Pretentii. Decizia nr. 1884/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1884/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 30-03-2015 în dosarul nr. 1853/87/2014
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._ /C./2014
DECIZIA CIVILĂ NR. 1884
Ședința publică din data de 30.03.2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: O. D. P.
JUDECĂTOR: B. C.
JUDECĂTOR: V. H.
GREFIER: P. B. B.
Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulate de recurenta-pârâtă A. J. A FINANTELOR PUBLICE TELEORMAN - SERVICIUL FISCAL MUNICIPAL ROSIORII DE VEDE împotriva sentinței civile nr. 673/01.10.2014 pronunțată de Tribunalul Teleorman – SCMASCAF în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant C. S., având ca obiect „pretenții”.
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Curtea, constatând că niciuna dintre părți nu se prezintă la strigarea cauzei, în temeiul dispozițiile art. 104 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor de judecată aprobat prin Hotărârea CSM nr. 387/2005, dispune reluarea cauzei la sfârșitul listei de ședință.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la a doua strigare a cauzei, nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Curtea, față de solicitarea de judecare în lipsă, constată cauza în stare de judecată și o reține în pronunțare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
I. Prin sentința civilă nr. 673/01.10.2014, pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul Teleorman – SCMASCAF a dispus: admite acțiunea formulată de reclamantul C. S. în contradictoriu cu pârâta Administrația Finanțelor Publice Roșiorii de Vede; anulează decizia de calcul nr.1926 din 18.03.2009, precum și chitanța . nr._ din 18.03.2009 ca nelegale; obligă pârâtul să restituie reclamantului suma de 4524 lei reprezentând taxă pe poluare cu dobânda fiscală de la data plății; obligă pârâtul la plata sumei de 1000 lei cheltuieli de judecată către reclamant.
II. Împotriva acestei sentințe, comunicată la 06.11.2014, a declarat recurs, înregistrat la data de 18.11.2014, partea pârâtă.
Curtea reține că potrivit art. 499 NCPC „Prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. În cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivelor de casare”.
II.1 În cauza de față, prin cererea de recurs partea recurentă – pârâtă a invocat disp. art. 488 alin. 1 pct. 4 și 8 NCPC.
În motivare, s-a arătat că hotărârea este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
În acest sens, au fost invocate disp. art. 21 alin. 1 și 2, respectiv art. 117 alin. 1 din OG nr. 92/2003. S-a mai arătat că procedura de restituire și rambursare a sumelor de la buget, precum și de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depășirea termenului legal este aprobată prin OMFP nr. 1899/2004. Totodată, OUG nr. 50/2008 stabilește cadrul legal pentru instituirea taxei pe poluare, care constituie venit la bugetul Fondului pentru mediu și se gestionează de Administrația Fondului pentru Mediu.
A mai susținut recurenta că hotărârea atacată este dată cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești. Invocând art. 126 alin.2 din Constituția României, partea recurentă a susținut că nicio lege în vigoare nu acordă competența unei instanțe de drept comun de a se pronunța asupra compatibilității unor prevederi legale ale dreptului intern cu tratatele internaționale. Aceasta atribuție revine Curții Constituționale sau Parlamentului României, singurele in măsura sa aprecieze daca legislația referitoare la taxa de poluare, contravine Constituției sau Tratatelor Uniunii Europene si sa adopte hotărâri in consecința.
Referitor la dobândă, s-a susținut că acordarea acesteia se face ulterior expirării termenului prevăzut de lege.
Cu privire la culpa procesuală și, pe cale de consecință, acordarea cheltuielilor de judecată, partea recurentă a contestat legalitatea soluției pronunțate de prima instanță, susținând că nu a făcut decât să aplice legislația în vigoare.
In drept, s-au invocat disp. art. 483 - 488.
Cererea de recurs este scutită de plata taxei de timbru potrivit art. 229 din OG nr. 92/2003.
II.2 Fiindu-le comunicată cererea de recurs, intimații nu au formulat întâmpinare.
III. Asupra recursului formulat, constatând că este competentă să procedeze la soluționare în condițiile art. 483 alin. 4 NCPC rap. la art. 10 alin. 2 din Legea nr. 554/2004, Curtea, analizând sentința civilă recurată, reține următoarele:
Art. 488 alin. 1 NCPC prevede: ”(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) 4.când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești; (…) 8.când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.”.
Totodată, art. 483 alin. 3 și 4 NCPC prevede că „(3) Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. (4) În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată. Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător.”.
Din interpretarea dispozițiilor citate în precedent, Curtea reține că recursul reprezintă acea cale extraordinară de atac prin care hotărârea atacată este supusă controlului judiciar prin prisma conformității sale cu regulile de drept aplicabile, ceea ce implică recunoașterea posibilității părții interesate de a o critica doar pentru motive de nelegalitate, iar nu și de netemeinicie.
