe valoare adaugata poate fi contestata in termen de 30 de ziie de ia data comunicării, (...) [a oraanui fiscai competent potrivit art. 209. alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003, republicata, cu modificările si completările ulterioare".

De asemenea societatea mai mentioneaza ca nu a fost respectat principiul bunei credințe deoarece organele fiscale nu au solicitat nici o informație suplimentara, cu privire la achitarea taxei pe valoare adaugata solicitata la rambursare ceea ce nu are nici o relevanta in soluționarea contestatiei avand in vedere ca societatea avea posibilitatea sa depună documente iustificative in susținerea cauzei iar documentele iustificative depuse de petfent sa fie analizate de organul de soluționare contestatii.

Referitor la legislația europeana invocata de petent, organul de soluționare contestatii constata ca autoritatile fiscale nu au îngreunat procesul de recuperare a creanței pe care societatea o are fata de bugetul de stat, deoarece societatea nu a putut proba ca facturile cuprinse in cererea de rambursare au fost achiate in Romania, in aceasta situatie taxa pe valoare adaugata solicitata la rambursare fiind respinsa.

În baza celor reținute și având în vedere prevederile legale invocate se constata ca motivațiile societatii nu sunt bazate pe documente justificative astfel incat sa combată constatările organelor fiscale și să rezulte o situatie contrară fată de cea constatată la verificarea documentelor, motiv pentru care contestația a fost respinsă ca neîntemeiata pentru suma de 373.321 lei reprezentând taxa pe valoare adaugata respinsa la rambursare.

Cu privire la cheltuielile de judecata in cuantum de 79.902,97 lei la care au fost obligate paratele prin dispozitiv, apreciem, in raport de dispozițiile art.274 din Codul de procedura civila, in raport cu valoarea pricinii (obiectul cererii), volumul de munca al aparatorului si complexitatea cauzei, cheltuielile de judecata sunt excesiv de mari.

Hotararea judecătoreasca nu face referire la modul de calcul al acestora, respectiv nu individualizeaza cat din suma reprezintă onorariu avocat si cat onorariu expert.

Potrivit art.274 (3) din Codul de procedura civila conform caruia:" (3) Judecătorii au insa dreptul sa mareasca sau sa micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute in tabloul onorariilor minimale, ori de ori vor constata motivat ca sunt nepotrivite de mici sau de mari, fata de valoarea pricinii sau munca îndeplinita de avocat."

Având in vedere criteriile mentionate, contesta cuantumul cheltuielilor de judecata, considerând ca acestea nu sunt rezonabile, respectiv reale si utile cauzei.

In drept, dispozițiile Codului de procedura civila si ale actelor normative invocate.

Pentru motivele aratate mai sus, solicita admiterea recursului si casarea sentintei instantei de fond, iar pe fondul cauzei, respingerea acțiunii ca inadmisibila.

Intimata reclamantă O. N. SANAYI VE TICARET AS PRIN S.C. DKV EURO SERVICE ROMANIA S.R.L. a formulat întâmpinare la recursul recurentei pârâte Direcția G. Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației S. 1 a Finanțelor Publice.

Invocă excepția nulității recursului formulat de Direcția G. Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației S. 1 a Finanțelor Publice în temeiul art. 488 alin. (2) teza a doua din NCPC care prevede că „motivele prevăzute la art. (1) nu pot fi primite decât dacă.„deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor.

1. Referitor la anularea Deciziei de rambursare a taxei pe valoarea adăugată nr._/21.03.2012 emisă de Administrația S. 1 a Finanțelor Publice

Recurenta își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din NCPC respectiv „când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material"

Prin cererea de recurs formulată în cauză, recurenta recunoaște îndreptățirea subscrisei la rambursarea TVA și în consecință faptul că Decizia de rambursare a taxei pe valoarea adăugată nr._/21.03.2012 a fost emisă cu nerespectarea dispozițiilor legale.

Recurenta recunoaște în parte și suma la care este îndreptățită subscrisa, susținând că urmare a reanalizării cererii de rambursarea nr._/29.09.2011 și a documentelor anexate acesteia, subscrisa O. poate beneficia de rambursarea TVA în sumă de 372.820 lei din totalul de 373.321 lei solicitat la rambursare, fiind respinsă suma de 501 lei.

Raportul de expertiză dispus în prezenta cauză confirmă îndreptățirea subscrisei O. la rambursarea TVA în cuantum de 373.211^29 lei, astfel cum a fost solicitat de subscrisa prin cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar.

