Litigiu privind regimul străinilor. Sentința nr. 233/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 233/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 02-02-2015 în dosarul nr. 6677/2/2014
DOSAR NR._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
SENTINȚA CIVILĂ NR. 233
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN DATA DE 02.02.2015
CURTEA CONSTITUITĂ DIN:
PREȘEDINTE: M. M. P.
GREFIER: A. M. C.
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București prin procuror C. C..
Pe rol soluționarea acțiunii în contencios administrativ formulată de reclamantul S. R. în contradictoriu cu pârâtul I. G. PENTRU IMIGRĂRI - DIRECȚIA PENTRU IMIGRĂRI A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, având ca obiect litigiu privind regimul străinilor.
Dezbaterile contradictorii ale părților au avut în ședința publică din data de 26.01.2015, parte integrantă din prezenta sentință, când Curtea, pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea pentru data de azi, 02.02.2015, când, în aceeași compunere a dispus următoarele:
CURTEA,
Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr._ la data de 05.11.2014, reclamantul S. R. a solicitat anularea Deciziei de returnare de pe teritoriul României nr._ din data de 23.10.2014 emisa de Direcția pentru imigrări a Municipiului București cu consecința menținerii dreptului de ședere pe teritoriul României urmare a întrunirii condițiilor art. 44 din OUG 194/2o002 privind acordarea vizei de lungă ședere pentru angajare în muncă, fiind salariat în cadrul societății Le Cashmere Heritage SRL, obligarea pârâtului I.G.I. - Direcția pentru imigrări a Municipiului București sa prelungească dreptul de ședere pe teritoriul României, urmare a întrunirii condițiilor art. 44 din OUG 194/2002, precum și suspendarea deciziei de returnare pana la judecarea definitiva și irevocabila a cauzei.
În motivare au fost învederate următoarele:
Reclamantul, cetățean indian, a beneficiat de dreptul de ședere pe termen lung, ca urmare a întrunirii condițiilor prevăzute de art. 110 alin. 1, lit. a) fiind membru de familie al cetățenilor români, prin căsătoria sa cu cetățeanul roman S. A. V..
Potrivit acestui drept a beneficiat și de permisul de ședere pe termen lung, pentru o perioadă de 10 ani.
La data de 23.10.2014, s-a prezentat la Direcția pentru Imigrări a Municipiului București în vederea reînnoirii permisului de ședere pe termen lung, întrucât acesta urmează sa expire în data de 12.11.2014, când a informat personalul despre situația sa, precum ca a divorțat, însa dorește prelungirea dreptului de ședere în România, deoarece este asociat/administrator și salariat, desfășurând activități comerciale în România.
Este asociat unic/administrator și salariat al societății comerciale Le Cashmere Heritage SRL, cu sediul social în Mun. București .. 37,., societate înființataîncă din anul 2010, înmatriculată în Registrul Comerțului sub nr. J_, având C.U.I._.
Societatea desfășoară activități de comerț având ca obiect principal de activitate comerțul cu ridicata al produselor textile, în principal importate din India. Societatea are înființat un punct de lucru (magazin) în incinta Complexului Comercial Cotroceni Mall Bucharest, situat în București, sector 6, Bulevardul V. M. nr. 4.
Atribuțiile mele în cadrul societății vizează aplicarea politicii de vânzări a companiei, propunerea pentru piața româneasca de produse noi privind domeniul textilelor, colecții unicat, țesături și accesorii vestimentare, articole de design interior, material naturale de o calitate și o varietate impresionanta.
În cadrul competentelor potrivit poziției reclamantului, de salariat, sunt incluse și asigurarea și coordonarea mijloacelor de producție și a forței de muncă în vederea desfășurării cu operațiunilor de import și comercializare.
Personal acesta a informat autoritățile referitor la modificarea stării civile, însa a fost încheiat procesul-verbal, prin care i s-a aplicat amenda contravenționala, pe care a achitat-o.
Fără a fi îngrijorat de concretizarea faptei sale, când de buna-credința s-a prezentat la Direcția pentru imigrări a Municipiului București, în vederea aplicării pentru prelungirea valabilității cărții de rezident, a informat autoritățile de calitatea sa, menționând totodată ca deține poziția de asociat unic și salariat în cadrul societarii Le Cashmere Heritage SRL, persoană juridică română, constituită încă din anul 2010.
Din motive necunoscute, la data de 29.10.2014, reclamantului i s-a comunicat prin adresa nr._/24.10.2014 Decizia de returnare nr._/23.10.2014 a Autorității pentru ca nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege pentru obținerea prelungirii dreptului de ședere în România, prin care se dispune obligarea de a părăsi România în 30 zile.