Recursul este nefondat.
Observând dezvoltarea făcută de partea recurentă motivelor susținute prin cererea de recurs, Curtea constată că acestea se subsumează motivelor de casare/nelegalitate de la disp. art. 488 alin. 1 pct. 4 și 8 NCPC.
Lipsit de orice temei legal este motivul de recurs prin care partea recurentă – pârâtă a contestat aptitudinea instanței de judecată de a se pronunța asupra compatibilității unor prevederi legale ale dreptului intern cu tratatele internaționale, implicând motivul de recurs prev. de art. 488 alin. 1 pct. 4 NCPC. O astfel de argumentație a părții recurente – pârâte nu concordă dispozițiilor constituționale și legale relevante în materie, precum și celor ale Tratatelor privind Uniunea Europeană și privind Funcționarea Uniunii Europene, inclusiv jurisprudența Curții de Justiție de la Luxemburg.
Astfel, art. 21 alin. 1 din Constituția României revizuită prevede că „Orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime”, iar art. 52 alin. 1 din același act normativ statuează că „Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului și repararea pagubei”. Se mai impun a fi amintite disp. art. 124 alin. 1 și 3 din același act normativ, potrivit cărora justiția se înfăptuiește în numele legii, respectiv judecătorii se supun numai legii, dar și pe cele ale art. 148 alin. 2 și 4 în sensul că „urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare”, respectiv „Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alineatului (2)”.
Totodată, disp. art. 1 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 prevăd că „Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public”.
De asemenea, la art. 19 alin. 3 lit. (b) din Tratatul privind Uniunea Europeană se arată: „Curtea de Justiție a Uniunii Europene hotărăște în conformitate cu tratatele: (…) b) cu titlu preliminar, la solicitarea instanțelor judecătorești naționale, cu privire la interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea actelor adoptate de instituții”, iar la art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene s-a prevăzut: „Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la: (a) interpretarea tratatelor; (b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii; În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în fața unei instanțe dintr-un stat membru, această instanță poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre, să ceară Curții să se pronunțe cu privire la această chestiune. În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea. …”.
Relativ la jurisprudența instanței din Luxemburg, se impun a fi amintite, cu titlu exemplificativ, cauza V. Gend & Loos, hotărârea din 5 februarie 1963, unde CJCE a judecat că „… faptul că tratatul, în articolele menționate anterior, permite Comisiei și statelor membre să sesizeze Curtea despre fapta unui stat care nu și-a îndeplinit obligațiile nu înseamnă că persoanele de drept privat nu pot invoca aceste obligații, după caz, în fața unei instanțe naționale …”, sau cauza The Queen și Secretary of S. for Transport, Ex parte: Factortame LTD și alții, hotărârea din 19 iunie 1990, în care s-a statuat că „Dreptul comunitar trebuie să fie interpretat în sensul că instanța națională care, sesizată într-un litigiu privind dreptul comunitar, consideră că singurul obstacol care se opune ca aceasta să dispună măsuri provizorii este o normă de drept național, trebuie să înlăture aplicarea acestei norme”. Totodată, potrivit hotărârii pronunțate la data de 9 martie 1978 în cauza Administrazione delle finanze dello stato c. Simmenthal S.p.a., „[i]nstanța națională însărcinată cu aplicarea, în cadrul competenței sale, a dispozițiilor dreptului comunitar, are obligația de a asigura deplina aplicare a acestor norme, în cazul în care este necesar refuzând aplicarea, din oficiu, a oricărei dispoziții contrare din legislația națională, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aștepta abrogarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional”.
Or, toate aceste considerente vin să lămurească lipsa de temei legal a motivului de recurs susținut de partea recurentă – pârâtă cu raportare la art. 488 alin. 1 pct. 4 NCPC.
Nefondat este și cel de-al doilea motiv de recurs, respectiv art. 488 alin. 1 pct. 8 NCPC.
Din analiza înscrisurilor atașate (filele 13-14 și 16-22 din dosarul tribunalului), Curtea constată că taxa litigioasă a fost stabilită, respectiv percepută la 18.03.2009, fiind achitată pentru un autoturism a cărui primă înmatriculare a intervenit în anul 2000 într-un alt stat membru al Uniunii Europene. Pe cale de consecință, perceperea taxei s-a făcut în condițiile OUG nr. 50/2008 privind taxa pe poluare.
