Obligaţia de a face. Decizia nr. 2086/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2086/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 16-04-2015 în dosarul nr. 28339/3/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ NR. 2086/2015
Ședința publică de la 16 Aprilie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. P.
Judecător R. I. C.
Judecător A. J.
Grefier M. P.
Pe rol soluționarea recursului în contencios administrativ și fiscal formulat de recurenta-reclamantă . împotriva sentinței civile nr. 5510/16.09.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a II a C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimații-pârâți: DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI ÎN REPREZENTAREA ADMINISTRAȚIA SECTORULUI 5 A FINANȚELOR PUBLICE și D. G. REGIONALĂ A FINANTELOR PUBLICE BUCURESTI, având ca obiect „obligația de a face”.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns recurenta-reclamantă reprezentată de avocat C. Șapera cu delegație la fila 103 dosar fond, lipsă fiind intimații-pârâți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează faptul că prin serviciul registratură la data de 06.03.2015 recurenta-reclamanta a depus dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 70 lei.
Curtea constată că la dosar s-a depus dovada achitării taxei judiciare de timbru în ceea ce privește judecarea fondului, în cuantum de 70 lei, însă lipsește taxa judiciară de timbru de 100 lei pentru judecarea recursului.
Apărătorul recurentei învederează instanței faptul că dovada achitării taxei judiciare de timbru este atașată în dosarul de reexaminare.
Se constată de către instanță că dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 100 lei a fost atașată eronat în dosarul de reexaminare, urmând a fi atașată în dosarul de recurs, lăsându-se în loc o copie.
La solicitarea instanței, de a aduce lămuriri cu privire la calificarea căii de atac, apărătorul recurentei arată că, din punctul său de vedere, calea de atac este apelul conform dispozițiilor NCPC.
În privința calificării căii de atac, Curtea constată că dosarul a fost înregistrat în mod corect la un complet de recurs, având în vedere dispozițiile legii speciale, Legea nr. 554/2004, care se aplică cu prioritate în raport de dispozițiile Codului de procedură civilă în materia contenciosului administrativ, normele de procedură fiind cele stabilite de actst act normativ, care la art. 20 prevede calea de atac a recursului.
Curtea reține că aceste norme se completează că normele de procedură civilă doar acolo unde nu dispun în sens contrar, motiv pentru care, Curtea va califica cererea formulată de către recurentă, ca fiind cerere de recurs, iar nu de apel.
În ceea ce privește motivarea recursului, prin raportare la dispozițiile art. 488 pct. 8 NCPC, Curtea constată că a pus în vedere recurentei să arate care sunt motivele de recurs prin raportare la acest text de lege, iar o astfel de precizare nu a fost făcută, motiv pentru care din oficiu, invocă excepția nulității recursului pentru nemotivare în termen, acordând cuvântul pe această excepție.
Apărătorul recurentei solicită respingerea excepției întrucât motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 2 NCPC, poate fi încadrat la dispozițiile art. 488 pct. 8 NCPC, astfel încât sub acest aspect cererea de recurs este motivată.
Curtea ia act de aceste susțineri și constatând că nu mai sunt cereri de formulat, probe de administrat, sau excepții de invocat, Curtea apreciază recursul în stare de judecată și acordă cuvântul pe fond.
Apărătorul recurentei solicită admiterea recursului pentru următoarele considerente: un motiv de ordine publică este și faptul că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra unui capăt de cerere, fiind aplicabile dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 NCPC. Criticile aduse sentinței recurate prin pct. 3 din cererea de recurs se referă la faptul că acele adrese emise în anul 2011 de recurentă nu au primit răspuns, neexistând comunicarea la dosar, iar conform art. 44 alin. 4 din Codul de Procedură Fiscală, comunicarea actului administrativ se comunică prin poștă cu confirmare de primire, ori recurenta nu a primit această înștiințare nici la sediu și nici la reprezentanții legali astfel că procedura nu a fost respectată.