Cu privire la suma la care este îndreptățită subscrisa, concluziile expertului desemnat sunt următoarele:

„Prin urmare, putem afirma că taxa pe valoare adăugată totală, ce a fost decontată prin cârdurile DKV pentru bunurile livrate și serviciile prestate, pentru care se justifică rambursarea este de 373.211,29 lei și reprezintă suma înregistrată în lei pe fiecare din facturile fiscale emise de DKV Euro Service GMBH CO KG, cu sediul în Germania, reprezentată fiscal de PricewaterhouseCoopers Tax Advisors and AccountantsSRL. "

Recurenta nu a contestat concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză

Așa cum a arătat mai sus, potrivit art. 488 alin. (2) din NCPC, motivele de recurs prevăzute la art. 488 alin. (1) din NCPC nu pot fi primite decât dacă „deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asuvra lor " "

Învederează faptul că expertul desemnat a convocat părțile pentru a da lămuriri cu privire la obiectivele expertizei încuviințate în cauză, însă recurenta nu și-a trimis nici un reprezentant.

Mai mult decât atât, nici după depunerea raportului de expertiză, recurenta nu a formulat în fața instanței de fond obiecțiuni în ceea ce privește concluziile raportului întocmit în cauză.

Prin urmare, consideră ca raportul de expertiză a determinat în mod corect suma la care este îndreptățită subscrisa iar instanța de fond în mod temeinic și legal a obligat Direcția G. Regională, a Finanțelor Publice București și Administrația S. 1 a Finanțelor Publice la rambursarea către subscrisa a sumei de 373.211 lei reprezentând TVA iar în considerarea dispozițiilor art.488 alin. (2) din NCPC recurenta nu poate veni direct recurs cu un calcul diferit al sumei care ar trebui rambursată reclamantei.

2. Referitor la susținerea nefondată a recurentei că instanța de fond a admis în mod netemeinic obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată

Recurenta susține că instanța de fond a admis în mod netemeinic obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată și pretinde că nu s-a reținut în sarcina sa vreo culpă procesuală, care să justifice acordarea cheltuielilor de judecată.

Instanța de fond a obligat pârâtele, în solidar, să plătească subscrisei O., cheltuielile de judecată ocazionate de judecarea pe fond a cauzei, în temeiul art. 453 din NCPC.

Calitatea procesuală pasivă a recurentei a fost determinată de soluționarea cererii de rambursare formulată de subscrisa și emiterea Deciziei de rambursare a taxei pe valoarea adăugată nr._/21.03.2012, prin care s-a constatat în mod nelegal că subscrisa nu este îndreptățită să primească TVA solicitată la rambursare.

Potrivit art. 453 alin. (1) din NCPC „partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată,în consecință, contrar susținerii recurentei, aceasta se află în culpă procesuală ce rezultă chiar din împrejurarea că a pierdut procesul, instanța anulând decizia emisă de aceasta, care încalcă subscrisei O. un drept recunoscut de normele legale naționale și comunitare.

Menționează de asemenea că reclamanta a solicitat cheltuielile de judecată, cererea pentru acordarea acestora fiind însoțită de toate înscrisurile care dovedesc cuantumul chehuielilor ocazionate de soluționarea pe fond a acestei cauze.

Recurenta susține în mod total eronat că acele cheltuieli privind angajarea unui apărător și cele privind administrarea probatoriului nu se pot imputa părții adverse. Această afirmație este contrazisă de dispozițiile art. 451 alin. (1) din NCPC potrivit cărora cheltuielile de judecată constau în taxe judiciare de timbru și timbru judiciar, onorariile avocaților, ale experților și ale specialiștilor, numiți în condițiile art. 330 alin. (3), sumele cuvenite martorilor pentru deplasare și pierderile cauzate de necesitatea prezenței la proces, cheltuielile de transport și, dacă este cazul de cazare, precum și orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfășurare a procesului. "

Prin urmare, contrar susținerii recurentei, legiuitorul a avut în vedere ca partea care pierde procesul să suporte cheltuielile efectuate de partea adversă, cheltuieli care au fost provocate prin acțiunile sale, în speța de față prin emiterea unor decizii nelegale cu nesocotirea dreptului recunoscut de lege la rambursarea TVA pentru operațiunile impozabile din punctul de vedere al TVA, desfașurate de O. pe teritoriul României.