În mod legal, instanța de fond a instituit în sarcina pârâtei AFP obligația de restituire a taxei pe poluare, întrucât reglementarea națională a taxei pe poluare, reprezentată de O.U.G. nr. 50/2008, cu modificările și completările ulterioare, este contrară art. 110 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, prin regimul discriminatoriu instituit pentru vehiculele de ocazie importate în România dintr-un stat membru al Uniunii Europene și reînmatriculate pe teritoriul României, față de vehiculele de ocazie similare care au fost înmatriculate anterior pe teritoriul național și pentru care, cu ocazia reînmatriculării, taxa pe poluare nu se percepe.
În acest sens, a statuat Curtea de Justiție prin hotărârea pronunțată la 7 aprilie 2011, în cauza C-402/09, T., confirmată prin Hotărârea pronunțată la 7 iulie 2011, în cauza C-263/10, N., prin care a decis că art. 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că impunerea unei taxe fiscale (taxa pe poluare) doar pentru autovehiculele înmatriculate pentru prima dată în România, după . O.U.G. nr. 50/2008, creează un efect protecționist pe piață, descurajând importul de mașini de ocazie, fără a descuraja în egală măsură și cumpărarea de mașini existente pe piața națională anterior O.U.G. nr. 50/2008.
Astfel, în hotărârea N., instanța din Luxemburg a arătat că „(26) (…) o reglementare precum O.U.G. nr. 50/2008 are ca efect faptul că autovehiculele de ocazie importate și caracterizate printr‑o vechime și o uzură importante sunt supuse, în pofida aplicării unei reduceri mari a cuantumului taxei pentru a ține seama de deprecierea lor, unei taxe care se poate apropia de 30 % din valoarea lor de piață, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală. Nu se poate contesta că, în aceste condiții, reglementarea națională menționată are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre. (27). Aceleași considerații se impun în ceea ce privește regimul de impozitare prevăzut de O.U.G. nr. 50/2008, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 208/2008, O.U.G. nr. 218/2008, O.U.G. nr. 7/2009 și, respectiv, O.U.G. nr. 117/2009. Astfel, din dosarul cauzei rezultă că toate versiunile de modificare a OUG nr. 50/2008 mențin un regim de impozitare care descurajează înmatricularea în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre și care se caracterizează printr‑o uzură și o vechime importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală. Pe de altă parte, cu ocazia ședinței, care a avut loc după pronunțarea Hotărârii T., citată anterior, guvernul român nu a susținut că ar exista o diferență relevantă, în scopul examinării compatibilității cu articolul 110 TFUE a unei taxe precum cea reglementată de OUG nr. 50/2008, între versiunea inițială a OUG nr. 50/2008 și versiunile ulterioare ale acesteia. (28) În sfârșit, trebuie amintit că obiectivul protecției mediului, care se materializează în faptul, pe de o parte, de a împiedica, prin aplicarea unei taxe disuasive, circulația în România a unor vehicule deosebit de poluante, precum cele care corespund normelor Euro 1 și Euro 2 și care au o capacitate cilindrică mare, și, pe de altă parte, de a folosi veniturile generate de această taxă pentru finanțarea unor proiecte de mediu, ar putea fi realizat mai complet și mai coerent aplicând taxa pe poluare oricărui vehicul de acest tip care a fost pus în circulație în România. O astfel de taxare, a cărei punere în aplicare în cadrul unei taxe anuale rutiere este perfect posibilă, nu ar favoriza piața națională a vehiculelor de ocazie în detrimentul punerii în circulație a vehiculelor de ocazie importate și ar fi, în plus, conformă principiului poluatorul plătește”. Considerentele CJUE susțin în mod evident concluzia efectului descurajant al taxei pe poluare instituită prin O.U.G. nr. 50/2008, relativ la importul și punerea în circulație în România a autovehiculelor de ocazie cumpărate din alte state membre.
Or, disp. art. 117 alin. 1 lit. (d) din Codul de procedură fiscală prevăd că „Se restituie, la cerere, debitorului următoarele sume: … d) cele plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale; …”.
În plus, referitor la efectul hotărârilor pronunțate de CJUE, se impun a fi amintite disp. art. 19 alin. 3 lit. (b) din Tratatul privind Uniunea Europeană, respectiv cele ale art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, astfel cum au fost amintite mai sus, dar și pe cele ale art. 148 alin. 2 și 4 din Constituția României, precum și jurisprudența instanței din Luxemburg, din cauza V. Gend & Loos, hotărârea din 5 februarie 1963, sau cauza The Queen și Secretary of S. for Transport, Ex parte: Factortame LTD și alții, hotărârea din 19 iunie 1990, ori cauza Administrazione delle finanze dello stato c. Simmenthal S.p.a., menționate în precedent.
În ce privește criticile părții recurente - pârâte sub aspectul dobânzii acordate, Curtea de apel are în vedere hotărârea CJUE din 18 aprilie 2013 pronunțată în cauza M. I., C-565/11, în care s-a arătat că „Dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unui regim național, precum cel în discuție în litigiul principal, care limitează dobânzile acordate cu ocazia restituirii unei taxe percepute cu încălcarea dreptului Uniunii la cele care curg începând din ziua care urmează datei formulării cererii de restituire a acestei taxe”; a reținut instanța de la Luxemburg în paragraful 26 al hotărârii că „În ceea ce privește principiul efectivității, acesta impune, într‑o situație de restituire a unei taxe percepute de un stat membru cu încălcarea dreptului Uniunii, ca normele naționale care privesc în special calculul dobânzilor eventual datorate să nu aibă ca efect privarea persoanei impozabile de o despăgubire adecvată pentru pierderea suferită prin plata nedatorată a taxei (a se vedea Hotărârea Littlewoods Retail și alțiii…, punctul 29)”. Pe cale de consecință, fiind formulată cerere de restituire a taxei pe poluare, și fiind admis capătul principal privind restituirea acesteia, apare și raportul de accesorietate cu privire la acordarea dobânzii.
Mai constată Curtea de apel că prin Decizia nr. XXIV din data de 14 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 01 din data de 3 ianuarie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile în interesul legii formulate de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel Iași și Colegiul de conducere al Curții de Apel Cluj și a stabilit că procedura de contestare prevăzută la art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, raportat la art. 205 - 218 din Codul de procedură fiscală, nu se aplică în cazul cererilor de restituire a taxei de poluare întemeiate pe dispozițiile art. 117 alin. (1) lit. d) din același cod. Curtea de apel reține că, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. 4 NCPC, deciziile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțele de judecată de la data publicării acestora în Monitorul Oficial al României, Partea I. Totodată, în cauză, rezultă că partea reclamantă a solicitat restituirea taxei litigioase, anterior sesizării instanței de judecată, cerere ce a fost respinsă potrivit adresei nr. 4976/20.05.2014 emisă de DGRFP Ploiești – AJFP Teleorman (fila 6 din dosarul tribunalului).
Și critica privind acordarea cheltuielilor de judecată de prima instanță este nefondată, căci, potrivit art. 451 alin. 1 NCPC „Cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru și timbrul judiciar, onorariile avocaților, ale experților și ale specialiștilor numiți în condițiile art. 330 alin. (3), sumele cuvenite martorilor pentru deplasare și pierderile cauzate de necesitatea prezenței la proces, cheltuielile de transport și, dacă este cazul, de cazare, precum și orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfășurare a procesului”, iar potrivit art. 453 alin. 1 „Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.”. În cauză, prin admiterea cererii, pârâta a pierdut procesul. Pe cale de consecință, AFP este ținută în cond. art. 451 și 453 NCPC să despăgubească partea adversă pentru prejudiciul suferit ca urmare a desfășurării procesului, adică să plătească echivalentul cheltuielilor de judecată suportate de reclamant cu litigiul purtat la Tribunalul Teleorman, respectiv sumele achitate cu titlu de taxă de timbru și onorariu de avocat. Curtea subliniază, pe de o parte, că prin soluția de față, câștigă procesul în mod definitiv partea reclamantă, iar, pe de altă parte, art. 451 și urm. NCPC asigura părții care câștigă procesul într-o anumită etapă procesuală posibilitatea de a-și recupera cheltuielile de judecată aferente, efectiva lor recuperare depinzând de măsura în care hotărârea care i le recunoaște rămâne sau nu definitivă. Totodată, condiția textului legal privește pierderea procesului de către cel obligat la plata cheltuielilor de judecată, ceea ce este și cazul părții recurente – pârâte.
În aceste condiții, fiind neîntemeiate criticile părții recurente, în raport de disp. art. 496 și 498 NCPC, Curtea va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurenta-pârâtă A. J. A FINANTELOR PUBLICE TELEORMAN - SERVICIUL FISCAL MUNICIPAL ROSIORII DE VEDE, cu sediul în A., ., J. TELEORMAN, împotriva sentinței civile nr. 673/01.10.2014 pronunțată de Tribunalul Teleorman - SCMASCAF în dosarul nr._ , în contradictoriu cu intimatul-reclamant C. S., domiciliat în MALDAIENI, J. TELEORMAN, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 30.03.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
O. D. P. B. C. V. H.
GREFIER
P. B. B.
Red: Tehnored: jud.BC/4 ex. / 2015
Tribunalul Teleorman / Judecător: V. V.
Comunicat 2 ex. ………………….
Grefier
| ← Obligaţia de a face. Decizia nr. 3637/2015. Curtea de Apel... | Anulare act administrativ. Sentința nr. 1456/2015. Curtea de... → |
|---|