Arată că instanța de fond în mod eronat a luat în considerare acele adrese dar fără a exista la dosar dovezile de comunicare. Abia în anul 2012 în decembrie, după ce OMFP a comunicat că poate beneficia de facilități, recurenta a primit o decizie de impunere, astfel încât capătul de cerere cu privire la repunerea în termen nu a fost motivat de către instanța de fond.
În ceea ce privește capătul 4 din cererea de recurs, arată că acesta privește proba cu expertiză pe care instanța de fond a respins-o fără a motiva soluția.
În ceea ce privește capătul 5 din cererea de recurs, acesta se referă la faptul că debitele au fost comunicate târziu, la cca un an după data la care pârâții erau obligați să le comunice.
Pentru toate aceste motive și cele detaliate pe larg în motivele de recurs, solicită admiterea recursului, respingerea excepției nulității recursului pentru nemotivare în termen, invocată din oficiu, întrucât motivele sunt detaliate în cererea de recurs. Cu cheltuieli de judecată, pe cale separată.
Curtea reține recursul pentru a se pronunța pe excepția nulității recursului pentru nemotivare în termen invocată din oficiu, și pe fondul recursului.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 5510/16.09.2014 a Tribunalului București a fost respinsă ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta . în contradictoriu cu pârâții ADMINISTRAȚIA FINANCIARĂ A SECTORULUI 5 și D. G. A FINANTELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCURESTI, având ca obiect obligarea pârâților la recunoașterea beneficiului conferit de OMFP nr 2604/2011 si repunerea sa în termenul de plata a debitelor, beneficiind de prevederile acestui ordin.
Pronunțând această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că prin adresa nr_/07.10.2011 parata a instiintat reclamanta ca la data de 31.08.2011 figura cu un debit restant de_ lei precum si de facilitatile fiscale de care ar putea beneficia societatea reclamanta, iar prin adresa nr_/23.11.2011 a solicitat acordarea facilitatilor fiscale in conformitate cu prevederile OMFP 2604/2011.
A constatat Tribunalul că reclamanta dorește să beneficieze de OG nr.30/2011, potrivit căruia „pentru obligațiile fiscale restante la 31 august 2011, penalitățile de întârziere se anulează sau se reduc, astfel: a) penalitățile de întârziere se anulează dacă obligațiile principale și dobânzile aferente acestora se sting prin plată voluntară sau compensare până la 31 decembrie 2011; (…) (4) Prevederile alin. (1)-(3) se aplică în mod corespunzător și pentru o cotă de 50% din majorările de întârziere, reprezentând componenta de penalitate a acestora, aferente obligațiilor fiscale stinse prin plată sau compensare”.
A reținut instanța de fond că deși parata a comunicat cuantumul debitului restant către reclamanta, prin adresele nr_/07.10.2011 si nr_/07.12.2011 societatea reclamanta nu a achitat debitul restant si accesoriile comunicate, neputând astfel beneficia de prevederile OMFP 2604/2011.
Se mai reține că în cauza s-a procedat la întocmirea Deciziei de Impunere privind obligațiile fiscale stabilite in urma evidentei fiscale nr_/12.11.2012, act care a fost comunicat reclamantei, care avea posibilitatea să îl conteste, dar reclamanta a solicitat doar aplicarea prevederilor OMFP 2604/201, fara a solicita si anularea Decizia de Impunere nr_/12.11.2012, instanța neputându-se pronunța asupra obligatiile fiscale trecute in aceasta decizie.
Împotriva sentinței civile nr. 5510/16.09.2014 a Tribunalului București a formulat recurs reclamanta ., invocând incidența prevederilor art. 304/1 C..
Arată recurenta că instanța nu s-a pronunțat pe capătul al doilea de cerere, având ca obiect repunerea în termenul de a solicita aplicarea Ordinului 2604/2011, care ar fi putu duce la o altă o alta situație în raport de cu parata, fiind incidente prevederile art. 480 alin 3 C., impunându-se casarea hotărârii.