Referitor la susținerea recurentei privind cuantumul „disproporționat" de mare al cheltuielilor de judecată constând în onorariile avocaților și experților desemnați în cauză

Această susținerea recurentei este contrazisă atât de documentele depuse la dosarul cauzei în dovedirea cheltuielilor suportate de reclamantă cât și de modul în care s-a desfașurat judecata acestei cauze.

Reclamanta a pregătit și depus la dosarul cauzei dovezile că O. a achitat facturile emise de DKV EURO SERVICE GMBH + CO.KG deși această cerință nu era conformă cu normele legal. Acest fapt a fost reținut și de instanța de fond la pag. 10, al doilea paragraf al sentinței recurate Jn acest sens se are în vedere, pe de o parte, că în mod greșit au reținut pârâtele că reclamanta nu a făcut dovada plății facturilor, iar pe de altă parte însăși această cerință a fost impusă cu nesocotirea dispozițiilor dreptului Uniunii Europene aplicabile în speță."

Practic, O., nu numai ca nu a primit suma reprezentând TVA aferentă anului 2010 care ar fi trebuit să îi fie achitată însă din anul 2011, dar a fost nevoită și să conteste pe cale administrativă decizia emisă de recurentă, iar ulterior să se adreseze instanței de judecată pentru recunoașterea drepturilor sale și în acest sens a trebuit să beneficieze de asistență calificată pe parcursul procesului.

Menționează că munca depusă pentru pregătirea acestui dosar a fost una complexă și a constat în:

-redactarea contestației însoțită de un număr foarte mare de anexe (majoritatea înscrisurilor fiind redactate într-o limbă străină: turcă, germană, engleză, care au necesitat traduceri), care au trebuit depuse în 3 exemplare;

-redactarea răspunsurilor la întâmpinările formulate de pârâte și a obiectivelor expertizei fiscal-contabile;

-redactarea de note explicative și documente suplimentare, necesitatea administrării acestora rezultând din dezbateri;

-pregătirea documentelor solicitate de expertul numit;

-reprezentarea reclamantei la cele două întâlniri stabilite de expertul numit;

-reprezentarea reclamantei la cinci termene de judecată;

-pregătirea concluziilor scrise finale și a cererii privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Acest scurt rezumat al activităților întreprinse de avocații subscrisei și de expertul parte, arată fără îndoială că munca de pregătire a acestei cauze a fost una complexă iar suma acordată de instanța de fond cu titlu de cheltuieli de judecată este dovedită și pe deplin justificată.

Mai mult decât atât, recurenta nu a contestat cuantumul cheltuielilor de judecată solicitate la judecata pe fond a cauzei, preferând să conteste în mod nefondat acest cuantum direct în recurs, deși potrivit art. 488 alin. (2) din NCPC, motive de recurs nu pot fi invocate decât dacă aceste motive au fost invocate în termen sau dacă deși au fost invocate în termen instanța a omis să se pronunțe asupra lor.

Potrivit doctrinei „din faptul că motivele de casare „nu pot fi primite" decât în situațiile prevăzute de art. 488 alin. (2) C.pr.civ. rezultă că toate acestea sunt condiții de admisibilitate a recursului."

Pentru toate argumentele prezentate mai sus, solicită a se constata că motivele invocate în recurs de Direcția G. Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației S. 1 a Finanțelor Publice sunt în principal inadmisibile iar în subsidiar neîntemeiate, drept pentru care solicităm respingerea recursului formulat de recurentă împotriva Sentinței civile nr. 4416/12.06.2014 pronunțată de Tribunalul București și menținerea ca temeinică și legală a acestei sentințe.

Solicită de asemenea obligarea recurentei în temeiul art. 453 din NCPC la plata cheltuielilor de judecată pe care subscrisa le va suporta în cursul soluționării prezentului recurs.

In susținerea apărărilor noastre înțelege să solicite încuviințarea probei cu înscrisuri.

Intimata reclamantă O. N. SANAYI VE TICARET AS a formulat întâmpinare la recursul recurentei pârâte DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI prin care arată, în esență faptul că, opinia recurentei DGRFP București în sensul că calitatea procesuală pasivă ar fi trebuit să aibă numai emitentele actelor administrativ-fiscale contestate, respectiv Direcția G. a Finanțelor Publice Ialomița în reprezentarea AJFP Ialomița și AFPS1 sunt nefondate, decizia instanței de fond de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive fiind în conformitate cu dispozițiile legale și temeinic argumentată, astfel cum rezultă din încheierea din 19.12.2013.

