Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 411/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 411/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 26-01-2015 în dosarul nr. 8332/3/2013
DOSAR NR._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ NR. 411
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN DATA DE 26.01.2015
CURTEA COMPUSĂ DIN:
PREȘEDINTE: C. F. P.
JUDECĂTOR: M. C. I.
JUDECĂTOR: G. L. Z.
GREFIER: R. B.
Pe rol se află soluționarea recursului declarat împotriva Sentinței civile nr. 4958 din data de 15.07.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a II-a de C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr._ de recurenta – pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrația Sector 5 a Finanțelor Publice, în contradictoriu cu intimata – reclamantă A. T. D. și intimata – chemată în garanție Administrația F. pentru Mediu.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima strigare a cauzei, nu se prezintă părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Curtea, având în vedere lipsa părților la prima strigare a cauzei, dispune lăsarea cauzei la sfârșitul ședinței.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la a doua strigare, nu se prezintă părțile.
Curtea, verificând actele și lucrările dosarului, constată faptul că recurenta – pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrația Sector 5 a Finanțelor Publice a solicitat judecarea în lipsă prin cererea de recurs și rămâne în pronunțare pe fondul recursului.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
1. Sentința obiect al recursului
Prin sentința civilă nr. 4958/15.07.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal în dosarul cu nr._ , pentru considerentele expuse în cuprinsul acestei hotărâri aflate la dosar:
- s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice a Municipiului București pentru Administrația Finanțelor Publice Sector 5 București;
- a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta A. T. D., în contradictoriu cu pârâta Administrația Finanțelor Publice Sector 5 București prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice a Municipiului București;
- s-a dispus anularea deciziei de calcul nr._/2010;
- s-a obligat pârâta AFP Sector 5 la restituirea către reclamantă a sumei de 1916 lei achitată cu titlu de taxă pe poluare și a dobânzii calculată de la data plății și până la data restituirii efective;
- a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 43,6 lei cu titlu de cheltuieli de judecată;
- a fost admisă cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Administrația Finanțelor Publice Sector 5 București, în contradictoriu cu chemata în garanție Administrația F. pentru Mediu și s-a obligat chemata în garanție la plata către pârâta AFP Sector 5 a sumei de 1916 lei și a dobânzii calculată de la data plății și până la data restituirii efective.
2. Recursul exercitat în cauză împotriva sentinței civile nr. 4958/15.07.2014 și procedura în fața instanței de recurs
2.1.1. Împotriva acestei sentințe a declarat, în termen legal, recurs motivat, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., pârâta Administrația Finanțelor Publice Sector 5 București, reprezentată de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice a Municipiului București.
S-a solicitat ca, în urma admiterii recursului, să se modifice în tot sentința recurată, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
2.1.2. În motivarea recursului, în esență, s-a susținut că:
În primul rând, recurenta a arătat că, în mod nelegal, instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Administrației Finanțelor Publice Sector 5.
În acest sens, s-a învederat că:
- în conformitate cu dispozițiile art. 1 din O.U.G. nr.50/2008, privind taxa de poluare și H.G. nr. 686/2008, privind aprobarea normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 50/2008, se stabilește temeiul legal al încasării acestei taxe de poluare achitată de către contribuabil cu ocazia înmatriculării autoturismului, arătându-se faptul că aceasta taxă de poluare a fost instituită de organul legislativ respectând normele de drept comunitar si in scopul asigurării protecției mediului și finanțării unor programe si proiecte pentru protecția mediului;
- prin actul normativ menționat mai sus, in cadrul articolului 1, se arată cărui buget se face venit taxa de poluare încasata, astfel că instituția căreia ii revine obligația administrării si gestionarii acestui buget, in calitate de titular este Administrația F. pentru Mediu;
- astfel, având in vedere că taxa de poluare achitata de către reclamant nu se face venit la bugetul de stat aflat in administrarea organului fiscal Administrația Finanțelor Publice Sector 5, conform dispozițiilor art.16 din O.G. nr. 92/2003, prin achitarea taxei de poluare de către petent, între instituția recurentă si intimata - reclamantă nu există niciun raport juridic fiscal, privind încasarea acestei taxe pe poluare.
În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii, s-a învederat că, în raport de decizia nr. 198/2013, prin care s-a respins contestația împotriva deciziei nr._/25.10.2010, trebuie constatat că actul administrativ fiscal unilateral a intrat în circuitul civil prin comunicare către contestator și produce efecte juridice, nefiind anulat prin hotărâre judecătorească.