Mai arată recurenta că intimații nu au răspuns solicitării expuse prin adresa nr_/07.10.2011, la care s-a revenit în mod repetat și la care nu s-a primit răspuns până la introducerea acțiunii, astfel că nu a putut beneficia de acordarea facilităților.
Arată că în cauză nu au fost respectate prevederile art. 44 C.pr.fisc, înștiințarea emisă de pârâtă nefiindu-i comunicată la sediul ori la reprezentanții legali.
Recurenta mai arată că a solicitat administrarea unei probe cu expertiză care în mod nelegal nu i-a fost încuviințată.
De asemenea, intimata a comunicat valoarea debitelor ce trebuiau achitate cu adresa nr_/07.12.2011, cu valoarea lor de_ lei si dobânzi si penalități in suma de_ lei, dar această adresă nu a fost primită și, chiar dacă s-ar fi primit, nu putea fi acceptată deoarece debitul final stabilit ulterior era comunicat la valoarea de 3689 lei si accesorii actualizate la 18.12.2012 in valoare de_ lei.
Arată recurenta că nu este adevărat că i s-a comunicat fisa sintetica in mod electronic, acesta fiind și motivul pentru care nu a beneficiat de facilități.
Procedând în acest mod, organul fiscal a încălcat cu bună știință rolul său activ, precum și prevederile legale referitoare la termenele în care trebuie să se răspundă solicitărilor contribuabililor.
Arată recurenta că abia prin Decizia de impunere nr_/12.11.2012 s-a procedat la punerea de acord a situației fiscale cu cea contabila, astfel că se impune casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.
Intimata- pârâtă nu a formulat întâmpinare.
Analizând cererea de recurs prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente,. Curtea constată următoarele:
1/ În ceea ce privește excepția nulității recursului pentru nemotivare în termen:
Cu privire la această excepție, Curtea va reține că potrivit art. 489 NCPC motivarea recursului este o condiție de validitate a cererii de recurs, a cărei nerespectare atrage anularea cererii.
Reține Curtea că recurenta a indicat ca temei de drept al cererii de recurs incidența art. 304/1 C..
Deși a fost citată cu mențiune de a preciza temeiul de drept al cererii, prin raportare la motivele de casare prevăzute de art. 488 NCPC, recurenta nu a dat curs solicitării instanței.
Cu toate acestea, Curtea va reține că, prin raportare la prevederile art. 489 alin 2 NCPC, dacă din motivare se poate deduce că recurentul înțelege să invoce, în mod indirect, incidența vreunuia dintre motivele de casare, atunci cererea nu poate fi anulată.
Analizând cu atenție criticile formulate de recurentă, Curtea va aprecia că aceasta înțelege să invoce, în realitate, incorecta interpretare și aplicare a dispozițiilor Codului de procedură fiscală și a Ordinului nr. 2604/2011 a Ministrului Finanțelor Publice. Această critică intră sub incidența dispozițiilor art. 488 pct. 8 NCPC, astfel că, cel puțin parțial, nu se poate susține că cererea de recurs nu este motivată.
Pe cale de consecință, Curtea urmează a respinge excepția nulității recursului pentru nemotivare.
2/Referitor la critica privind nesoluționarea unui capăt de cerere, referitor la repunerea în termenul de plată a debitelor, Curtea urmează a o înlătura ca nefondată.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 445 NCPC, completarea hotărârii nu poate fi solicitată pe calea apelului sau recursului, ci doar în procedura prevăzută de art. 444 NCPC.
Așadar, chiar dacă instanța de fond omite să se pronunțe asupra unui capăt de cerere, acest aspect poate fi reglementat în procedura specială privind completarea hotărârilor judecătorești, invocarea unei astfel de critici prin cererea de recurs nefiind admisibilă.