Contrar susținerilor recurentei soluția instanței de judecată este corectă având în vedere că prin acțiunea formulată reclamanta a solicitat anularea actelor administrativ fiscale contestate, dar și obligarea DGRFP București și a AFPS1 la rambursarea contravalorii TVA în sumă de 373.211 RON.

Prin urmare, având în vedere dispozițiile art. 7 pct. 32 din HG nr. 520/2003 obligația de restituire a TVA este o obligație care incumbă, în esență statului iar statul ca subiect de obligații fiscale este reprezentat în instanță de direcțiile regionale, apreciază că DGRFP București este cea care trebuie să dispună rambursarea TVA, astfel cum a fost solicitată prin cererea depusă.

Recurenta pretinde că instanța de judecată a încălcat principiul disponibilității atunci când a obligat și DGRFP București alături la Administrația Sectorului 1 a Finanțelor Publice la plata sumei 373.211 RON întrucât reclamanta ar fi solicitat numai obligarea Administrației Sectorului 1 a Finanțelor Publice la plata acestei sume.

Această afirmație a recurentei este neconformă realității și este infirmată de susținerea reclamantei din răspunsul la întâmpinarea formulată de DGRFP București la fondul cauzei.

Calitatea procesuală pasivă a recurentei DGRFP București apare ca firească având în vedere că potrivit art. 13 alin. (13) din H.G. nr. 520/2013, Administrația Sectorului 1 a Finanțelor Publice, funcționează ca structură subordonată, fără personalitate juridică în cadrul DGRFP București.

DGRFP București ar fi fost, conform dispozițiilor legale, autoritate competentă că soluționeze contestația administrativă formulată de O., delegarea soluționării acesteia de către Direcția G. a Finanțelor Publice Ialomița fiind determinată de gradul de încărcare a recurentei.

In situația în care instanța ar fi obligat numai Administrația Sectorului 1 a Finanțelor Publice la rambursarea sumei de 373.211 RON cel mai probabil, în faza de executare, această instituție ar fi susținut că statul, ca subiect de drepturi și obligații fiscale, nu poate fi reprezentat decât de ANAF și de către direcțiile regionale, și Administrația Sectorului 1 a Finanțelor Publice nu poate fi obligată la plata vreunei sume de bani decât cu acceptul direcției regionale în subordinea căreia de află.

In consecință, în mod legal instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a DGRFP București, decizia fiind în conformitate cu dispozițiile legale indicate anterior, în situația în care, instanța de fond ar fi admis această excepție, hotărârea nu și-ar fi putut produce efectele și drepturile subscrisei recunoscute prin hotărârea pronunțată nu ar putea fi valorificate.

Referitor la susținerea recurentei că în mod nelegal instanța a obligat pârâta Direcția Regională a Finanțelor Publice, în solidar cu celelalte pârâte, să plătească reclamantei suma de 79.902,97 lei cheltuieli de judecată arată că, în mod nefondat, recurenta susține că nefiind emitenta niciunuia dintre actele contestate nu ar trebui să suporte în solidar cu celelalte pârâte cheltuielile de judecată, astfel cum a dispus instanța de judecată.

Astfel cum a arătat la punctul I de mai sus, recurenta DGRFP București are calitate procesuală pasivă, în calitatea sa de reprezentant al statului, ca subiect de obligații fiscale și în consecință, fiind parte care a pierdut procesul, în temeiul art. 453 din NCPC, a fost obligată la suportarea cheltuielilor de judecată.

Menționăm că reclamanta a solicitat cheltuielile de judecată, cererea pentru acordarea acestora fiind însoțită de toate înscrisurile care dovedesc cuantumul cheltuielilor ocazionate de soluționarea pe fond a acestei cauze.

Prin urmare, solicită respingerea susținerilor recurentei ca fiind neîntemeiate și solicităm menținerea în totalitate a dispozițiilor Sentința civile nr. 4416/12.06.2014 și în ceea ce privește cheltuielile de judecată.

Pentru toate aceste argumente solicită ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună respingerea recursului formulat de recurenta Direcția G. Regională a Finanțelor Publice București împotriva Sentinței civile nr. 4416/12.06.2014 și a încheierii de ședință din data de 19,12.2013,

Solicită de asemenea obligarea recurentei în temeiul art. 453 din NCPC la plata cheltuielilor de judecată pe care subscrisa le va suporta în cursul soluționării prezentului recurs.

În susținerea apărărilor înțelege să solicite încuviințarea probei cu înscrisuri.