F. de cele precizate, a solicitat sa se constate ca aceste masuri sunt nelegale și netemeinice, deoarece îndeplinește dispozițiile legale în materie, s-a adresat autorităților înainte de expirarea cărții de rezidenta, în termen, cu toate documentele solicitate, însa i s-a aplicat pedeapsa amenzii.
Măsura trebuie aplicata cu responsabilitate și numai daca șederea străinului în România ar putea constitui un pericol pentru societate, or din probele depuse la dosar, respectiv: actele constitutive ale societății, dovada plaților virate către bugetul de stat și bugetul asigurărilor sociale privind calitatea sa de salariat, demonstrând ca are venituri spre a se susține, impozitele achitate de către persoana juridica al cărui asociat unic este, care vin sa completeze faptul ca are o conduita corespunzătoare și conforma obligațiilor legale privind desfășurarea de activități economice, contractul de închiriere care indica faptul ca are o locuința stabila (locuiește în aceiași imobil de la data dobândirii dreptului de rezidenta), contractele individuale de munca ale salariaților pe care societatea ii are angajați.
În cazul de fata aceasta măsura a fost luata în mod arbitrar, fara a se tine cont ca reclamantul era în situația de a formula o cerere pentru prelungirea șederii în România, data expirării cărții de rezidenta urmând a se împlini la data de 12.11.2014 și ca pe întreaga perioada de ședere în România a desfășurat activități comerciale legale și nu a încălcat legea pe perioada șederii în România, așa cum indica și cazierul judiciar.
Din coroborarea dispozițiilor art. 4 alin 4 cu cele ale art. 11 alin. 1 din OUG nr. 194/2002, republicată, rezultă că legiuitorul instituie în mod expres și imperativ străinului obligația de a părăsi țara de îndată ce a expirat dreptul de ședere conferit printr-o viză sau prin permisul de ședere, în caz contrar urmând a fi dispusă sancțiunea în depărtării din țară prin intermediul deciziei de returnare.
Acest drept de ședere urmează sa expire la data de 12.12.2014. Din documentele depuse la dosar se poate lesne observa că reclamantul nu avea motive de îngrijorare, fiind titularul unui drept de ședere pe teritoriul României.
În mod abuziv și arbitrar, autoritățile i-au îngrădit dreptul recunoscut de lege, prin art. 84 al O.U.G nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, în virtutea căruia are posibilitatea ca prin contestarea deciziei de returnare sa se suspende executarea măsurii de îndepărtare.
Autoritățile însa au aplicat discreționar prevederile legale, statuate la art. 82 alin. (3) lit. b) pct. (i), în care contestația nu suspendă executarea măsurii de îndepărtare, considerând, ca se află în ipoteza străinului care solicită emiterea unei decizii de returnare înainte de a fi depistat fără drept de ședere.
Lipsa semnăturii de pe Decizia de returnare vine sa clarifice acest aspect, mai mult decât atât, reclamantul aflat în poziția de a fi solicitat prelungirea dreptului de ședere, fără niciun dubiu, în mod voluntar, ar fi solicitat emiterea unei decizii de returnare înainte de a fi depistat fără drept de ședere.
Motivele invocate în decizia de returnare nu sunt reale, reclamantul a respectat toate obligațiile care revin străinilor pe teritoriul României având o conduita morala și sociala ireproșabile, pana în prezent.
În drept, au fost invocate dispozițiile Legii 194/2002, privind regimul străinilor în România.
Prin întâmpinare formulată la data de 04.12.2014 pârâtul I. G. pentru Imigrări a invocat excepția inadmisibilității capătului doi de cerere, excepția lipsei de interes în privința cererii de suspendare, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
În drept au fost invocate prevederile OUG nr. 194/2002.
Reclamantul nu a formulat răspuns la întâmpinare.
În temeiul prev. art. 258 rap. la art. 255 C.pr.civ. a fost încuviințată proba cu înscrisuri, acte depuse de părți, inclusiv documentația ce a stat la baza emiterii deciziei contestate depusă de instituția pârâtă.
Analizând actele dosarului, Curtea constată următoarele:
În fapt, prin Decizia de returnare de pe teritoriul României nr._/23.10.2014 s-a instituit în sarcina cetățeanului străin S. R. obligația de a părăsi teritoriul României, întrucât dreptul acestuia de ședere a fost revocat, constatându-se că nu mai sunt îndeplinite condițiile pentru care i-a fost acordat dreptul de ședere, mai exact, nu mai este căsătorit cu doamna S. A. V. din data de 23.03.2011.