Pe fondul cererii, a arătat recurenta-pârâtă că instanța de fond în mod nelegal a admis acțiunea.
Astfel, a menționat recurenta că taxa de poluare a intrat în vigoare începând cu data de 1 iulie 2008, prin OUG nr. 50/2008, abrogându-se art. 2141 – 2143 din Legea nr. 571/2003, că a fost necesar a se întreprinde unele măsuri pentru evitarea introducerii în România a unui număr exagerat de autoturisme vechi cu grad ridicat de poluare, în lipsa cărora consecința ar fi fost transformarea în deșeuri a acestor autoturisme la scurt timp de la introducerea în țară, cu suportarea costurilor aferente reciclărilor, în locul țărilor de unde au fost achiziționate autoturismele respective și că, odată cu reașezarea metodologiei de calcul, s-a avut in vedere și eliminarea reglementarilor privind înmatricularea autoturismelor potrivit cărora pana la 31 decembrie 2006 nu se înmatriculau in România autoturismele a căror vechime depășea 8 ani si care aveau o norma de poluare inferioara normei EURO 3. Neluarea unor măsuri corespunzătoare in acest sens, ar fi avut drept consecința transformarea in deșeuri a autovehiculelor second-hand la scurt timp de la introducerea acestora in România.
A invocat partea recurentă dispozițiile art.1-33 din Legea nr. 157/2005 pentru ratificarea Tratatului dintre Regatul Belgiei, Republica Ceha,Regatul Danemarcei, Republica Federala Germania, Republica Estonia, Republica Cipru, Republica Letonia, Republica Lituania, M. Ducat al Luxemburgului, Republica Ungara, Republica Malta, Regatul Țărilor de Jos, Republica Austria, Republica Polonă, Republica Portugheză, Republica Slovenia, Republica Slovacă, Republica Finlanda, Regatul Suediei, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord (state membre ale Uniunii Europene) și Republica Bulgaria și România privind aderarea Republicii Bulgaria și a României la Uniunea Europeană, precum și alin. 2 al art.148 din Constituția României. A concluzionat recurenta că, din analiza dispozițiilor legale mai sus invocate, rezultă faptul că legile cadru sunt obligatorii pentru statele membre în privința rezultatului, însă autoritățile naționale au competența de a alege forma și mijloacele prin care dispozițiile legilor cadru devin obligatorii pentru fiecare stat membru în parte.
Cu privire la prevederile art. 110, fost art. 90 din Tratatul de instituire a Comunităților Europene, recurenta a apreciat că dispozițiile nu sunt incidente, întrucât taxa de poluare urmează a fi plătită conform art. 4 din OUG nr. 50/2008, cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în România și la repunerea în circulație a unui vehicul după încetarea unei exceptări sau scutiri dintre cele la care se face referire la art.3 și art. 9.
Totodată, a susținut că reclamanta nu se încadrează nici în situațiile de excepție prevăzute de art. 3 alin. 2 din OUG nr. 50/2008, astfel că obligația de plată a taxei de poluare este legal datorată.
Dispozițiile art. 90 din Tratatul privind instituirea Comunităților Europene, devenit art. 110 după consolidare, au în vedere reglementarea unor limitări ale drepturilor statelor de a introduce pentru produsele comunitare impozite mai mari decât pentru produsele interne.
În același sens, potrivit jurisprudenței Curții, art. 110 din Tratat este încălcat atunci când taxa aplicată produselor importate și taxa aplicată produselor naționale similare sunt calculate pe baza unor criterii diferite. Astfel, normele comunitare nu interzic perceperea unei taxe precum cea specială pentru autoturisme și autovehicule, invocând în acest sens recurenta prev. art. 33 din Directiva 77/388/CEE a Consiliului Comunităților Europene.
Totodată, principiul poluatorul plătește, pe care se bazează instituirea taxei de poluare, este un principiu acceptat la nivelul Uniunii Europene, iar 16 state membre UE practică o taxă care se percepe cu ocazia înmatriculării autovehiculelor.
Concluzionează recurenta că, întrucât taxa a cărei restituire se cere se aplică tuturor autovehiculelor care nu au mai fost înmatriculate în România, fie românești, fie străine, existența unei taxe de poluare nu este contrară dispozițiilor comunitare.
În plus, restituirea de sume de la buget la cerere se realizează în condițiile stabilite de art. 117 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Or, restituirea solicitată de către reclamantă în prezenta cauză nu poate fi încadrată în niciuna din situațiile stabilite de art. 117 lit. a) - h) din actul normativ menționat, sumele fiind plătite în temeiul unui text prevăzut de lege. Totodată, reproducând partea recurentă art. 8 din OUG nr.50/2008, coroborat cu prevederile art.9 din OUG nr. 50/2008, a concluzionat că reclamanta nu se regăsește în niciuna din aceste prevederi, motiv pentru care taxa de poluare achitată de reclamantă este legal datorată, cu consecința respingerii acțiunii ca neîntemeiată.
Referitor la plata dobânzii legale, recurenta, după citarea art. 124 alin. 1 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, a reliefat că nu există niciun titlu care să ateste dreptul la restituire în favoarea intimatului-reclamant, nefiind îndeplinită în cauză condiția prevăzută de textul de lege evocat pentru acordarea dobânzii legale.
Cu privire la capătul de cerere referitor la cheltuielile de judecată, s-a susținut de către recurent că, în condițiile în care intimata-reclamantă nu invocă niciun motiv de nelegalitate a deciziei de calcul a taxei de poluare, ci caracterul ilicit al dispozițiilor OUG nr. 50/2008, aspect ce nu poate fi reținut în culpa recurentului, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 456 alin. 1 C.proc.civ. și că instanța de fond nu a aplicat corect prevederile art. 45 alin. 1 lit. f) din OUG nr. 80/2013.
2.2. Deși legal citată, intimata-reclamantă A. T. D. nu a formulat întâmpinare în faza recursului.
3. Considerentele instanței de recurs care au fundamentat soluția dată în cauză
Analizând recursul declarat, prin prisma motivelor de recurs formulate și observând dispozițiile art. 488 alin. 1 C.proc.civ., conform cărora casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate enumerate la pct. 1-8 ale acestui articol, Curtea, în raport de actele și lucrările dosarului, apreciază recursul ca nefondat, pentru următoarele considerente, a căror expunere respectă exigențele art. 499 C.proc.civ.:
3.1. Din analiza înscrisurilor atașate la dosar (filele 8,9, 17, 19-21 din dosarul de fond), Curtea constată, în fapt, că taxa litigioasă a fost stabilită la data de 25.10.2010 și percepută la data de 1.11.2010, fiind achitată pentru un autoturism a cărui primă înmatriculare a intervenit la 12.08.2008 într-un alt stat membru al Uniunii Europene.
Astfel, reiese că perceperea taxei pe poluare s-a făcut sub incidența OUG nr. 50/2008, publicată în M.Of. nr. 327/25.04.2008 și care a intrat în vigoare la 01.07.2008.
Or, Curtea apreciază că, în mod legal, instanța de fond a instituit în sarcina pârâtei Administrația Finanțelor Publice Sector 5 București obligația de restituire a taxei de poluare încasate.
Aceasta întrucât reglementarea națională a taxei pe poluare, reprezentată de O.U.G. nr. 50/2008, cu modificările și completările ulterioare, este contrară art. 110 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, prin regimul discriminatoriu instituit pentru vehiculele de ocazie importate în România dintr-un stat membru al Uniunii Europene și reînmatriculate pe teritoriul României, față de vehiculele de ocazie similare care au fost înmatriculate anterior pe teritoriul național și pentru care, cu ocazia reînmatriculării, taxa pe poluare nu se percepe.
Este esențial de relevat că, în acest sens, a statuat Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin hotărârea pronunțată la 7 aprilie 2011, în cauza C-402/09, T., confirmată prin Hotărârea pronunțată la 7 iulie 2011, în cauza C-263/10, N., prin care a decis că art. 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că impunerea unei taxe fiscale (taxa pe poluare) doar pentru autovehiculele înmatriculate pentru prima dată în România, după . O.U.G. nr. 50/2008, creează un efect protecționist pe piață, descurajând importul de mașini de ocazie, fără a descuraja în egală măsură și cumpărarea de autovehicule similare existente pe piața națională anterior O.U.G. nr. 50/2008.
Astfel, în hotărârea N., instanța din Luxemburg a arătat că „(26) (…) o reglementare precum O.U.G. nr. 50/2008 are ca efect faptul că autovehiculele de ocazie importate și caracterizate printr‑o vechime și o uzură importante sunt supuse, în pofida aplicării unei reduceri mari a cuantumului taxei pentru a ține seama de deprecierea lor, unei taxe care se poate apropia de 30 % din valoarea lor de piață, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală. Nu se poate contesta că, în aceste condiții, reglementarea națională menționată are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre. (27). Aceleași considerații se impun în ceea ce privește regimul de impozitare prevăzut de O.U.G. nr. 50/2008, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 208/2008, O.U.G. nr. 218/2008, O.U.G. nr. 7/2009 și, respectiv, O.U.G. nr. 117/2009. Astfel, din dosarul cauzei rezultă că toate versiunile de modificare a OUG nr. 50/2008 mențin un regim de impozitare care descurajează înmatricularea în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre și care se caracterizează printr‑o uzură și o vechime importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală. Pe de altă parte, cu ocazia ședinței, care a avut loc după pronunțarea Hotărârii T., citată anterior, guvernul român nu a susținut că ar exista o diferență relevantă, în scopul examinării compatibilității cu articolul 110 TFUE a unei taxe precum cea reglementată de OUG nr. 50/2008, între versiunea inițială a OUG nr. 50/2008 și versiunile ulterioare ale acesteia. (28) În sfârșit, trebuie amintit că obiectivul protecției mediului, care se materializează în faptul, pe de o parte, de a împiedica, prin aplicarea unei taxe disuasive, circulația în România a unor vehicule deosebit de poluante, precum cele care corespund normelor Euro 1 și Euro 2 și care au o capacitate cilindrică mare, și, pe de altă parte, de a folosi veniturile generate de această taxă pentru finanțarea unor proiecte de mediu, ar putea fi realizat mai complet și mai coerent aplicând taxa pe poluare oricărui vehicul de acest tip care a fost pus în circulație în România. O astfel de taxare, a cărei punere în aplicare în cadrul unei taxe anuale rutiere este perfect posibilă, nu ar favoriza piața națională a vehiculelor de ocazie în detrimentul punerii în circulație a vehiculelor de ocazie importate și ar fi, în plus, conformă principiului poluatorul plătește”.
Astfel, considerentele Curții de Justiție a Uniunii Europene susțin în mod evident concluzia efectului descurajant al taxei pe poluare instituită prin O.U.G. nr. 50/2008, relativ la importul și punerea în circulație în România a autovehiculelor de ocazie cumpărate din alte state membre.
Or, dispozițiile art. 117 alin. 1 lit. (d) din Codul de procedură fiscală statuează că „Se restituie, la cerere, debitorului următoarele sume: … d) cele plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale; …”. De principiu, instanța nu poate fi legată de temeiul de drept indicat de parte în cererea de chemare în judecată, dacă acesta este eronat sau incomplet indicat, întrucât judecătorul este cel chemat să realizeze încadrarea în drept corectă, având la dispoziție obiectul și motivele de fapt, în condițiile în care reclamantul nu insistă cu privire la o anumită cale procesuală (principiul iura novit curia).
În plus, referitor la efectul hotărârilor pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, se impun a fi amintite dispozițiile art. 19 alin. 3 lit. (b) din Tratatul privind Uniunea Europeană, în care se arată: „Curtea de Justiție a Uniunii Europene hotărăște în conformitate cu tratatele: (…) b) cu titlu preliminar, la solicitarea instanțelor judecătorești naționale, cu privire la interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea actelor adoptate de instituții”, dar și pe cele ale art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene unde s-a prevăzut: „Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la: (a) interpretarea tratatelor; (b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii; În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în fața unei instanțe dintr-un stat membru, această instanță poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre, să ceară Curții să se pronunțe cu privire la această chestiune. În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea. …”.
Totodată, art. 148 alin. 2 și 4 din Constituția României prevede că „urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare”, respectiv „Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alineatului (2)”.
De asemenea, relativ la jurisprudența instanței din Luxemburg, se impun a fi amintite, cu titlu exemplificativ - în combaterea susținerilor recurentului în sensul că nicio lege în vigoare nu acordă competența unei instanțe de drept comun de a se pronunța asupra compatibilității unor prevederi legale ale dreptului intern cu constituția și cu tratatele internaționale -, cele statuate în hotărârea din 5 februarie 1963 în cauza V. Gend & Loos, în sensul că „… faptul că tratatul, în articolele menționate anterior, permite Comisiei și statelor membre să sesizeze Curtea despre fapta unui stat care nu și-a îndeplinit obligațiile nu înseamnă că persoanele de drept privat nu pot invoca aceste obligații, după caz, în fața unei instanțe naționale …”, sau în hotărârea din 19 iunie 1990 în cauza The Queen și Secretary of S. for Transport, Ex parte: Factortame LTD și alții,, în sensul că „Dreptul comunitar trebuie să fie interpretat în sensul că instanța națională care, sesizată într-un litigiu privind dreptul comunitar, consideră că singurul obstacol care se opune ca aceasta să dispună măsuri provizorii este o normă de drept național, trebuie să înlăture aplicarea acestei norme” ori în hotărârea pronunțată la data de 9 martie 1978 în cauza Administrazione delle finanze dello stato c. Simmenthal S.p.a., în sensul că „instanța națională însărcinată cu aplicarea, în cadrul competenței sale, a dispozițiilor dreptului comunitar, are obligația de a asigura deplina aplicare a acestor norme, în cazul în care este necesar refuzând aplicarea, din oficiu, a oricărei dispoziții contrare din legislația națională, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aștepta abrogarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional”.
Având în vedere cele de mai sus, dar și ținând seama de faptul că, Curtea de Justiție a Uniunii Europene nu limitează efectele hotărârilor sale doar pentru viitor, în lipsa oricărei precizări și limitări în timp a efectelor acestei decizii, consecințele răsfrângându-se și pentru trecut (ex tunc), încă de la momentul adoptării actului normativ, trebuie concluzionat că, în urma hotărârilor în cauzele T. și N., a dispărut cu efect retroactiv temeiul juridic în baza căruia taxa pe poluare a fost percepută reclamantei.
Subsecvent dispariției temeiului juridic în baza căruia taxa a fost percepută, în baza obligațiilor asumate prin aderarea României la Uniunea Europeană, taxa trebuie restituită de către Statul Român prin instituțiile finanțelor publice ca orice taxă nedatorată, însoțită de despăgubirea corespunzătoare, deoarece taxa a fost percepută în baza unui act normativ prin care legiuitorul a încălcat obligațiile comunitare asumate de România prin aderarea la acest spațiu.
3.2. Referitor la motivul de recurs ce privește (pretinsa) greșită soluționare (în sensul respingerii) de prima instanță a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Administrația Finanțelor Publice Sector 5 București, acesta nu este fondat.
Astfel, Curtea arată, în esență, că pârâta este o autoritate publică, în sensul art. 2 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 554/2004, care a perceput taxa de poluare și a emis actele administrativ-fiscale pentru perceperea acesteia, neavând relevanță în stabilirea calității procesuale modul de utilizare ulterioară a banilor.
În consecință, nu se poate reține că pârâta nu ar avea calitate procesuală în cauză, iar faptul că suma a fost virată în beneficiul Administrației F. pentru Mediu implică un raport juridic distinct stabilit între Administrația Finanțelor Publice Sector 5 București și Administrația F. pentru Mediu, care este indiferent din perspectiva pretenției părții reclamante.
3.3. Tot fără fundament sunt și criticile referitoare la obligarea recurentei-pârâte la plata dobânzii legale aferente debitului principal reprezentat de taxa de poluare.
Astfel, în acest context se observă că, în hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene la data de 18.04.2013 în cauza C-565/2011, I., s-a statuat că dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unui regim național, precum cel în discuție în litigiul principal (respectiv cel instituit de art. 124 alin. 1 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, prevedere a cărei pretinsă nesocotire a fost invocată de către recurentă în motivarea recursului promovat), care limitează dobânzile acordate cu ocazia restituirii unei taxe percepute cu încălcarea dreptului Uniunii la cele care curg începând din ziua care urmează datei formulării cererii de restituire a acestei taxe.
În considerentele relevante ale acestei hotărâri, instanța de la Luxembourg a relevat că „20. Dintr‑o jurisprudență constantă reiese că dreptul de a obține rambursarea unor taxe percepute de un stat membru cu încălcarea dreptului Uniunii reprezintă consecința și completarea drepturilor conferite justițiabililor de dispozițiile dreptului Uniunii care interzic astfel de taxe. Statul membru este, așadar, obligat, în principiu, să ramburseze taxele percepute cu încălcarea dreptului Uniunii (Hotărârea din 6 septembrie 2011, Lady & Kid și alții, C‑398/09, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 17, precum și Hotărârea din 19 iulie 2012, Littlewoods Retail și alții, C‑591/10, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 24). 21. În plus, trebuie amintit că, atunci când un stat membru a încasat taxe cu încălcarea normelor dreptului Uniunii, justițiabilii au dreptul la restituirea nu numai a taxei percepute fără temei, ci și a sumelor plătite acestui stat sau reținute de acesta în legătură directă cu taxa respectivă. Aceasta cuprinde și pierderile reprezentate de indisponibilizarea sumelor ca urmare a exigibilității premature a taxei (a se vedea Hotărârea din 8 martie 2001, Metallgesellschaft și alții, C‑397/98 și C‑410/98, R.., p. I‑1727, punctele 87-89, Hotărârea din 12 decembrie 2006, Test Claimants in the FII Group Litigation, C‑446/04, R.., p. I‑_, punctul 205, Hotărârea Littlewoods Retail și alții, citată anterior, punctul 25, precum și Hotărârea din 27 septembrie 2012, Zuckerfabrik Jülich și alții, C‑113/10, C‑147/10 și C‑234/10, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 65). 22. În consecință, principiul obligării statelor membre să restituie cu dobândă taxele percepute cu încălcarea dreptului Uniunii decurge din acest din urmă drept (Hotărârile citate anterior Littlewoods Retail și alții, punctul 26, precum și Hotărârea Zuckerfabrik Jülich și alții, punctul 66)”.
Rezultă, așadar, că este contrar dreptului european ca dobânzile aferente debitului principal reprezentat de taxa de poluare percepută cu încălcarea dreptului Uniunii Europene să fie calculate – așa cum pretinde recurenta, față de art. 124 alin. 1 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, citat în motivarea recursului promovat- din ziua care urmează datei formulării cererii de restituire a acestei taxe, fiind necesar ca aceste dobânzi să fie datorate de la momentul plății taxei de poluare nelegal încasate.
3.4. Nu pot fi primite nici alegațiile recurentei-pârâte, cum că nu ar datora cheltuieli de judecată.
Astfel, se observă, pe de o parte, că pârâta Administrația Finanțelor Publice Sector 5 București este debitor al obligației de plată a cheltuielilor de judecată întrucât are calitatea de parte care „pierde procesul” în sensul art. 453 alin. 1 C.proc.civ., atâta vreme cât cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu această instituție a fost admisă.
Apoi, pe de altă parte, reliefează Curtea că textul de lege invocat de recurent ca fiind greșit aplicat de prima instanță, respectiv art. 45 alin. 1 lit. f) din Legea nr. 146/1997, dispune că „sumele achitate cu titlu de taxe judiciare de timbru se restituie, după caz, integral, parțial sau proporțional, la cererea petiționarului, în următoarele situații: când contestația la executare, iar hotărârea a rămas definitivă” (sublinierea redactorului).
Așa fiind, întrucât instanța judecătorească nu a fost învestită cu o contestație la executare, este evident că o astfel de prevedere legală nu este incidentă cauzei de față.
4. Soluția instanței de recurs și temeiul legal al acesteia
Pentru aceste considerente, care punctează anumite aspecte și explicitează, astfel, motivarea sentinței recurate, în temeiul art. 28 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 alin. 1 C.proc.civ., Curtea va respinge recursul, ca nefondat, sentința atacată fiind legală și temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat împotriva Sentinței civile nr. 4958 din data de 15.07.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a II-a de C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr._ de recurenta – pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrația Sector 5 a Finanțelor Publice, cu sediul în București, ., sector 2, în contradictoriu cu intimata – reclamantă A. T. D., CNP_, cu domiciliul procesual ales la Cabinet avocat B. O. O. din București, ., .. 1, ., sector 5 și intimata – chemată în garanție Administrația F. pentru Mediu, cu sediul în București, Splaiul Independenței, nr. 294, corp A, sector 6, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 26.01.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR C. F. P. M. C. I. G. L. Z.
GREFIER
R. B.
Red./Tehnored. C.F.P./5 ex./
Data red.: 28.01.2015
Sentința civilă nr. 4958 din data de 15.07.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a II-a de C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr._
Judecător fond: D. S.
lucrat 3 comunicări la data de .
semnătură grefier.
| ← Suspendare executare act administrativ. Sentința nr. 430/2015.... | Litigiu privind achiziţiile publice. Decizia nr. 29/2015.... → |
|---|