Intimata reclamantă O. N. SANAYI VE TICARET AS a formulat întâmpinare și la recurs recurentei pârâte DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE IALOMIȚA, pentru AFPCM IALOMIȚA.

Invocă excepția nulității recursului prin raport Ia motivul prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din NCPC motivat de faptul că recurenta nu a arăta în ce constă efectiv „încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material" de către instanța de fond.

Recurenta se limitează să afirme că sentința este nelegală întrucât instanța de fond nu a ținut cont de faptul că subscrisa O. și întrucât recurenta nu a adus argumente punctuale de nelegalitate a sentinței de fond, apreciem că și prin raport la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din NCPC, recursul este nul și solicităm onoratei instanțe să admită excepția invocată și constate nulitatea recursului.

In ceea ce privește fondul cauzei, criticile recurentei sunt neîntemeiate, arătând că, O., fiind societate de transport a achiziționat combustibil din mai multe țări europene (Germania, Austria, Polonia, astfel cum reiese din facturile centralizatoare depuse la dosarul cauzei) țări care au convenții de reciprocitate cu Turcia, și au rambursat TVA aferentă achizițiilor efectuate în aceste țări, în temeiul dispozițiilor Directivei a 13-a, fără ca vreuna dintre aceste țări să îi solicite subscrisei dovada achitării facturilor, fiind suficient ca subscrisa să dovedească că în anul 2010 a efectuat achiziții de bunuri și servicii taxabile din punct de vedere al TVA în țările respective.

Pentru toate aceste argumente, susține că Sentința civilă nr. 4416/12.06.2014 este legală, data cu interpretarea corectă a normelor de drept material comunitar și național și temeinic argumentată prin raport la jurisprudența europeană.

In ceea ce privește susținerile recurentei privind cheltuielile de judecată arată că, calitatea procesuală pasivă a recurentei a fost determinată de soluționarea contestației administrative formulată de reclamantă împotriva Deciziei de rambursare a taxei pe valoarea adăugată nr._/21.03.2012 emisă de Administrația Finanțelor Publice a Sectorului 1. In calitatea sa de organ de control putea să constate nelegalitatea deciziei atacate și să dispună rambursarea TVA solicitată și acest fel ar fi putut fi evitat prezentul litigiu.

Menționează că munca depusă pentru pregătirea acestui dosar a fost una complexă, iar activitățile întreprinse de avocații reclamantei și de expertul parte, arată fără îndoială, contrar susținerilor recurentei, că munca de pregătire a acestei cauze a fost una complexă iar suma acordată de instanța de fond cu titlu de cheltuieli de judecată este dovedită și pe deplin justificată.

În consecință, solicită respingerea susținerilor recurentei ca fiind neîntemeiate și menținerea în totalitate a dispozițiilor Sentința civile nr. 4416/12.06.2014 și în ceea ce privește cheltuielile de judecată.

Pentru toate argumentele prezentate mai sus, solicită respingerea recursului formulat de recurenta Direcția G. Regională a Finanțelor Publice Ploiești, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița împotriva Sentinței Civile nr. 4416/12.06.2014; obligarea recurentei în temeiul art. 453 din NCPC Ia plata cheltuielilor de judecată pe care intimata reclamantă le va suporta în cursul soluționării prezentului recurs.

In susținerea apărărilor noastre înțelege să solicite încuviințarea probei cu înscrisuri.

Analizând motivele de recurs în raport de dispozițiile legale incidente, actele și lucrările dosarului și susținerile părților, Curtea reține următoarele:

Recurenții pârâți critică sentința pronunțată de Tribunalul București ca nelegală și netemeinică, sub aspectul dispozițiilor art.488 alin.8 NCPC, în sensul că în mod nelegal instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a DGRFP București și a obligat-o în nume propriu alături de ASFP S. 1 la rambursarea către intimatei reclamante a TVA în cuantum de 373.211 lei solicitată prin cererea înregistrată la 29.09.2011, iar pe de altă parte, consideră că în mod greșit instanța a obligat DGRFP București în solidar cu celelalte pârâte la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 79.902,97 lei către intimata reclamantă.

În ceea ce privește motivul de recurs referitor la greșita interpretare dată de instanța de fond excepției lipsei calității procesuale pasive a DGRFP București se apreciază ca fiind neîntemeiată, motivat de faptul că, DGRFP București deși nu este emitentul niciunuia dintre actele administrative contestate este reprezentantul AFP S. 1 București care a emis decizia de rambursare a TVA contestată în cauză și care se află într-o relație de subordonare cu DGRFP București, astfel încât are calitate procesuală în cauză, cum în mod corect a reținut și Tribunalul București.