3/ În ceea ce privește critica referitoare la respingerea solicitării de administrare a probei cu expertiza tehnică de specialitate, Curtea o va respinge de asemenea ca nefondată.
În acest sens, se va avea în vedere faptul că potrivit dispozițiilor art. 483 alin 3 și 4 NCPC, recursul urmărește să supună examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
Se reține așadar că pe calea recursului pot fi aduse doar critici de legalitate sentinței recurate, iar criticile privind modalitatea de administrare a probatoriului nu vizează modalitatea de aplicare a regulilor de drept ci modalitatea de stabilire a situației de fapt, care nu poate fi cenzurată în această procedură.
Mai mult, Curtea va reține că prin raportare la motivarea cererii de chemare în judecată, expertiza tehnică de specialitate a fost în mod corect respinsă de Tribunal, ca nefiind utilă cauzei, aspectele vizate prin cerere având legătură cu modalitatea de interpretare și aplicare de către organul fiscal a unor dispoziții legale. În situația în care instanța ar fi constatat că regulile de drept au fost nesocotite, atunci ar fi dispus obligarea pârâtei la refacerea calculului privind penalități și dobânzi, astfel că efectuarea acestor calcule cu ocazia prezentului litigiu apare ca inutilă.
De asemenea, se mai observă că Tribunalul în mod corect a remarcat și faptul că reclamanta nu a solicitat anularea actului administrativ fiscal prin care au fost determinate din punct de vedere valoric penalitățile și dobânzile, respectiv a Deciziei de impunere nr._/12.11.2012, astfel că orice probe având ca obiect efectuarea unui calcul al acestora apar ca inutile soluționării cauzei.
4/ În privința criticilor referitoare la modalitatea de comunicare a debitului datorat, de către intimata-pârâtă, precum și criticile vizând neacordarea facilităților prevăzute de Ordinul MFP nr. 2604/2011, Curtea le va respinge ca nefondate, pentru următoarele motive:
Cu prioritate, Curtea va observa că prin cererea de chemare în judecată recurenta-reclamantă a solicitat ca instanța să constate că beneficiază de prevederile OMFP 2604/2011, respectiv de dispozițiile privind exonerarea de la plata penalităților de întârziere și de reducerea cu 50% a dobânzilor, precum și să fie repusă în termenul de plată a sumelor reprezentând debit principal și dobânzi, fără a contesta actul administrativ fiscal prin care obligația de plată a acestor sume a fost stabilită de organele fiscale.
Din acest punct de vedere, Curtea va reține că, potrivit Legii nr. 554/2004 și prin raportare la prevederile Titlului IX din Codul de procedură fiscală, instanța de contencios administrativ poate fi investită cu soluționarea unei cereri în contestarea unui act administrativ fiscal apreciat ca nelegal, ori în obligarea organului fiscal la emiterea unui astfel de act, în cazul în care obligația de emitere nu a fost îndeplinită.
Se observă însă că, în speță, deși recurenta- reclamantă a invocat că organul fiscal nu a dat curs numeroaselor cereri de comunicare a debitelor cu care figurează înregistrată ori privitoare la rectificarea unor situații fiscale și că nu a avut în vedere solicitarea sa de a se aplicare a facilităților conferite de Ordinul MFP nr. 2604/2011, aceasta nu a avut în vedere că toate cererile și-au găsit finalizarea prin emiterea unei decizii de impunere, prin care a fost determinat cuantumul final al debitului și al accesoriilor.
Așadar, de la momentul emiterii deciziei de impunere, în patrimoniul reclamantei a luat naștere dreptul acesteia de a contesta actul administrativ fiscal prin care i s-a stabilit o obligație de plată, contestația fiscală fiind singurul remediu procesual de natură a produce efecte juridice implicit în privința modalității de calcul a accesoriilor – penalități și dobânzi – și implicit în privința corectei aplicări a facilităților conferite de Ordinul MFP nr. 2604/2011.
În lipsa unei astfel de contestații fiscale, de natură a înlătura efectele produse de actul administrativ fiscal în privința modalității de calcul a debitului și a accesoriilor, Curtea va constata că toate susținerile recurentei-reclamante referitoare la nerespectarea procedurilor de comunicare a unor acte premergătoare Deciziei de impunere, ori cu privire la aceea că nu a început să curgă termenul legal prevăzut de Ordinul MFP nr. 2406/2011 pentru formularea cererii de acordare a facilităților, sunt lipsite de relevanță.
Ele pot avea relevanță și pot fi analizate exclusiv în cadrul unui litigiu având ca obiect anularea Deciziei de impunere nr._/12.11.2012, prin care (potrivit propriei opinii) au fost stabilite incorect accesorii, cu încălcarea dreptului la facilitățile conferite de Ordinul nr. 2603/2011. Instanța de fond nu a fost însă învestită cu o astfel de acțiune, așa că în mod corect aceste apărări au fost înlăturate cu ocazia soluționării cauzei.
Concluzionând, Curtea va constata că toate argumentele invocate în susținerea acțiunii tind, în realitate, la recalcularea accesoriilor datorate, astfel cum au fost acestea stabilite prin Decizia de impunere, în lipsa unei contestații împotriva acestui act administrativ fiscal, ceea nu este posibil, recurenta reclamantă fiind vătămată, în sensul Legii nr. 554/2004, exclusiv prin actul administrativ fiscal reprezentat de Decizia de impunere nr._/12.11.2012.
Pe cale de consecință, se constată că în mod corect Tribunalul a respins ca nefondată acțiunea reclamantei, vizând nelegalitatea unor acte premergătoare emiterii actului administrativ fiscal producător de efecte juridice, în lipsa unei contestații împotriva acestui act, astfel că prin raportare la dispozițiile art. 488 și art. 496 NCPC sentința recurată urmează a fi menținută.
Curtea va înlătura însă din motivarea hotărârii recurate concluziile potrivit cărora în cauză s-a făcut dovada c0municării către recurenta- reclamantă a adresei nr._/07.12.2011, privitoare la debitul cu care aceasta figurează înregistrată în evidențe, având în vedere că la dosarul cauzei nu au fost atașate dovezi cu privire la comunicarea acestui act.
Deși aceste considerente nu reprezintă considerente decisive, neavând relevanță asupra modalității de soluționare a fondului litigiului, se impune totuși a fi înlăturate pentru a nu intra în puterea lucrului judecat, modalitatea de comunicare a debitului către recurenta reclamantă și data de la care începe să curgă termenul de formulare a cererii de acordare a facilităților prevăzute de Ordinul nr. 2406/2011 urmând a face obiectul cercetării judecătorești în cadrul unui eventual litigiu având ca obiect contestație împotriva deciziei de impunere nr._/12.11.2012.
Pe cale de consecință, prin raportare la prevederile art.496 NCPC și art. 218 C.pr.fisc, Curtea urmează a respinge recursul, ca nefondat, menținând ca legală și temeinică hotărârea instanței de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge excepția nulității recursului.
Respinge recursul, formulat de recurenta-reclamantă . împotriva sentinței civile nr. 5510/16.09.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a II a C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimații-pârâți: DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI ÎN REPREZENTAREA ADMINISTRAȚIA SECTORULUI 5 A FINANȚELOR PUBLICE și D. G. REGIONALĂ A FINANTELOR PUBLICE BUCURESTI, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 16.04.2015.
Președinte JudecătorJudecător Grefier,
A. PohribRaluca I. CarpenAmer J. M. P.
Red./tehn A.P./ 5 ex – 09.06.2015
Jud. fond: R. M. – Tribunalul București – Secția a II a
| ← Anulare act emis de Consiliul Naţional al Audiovizualului.... | Refuz acordare drepturi. Decizia nr. 2090/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