Din actele depuse de părți la dosar Curtea observă că reclamantul a avut prelungit dreptul de ședere temporară pe teritoriul României pentru reîntregirea familiei, în calitate de soț al unui cetățean român, fiindu-i eliberată cartea de rezidență valabilă până la data de 12.11.2014.
La data de 02.10.2014, străinul s-a prezentat la D.I.M.B. - Serviciul Cetățeni Comunitari București și a declarat în scris că a divorțat și că din căsătorie nu au rezultat copii.
Asupra excepției inadmisibilității
Reclamantul solicită anularea deciziei de returnare și obligarea pârâtului la prelungirea dreptului de ședere pe teritoriul României, ca urmare a întrunirii condițiilor prev. de art. 44 din OUG nr. 194/2002.
Curtea constată că acest text de lege reglementează viza de lungă ședere pentru angajare în muncă, respectiv condițiile ce trebuie îndeplinite și procedura de urmat în vederea solicitării și obținerii acesteia.
În egală măsură, Curtea reține argumentele autorului excepției, respectiv disp. art. 50 din același act normativ, prin care se reglementează condițiile de prelungire a dreptului de ședere temporară.
Prezenta instanță este învestită exclusiv cu o contestație promovată împotriva deciziei de returnare, iar nu și cu o contestație împotriva unui refuz de soluționare a unei cereri de acordare a vizei de lungă ședere pentru angajare în muncă ori împotriva unei decizii de respingere a respectivei solicitări.
Chiar și în ipoteza în care s-ar admite contestația împotriva deciziei de returnare și s-ar anula acest act, instanța nu ar putea analiza pe fond cererea reclamantului de obligare a pârâtului la prelungirea dreptului de ședere întrucât ar fi îndeplinite condițiile prev. de art. 44, întrucât cele două drepturi sunt fundamental distincte, fiind legal reglementate proceduri distincte pentru obținerea acestora, dar și întrucât reclamantul nu s-a adresat autorității pârâte în prealabil cu o astfel de solicitare, pentru a contesta în instanță refuzul pârâtului ori tăcerea administrativă a autorității.
În acest sens, sunt avute în vedere și disp. art. 1, art. 8 și art. 18 din Legea nr. 554/2004, prin care în esență este prevăzut dreptul persoanei care se consideră vătămată printr-un act să conteste în instanță acel act.
Or în speță, așa cum s-a precizat deja, actul pretins vătămător este Decizia de returnare de pe teritoriul României nr._/23.10.2014, reclamantul neputând solicita și obține, ca și consecință a anulării acestui act, obligarea pârâtei la prelungirea unui drept de ședere pe un alt temei legal.
Așa cum corect arată pârâtul, în cauza dedusă judecății nu ne aflăm în prezența unui act administrativ emis de o autoritate publică, astfel cum este definit prin art. 2 alin. i lit. c coroborat cu art. 2 alin. 2 din Legea nr. 554/2004.
Acordarea prelungirii dreptului de ședere temporară pe teritoriul României reprezintă o procedură administrativă pe care reclamantul nu a parcurs-o, întrucât nu s-a adresat instituției pârâte cu o cerere în acest sens, împrejurare față de care instanța de judecată, astfel sesizată, nu se poate substitui organului administrativ competent și nici nu se poate pronunța în lipsa refuzului de prelungire a dreptului de ședere temporară de către Inspectoratului G. pentru Imigrări.
Pentru aceste considerente, Curtea va admite excepția inadmisibilității invocată de pârât și va respinge pe cale de consecință cererea de obligare a pârâtului la prelungirea dreptului de ședere ca inadmisibilă.
Asupra excepției lipsei de interes
Reclamantul solicită anularea Deciziei de returnare dar și suspendarea acestui act până la judecarea definitivă a cauzei.
Soluția de admitere a acestui din urmă capăt de cerere nu are nicio finalitate practică în raport de prev. art. 84 alin. 1-3 din OUG nr. 194/2002, în conformitate cu care:
„(1) Decizia de returnare poate fi contestată în termen de 10 zile de la data comunicării la Curtea de Apel București, în cazul în care aceasta a fost emisă de Oficiul Român pentru Imigrări, sau la curtea de apel în a cărei rază de competență se află formațiunea teritorială care a emis decizia de returnare. Instanța soluționează cererea în termen de 30 de zile de la data primirii acesteia. Hotărârea instanței este irevocabilă.
(2) În cazul străinilor prevăzuți la art. 82 alin. (5), decizia de returnare sub escortă poate fi contestată la curtea de apel competentă teritorial pe raza căreia se află centrul de cazare, în termen de 3 zile de la data comunicării. Instanța se pronunță în termen de 5 zile, hotărârea fiind definitivă și irevocabilă.
(3) Contestațiile prevăzute la alin. (1) și (2) suspendă executarea măsurii de îndepărtare, mai puțin în cazurile prevăzute la art. 82 alin. (3) lit. b) pct. (i), în care contestația nu suspendă executarea măsurii de îndepărtare”.
Întrucât suspendarea operează în cauză ope legis, este întemeiată excepția lipsei de interes în formularea unui astfel de capăt de cerere.
Prin urmare, Curtea va admite excepția lipsei de interes invocată de pârât și va respinge cererea de suspendare a deciziei de returnare ca inadmisibilă.
Asupra fondului cauzei
Curtea apreciază actul emis de pârât ca fiind legal și temeinic, neconstatând niciun motiv pentru admiterea contestației reclamantului.
Astfel, în baza disp. art. 77 alin. 3 lit. a din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor din România, în mod legal a fost revocat dreptul de ședere temporară pe teritoriul României în anul 2014 întrucât străinul nu mai îndeplinește începând cu anul 2011 condițiile în baza cărora i-a fost acordat dreptul de ședere, respectiv nu mai este membru de familie al unui cetățean român pentru a beneficia de reîntregirea familiei.
Argumentele invocate de reclamant în sensul că îndeplinește condițiile pentru a beneficia de un drept de ședere deoarece desfășoară în calitate de asociat/administrator activități comerciale în România nu vor fi reținute de prezenta instanță, fiind evidentă confuzia efectuată de acesta între dreptul de ședere pe termen lung (dreptul de ședere permanentă, acordat potrivit art. 70 și urm. din O.U.G. nr.194/2002) și dreptul pentru reîntregirea familiei pentru care străinul a beneficiat de emiterea unei cărți de rezidență cu o perioadă de valabilitate de 5 ani, eliberată pentru membrii de familie ai cetățenilor români, conform art. 62 alin. 5 din O.U.G. nr.194/2002.
Reclamantul nu este și nu a fost beneficiatul unui drept de ședere pe termen lung pe teritoriul României.
Totodată, acesta nu a învestit instituția pârâtă cu o cerere de prelungire a dreptului de ședere pentru niciunul dintre scopurile prevăzute de actul normativ care reglementează regimul străinilor în România.
În mod corect arată pârâtul faptul că O.U.G. nr. 194/2002 realizează, în vederea intrării și șederii pe teritoriul României, o diferențiere bazată pe scop. Astfel, acest act normativ prevede că se poate acorda viza/prelungirea dreptului de ședere temporară în diverse scopuri: vizită, muncă, reîntregirea familiei, desfășurarea de activități comerciale, studii, activități religioase, etc.
În considerarea legislației care guvernează regimul străinilor în România, aceștia trebuie să respecte scopul pentru care li s-a acordat dreptul de ședere, situația contrară putând conduce la revocarea/anularea dreptului de ședere ori la a nu se mai acorda ulterior dreptul de a intra în România.
Cetățeanul străin în cauză a avut prelungit dreptul de ședere temporară pentru reîntregirea familiei, în calitate de soț al unui cetățean român, fiind evident că scopul pentru care a avut acest beneficiu a fost păstrarea unității familiale pe teritoriul României.
Pentru situațiile în care ulterior acordării dreptului de ședere pentru reîntregirea familiei intervin modificări în privința vieții de familie al străinului cu incidență asupra acestui drept, O.U.G. nr. 194/2002 a prevăzut, prin art. 64, acordarea dreptului de ședere temporară pentru membrii de familie în mod independent, fiind stipulat și faptul că prelungirile ulterioare se acordă în condițiile și pentru scopurile prevăzute de actul normativ fără a mai fi necesară părăsirea teritoriului României.
Reclamantul avea posibilitatea ca, din momentul desfacerii căsătoriei, să își reglementeze dreptul de ședere pe teritoriul României în mod independent și ulterior în scop de muncă sau în oricare dintre celelalte scopuri prevăzute de lege.
Însă acesta, deși căsătoria a fost desfăcută în martie 2011, abia în anul 2014 s-a adresat autorității pârâte.
Atitudinea a fost în mod evident una de pasivitate, reclamantul prevalându-se de faptul că este titular al unui permis de ședere temporară pentru reîntregirea familiei, valabil, deși acesta nu mai respecta scopul pentru care i-a fost acordat acest drept.
Împrejurarea că abia în anul 2014 s-a constatat că a intervenit unul dintre cazurile de revocare, astfel că reclamantul a rămas pe teritoriul statului în toată această perioadă, 2011 – 2014, nu i-a conferit un drept, iar șederea sa nu a fost una conformă spiritului și literei legii.
Nu va fi valorificată în soluționarea favorabilă a cauzei nici susținerea reclamantului în sensul că acesta a informat personalul despre situația sa și despre faptul că dreptul de ședere urmează să expire în data de 12.11.2014.
Informarea autorităților române a intervenit după foarte mult timp. În plus, începând cu momentul desfacerii căsătoriei reclamantului, dreptul de ședere nu mai subzista, fiind unul dublu condiționat, și anume până la expirarea termenului pentru care a fost acordat și până la desfacerea căsătoriei, fapt dedus din împrejurarea că dreptul de ședere pe teritoriul României a fost prelungit pentru reîntregirea familiei.
Faptul că reclamantul a crezut că are în continuare un drept de ședere, până la data de 12.11.2014, încrezându-se cu bună credință în cartea de rezidență ce i-a fost eliberată și în mențiunile acesteia, prezentându-se voluntar la autoritatea pârâtă în vederea prelungirii dreptului de ședere până la momentul 12.11.2014, aceste împrejurări nu pot fi reținute de instanță în soluționarea favorabilă a cauzei.
Reclamantul, cetățean străin care dorește să locuiască în România, nu poate invoca necunoașterea legilor acestui stat.
Așadar, și dacă acesta a fost în eroare cu privire la situația sa, Curtea nu poate să constate decât caracterul nelegal al șederii sale din 2011, de la momentul desfacerii căsătoriei, precum și caracterul legal al deciziei de returnare.
Nu sunt îndeplinite nici condițiile erorii comune (error communis facit ius).
În sfârșit, nu există niciun temei legal care să sprijine interpretarea reclamantului și în baza căruia să se poată dispune prelungirea unui drept de ședere, mai ales în contextul în care acesta este expirat.
Esențial este, din această perspectivă, faptul că reclamantul nu s-a adresat cu o cerere de acordare sau de prelungire a dreptului de ședere autorității pârâte, pentru a putea fi verificată pe fond pretenția acestuia de către instanță.
Sunt lipsite de relevanță susținerile referitoare la respectarea celorlalte obligații ce-i revin, dovadă lipsa cazierului, la faptul că a avut o conduită morală și socială ireproșabilă, aceste aspecte fiind străine de cauză. Mai mult, nu constituie motiv de nelegalitate a deciziei contestate și nicio eventuală cauză exoneratoare de răspundere.
În sfârșit, nici lipsa semnăturii de pe decizie nu constituie o dovadă a comportamentului abuziv al autorității pârâte și nici a unui pretins motiv de nelegalitate. Împrejurarea denotă exclusiv emiterea actului în lipsa reclamantului, considerent care a impus comunicarea acestuia de către autoritatea pârâtă.
Decizia autorității pârâte nu este una abuzivă, arbitrară. Totodată, niciun drept sau interes legitim al reclamantului nu a fost în mod nepermis lezat printr-un act nelegal.
Curtea va respinge contestația împotriva deciziei de returnare ca neîntemeiată.
Pentru aceste motive,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite excepția inadmisibilității invocată de pârât.
Respinge cererea de obligare a pârâtului la prelungirea dreptului de ședere ca inadmisibilă.
Admite excepția lipsei de interes invocată de pârât.
Respinge cererea de suspendare a deciziei de returnare ca inadmisibilă.
Respinge în rest acțiunea formulată de reclamantul S. R. cu domiciliul procesual ales la C.. Av. M. C. cu sediul în București, .. 37, ., ., în contradictoriu cu pârâtul I. G. pentru Imigrări - Direcția pentru Imigrări a Municipiului București cu sediile în București, .-5, sector 5 și în București, . M. nr. 15A, sector 5, ca neîntemeiată.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 02.02.2015.
PREȘEDINTE GREFIER
M. M. P. A. M. C.
Red. MMP
2 ex. / 13.03.2015
| ← Suspendare executare act administrativ. Sentința nr. 234/2015.... | Contestaţie la executare. Decizia nr. 1012/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