Referitor la motivul de recurs privind greșita apreciere dată de instanța de fond a cererii de rambursare a TVA formulată de intimata reclamantă, potrivit Normelor metodologice de aplicare a Codului fiscal adoptate prin H.G. nr. 77/2014 pct.50 alin.20 nou introdus dispune că facturile emise în perioada 1 ianuarie 2009-31 decembrie 2013 inclusiv și care nu au fost achitate total sau parțial până la data solicitării rambursării pot fi cuprinse într-o cerere de rambursare depusă până la data de 30.09.2014 fără a mai fi necesară dovada achitării facturii, după caz, în funcție de limitele instituite prin declarațiile de reciprocitate semnate cu țări terțe. Prin urmare, pentru cererile noi de rambursare nu mai era necesară îndeplinirea condiției achitării facturilor, iar pentru facturile cuprinzând TVA cererea a fost respinsă la rambursare pentru motivul lipsei dovezii achitării facturilor, fiind astfel încălcate de către organele fiscale dispozițiile legale citate mai sus.

Prin urmare, și acest motiv de recurs se apreciază ca fiind neîntemeiat, intimata reclamantă îndeplinind condițiile prevăzute de art. 147 ind.2 Cod fiscal pentru admiterea cererii de rambursare TVA formulată.

În ceea ce privește motivul de recurs referitor la cuantumul cheltuielilor de judecată se apreciază ca fiind întemeiat în raport de art. 451 alin.2 NCPC, astfel instanța de fond a obligat pârâtele recurente la cheltuieli de judecată către intimata reclamantă în cuantum de 79.902,97 lei reprezentând onorariu de avocat, cuantum de apare ca disproporționat în raport cu valoarea obiectului cauzei care este reprezentat de cererea de rambursare a TVA în sumă de 373.211 lei, cât și complexitatea cauzei și circumstanțele acesteia.

În ceea ce privește cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata reclamantă, întrucât au fost admite recursurile pârâtelor, în raport de dispozițiile art.453 NCPC, urmează a fi respinsă cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata reclamantă.

Pentru considerentele expuse, se vor admite recursurile formulate de recurentele pârâte, urmând să fie casată în parte sentința civilă recurată în sensul că vor fi obligați în solidar pârâții la 23.000 lei cheltuieli de judecată către intimata reclamantă, menținându-se în rest dispozițiile sentinței atacate. Se va respinge ca neîntemeiată cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursurile declarate de recurentele pârâte DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE IALOMIȚA, pentru AFPCM IALOMIȚA, ADMINISTRAȚIA S. 1 A FINANȚELOR PUBLICE REPREZENTATĂ PRIN DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI, împotriva sentinței civile nr.4416/12.06.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a II–a C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr._ /2014 și a recursului declarat de recurenta pârâtă DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI, împotriva sentinței civile nr.4416/12.06.2014 și încheierii de ședință din data de 19.12._ pronunțate de Tribunalul București – Secția a II–a C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr._ /2014, în contradictoriu cu intimata reclamantă O. N. SANAYI VE TICARET AS PRIN S.C. DKV EURO SERVICE ROMANIA S.R.L.

Casează în parte sentința civilă recurată în sensul că obligă pe pârâte, în solidar, la plata sumei de 23.000 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile recurate.

Respinge cererea recurentei privind plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 23.01.2015.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

B. V. V. D. U. D.

GREFIER

C. D.

Tribunalul București - Secția a II-a

C. Administrativ și Fiscal

Jud.fond.D. Donțete

Red.jud.U.D./2 ex.

Tehnodact. C.C.D.

← Anulare act administrativ. Decizia nr. 313/2015. Curtea de Apel...		Anulare act administrativ. Sentința nr. 502/2015. Curtea de... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Anulare act administrativ. Hotărâre din 11-02-2015, Curtea de Apel BUCUREŞTI Anulare act administrativ. Sentința nr. 284/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Litigiu privind achiziţiile publice. Decizia nr. 319/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Anulare act administrativ. Decizia nr. 313/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Anulare act administrativ. Sentința nr. 502/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Anulare act administrativ. Decizia nr. 706/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Obligare emitere act administrativ. Decizia nr. 54/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Excepţie de neconstituţionalitate. Decizia nr. 697/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI