Pretentii. Decizia nr. 2868/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2868/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 18-05-2015 în dosarul nr. 15955/3/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 2868
Ședința publică din data de 18.05.2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: V. H.
JUDECĂTOR: O. D. P.
JUDECĂTOR: B. C.
GREFIER: E. S. M.
Pe rol se află pronunțarea cauzei de contencios administrativ și fiscal privind recursul formulat de recurentele-reclamante P. M. și B. D. împotriva sentinței civile nr.5566/17.09.2014 pronunțate de Tribunalul București - Secția a II-a de C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR și intimatul M. FINANȚELOR PUBLICE, având ca obiect „pretenții”.
Dezbaterile și susținerile părților au avut loc la termenul de judecată din data de 04.05.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre și Curtea, pentru a da posibilitatea părților să formuleze concluzii scrise și având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la datele de 11.05.2015 și 18.05.2015, când a decis următoarele:
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 5566/17.09.2014 pronunțată de Tribunalul București - Secția a II-a de C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr._, s-a respins excepția prematurității ca neîntemeiată și s-a respins acțiunea formulată de reclamanții P. M. și B. D., ambii cu domiciliul ales la SCA N. și G. din București, sector 3, ., .. A, ., în contradictoriu cu pârâta A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, cu sediul în sector 1, București, Calea Floreasca nr. 202, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal, au formulat recurs, reclamanții P. M. și B. D., solicitând admiterea recursului și modificarea sentinței civile recurate în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată prin cererea introductivă de instanță, cu cheltuieli de judecată, pentru următoarele motive:
Prin Hotărârea nr. 240 emisă de Comisia Județeană D. pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998, a Legii nr. 290/2003 și a Legii nr. 393/2006, a fost aprobată cererea nr. 2038/08.04.2004 prin care a solicitat acordarea de despăgubiri pentru bunurile autorilor V. N. și L. – părinții recurentelor și V. T. - bunicul patern al recurentelor, abandonate, sechestrate sau reținute în Basarabia, Bucovina de nord și Ținutul H. ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de P. între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947 în localitatea Herta, Județul D..
Potrivit art. 8 pct. 3 din lege împotriva acestei hotărâri petentul poate face contestație la A. Naționala pentru Restituirea Proprietăților, în termen de 15 zile de la data aducerii la cunoștința a acestei hotărâri.
Recurentele au fost de acord cu cuantumul despăgubirilor, așa cum este menționat în cuprinsul hotărârii.
În ceea ce privește Hotărârea nr. 240/21.04.2008, valoarea compensațiilor a fost stabilită în mod corect, în cuantum de 104.160,35 lei, din care:
- 75.120,38 lei reprezentând valoare construcții, anexe și teren aferent;
- 29.039.97 lei reprezentând valoare teren extravilan.
Potrivit art. 9 pc.2 din Legea 290/2003, acordarea sumei cu titlul de compensații bănești, se face la cerere, iar potrivit art. 11 din aceeași lege " Plata se dispune de către A. Naționala pentru Restituirea Proprietăților - Serviciul pentru Aplicarea Legii nr. 290/2013"
În acest sens, în vederea efectuării plații, recurentele s-au adresat încă de la data de 18.08.2008 Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, cu o cerere scrisă, prin care au solicitat efectuarea plății.
Total greșit este raționamentul instanței de fond, motiv pentru care se impune admiterea recursul și modificarea în tot a sentinței recurate, în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată.
Indiferent de modul în care au fost interpretate prevederile art. 2 din OG nr. 10/2014 de către instanța de fond, prevederile art. 2 stabilește ca „începând cu data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență se suspendă, până la data de 31 decembrie 2014, plata despăgubirilor stabilite prin hotărârile comisiilor județene, respectiv a municipiului București, pentru aplicarea Legii nr. 290/2013, prin ordine emise de către șeful Cancelariei Primului – Ministru în temeiul Legii nr. 9/1998 și, respectiv, prin deciziile de plată emise de către vicepreședintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților care coordonează aplicarea Legii nr. 9/1998, Legii nr. 290/2013 și a Legii nr. 393/2006".
1. Hotărârea nr. 240/21.04.2008 reprezintă titlul executoriu al recurentelor în care se recunoaște în patrimoniul acestora un drept de creanță împotriva intimatei pârâte, creanța fiind certă, lichidă și exigibilă încă de la data de 21.04.2008.
Urmare a emiterii actului administrativ mai sus invocat, recurentele s-au adresat cu cerere de plata la intimata pârâtă însă, întrucât aceasta nu a înțeles să plătească de buna voie despăgubirile cuvenite sau din simplul dar importantul fapt al imposibilității efective de plată a despăgubirilor cuvenite (având în vedere starea sa de iminență insolvabilitate coroborată cu numărul mare al executărilor silite încuviințate asupra conturilor sale), au înțeles să-și protejeze dreptul de creanță și să se adreseze cu o cerere de chemare în judecată instanței competente.
2. La data de 19.04.2013, data formulării cererii de chemare în judecată, nu exista nici măcar un proiect al Ordonanței nr. 10/2014, creanța recurentelor fiind și atunci, ca și acum, exigibilă.
3. Urmare a intrării în vigoare a Ordonanței de Urgență nr. 10/2014, prin art. 2 s-a stabilit că se suspendă, până la data de 31 decembrie 2014, plata despăgubirilor stabilite prin hotărârile comisiilor județene, respectiv a municipiului București, pentru aplicarea Legii nr. 290/2003.
Sublinierea sintagmei „plata despăgubirilor" pe care au făcut-o mai sus nu este întâmplătoare ci are menirea de a atrage atenția pârâtei asupra intenției executivului (în calitatea sa de organ emitent) atunci când a emis actul normativ mai sus invocat, intenție care s-a limitat strict la atribuțiile organului administrativ.
Accesul la justiție, precum și dreptul reclamantelor de a-și valorifica creanța pe calea dreptului comun nu au fost, nici una nici alta, suspendate prin prezentul act normativ.
Daca se analizează situația generală în mod obiectiv și situația particulară a reclamantelor în egala măsură, se constată că însăși O.U.G. nr. 10/2014 este o dovadă a faptului că ani la rând statul fie a refuzat plățile, fie a fost în incapacitate de plată ca urmare a unui defectuos management, ambele situații determinând persoanele îndreptățite să solicite puterii judecătorești sa intervină și sa reglementeze ceea ce aparatul administrativ nu poate sau nu vrea.
În situația în care instanța de recurs ar considera că cererea de chemare în judecată a fost prematur introdusă, creanța recurentelor nefiind una exigibilă (deși la data introducerii cererii de chemare în judecată nu exista niciun act normativ care să stipuleze un termen de plată în favoarea pârâtei) consideră că s-ar săvârși o gravă eroare, eroare echivalentă cu negarea dreptului recurentelor la un proces echitabil și la realizarea creanței, ambele paralizate perpetuu de perspectiva apariției în viitor a unor acte normativ care să blocheze acțiunile din trecut, ceea ce este inadmisibil, ilogic și aberant.
Apreciază că cererea formulată este pe deplin întemeiată, formulată la o dată la care creanța recurentelor era certă, lichidă și exigibilă.
A nega dreptul de a solicita instanței să se pronunțe asupra cererii recurentelor pentru valorificarea creanței dobândite pe calea dreptului comun (actul administrativ a fost obținut urmând procedura reglementată de legea de reparație) înseamnă a limita accesul la justiție, în mod nejustificat și a lăsa la discreția statului executarea drepturilor recunoscute printr-un act administrativ necontestat.
Prin respectiva hotărâre s-a recunoscut dreptul la despăgubiri al recurentelor abia în anul 2008, deși legea de reparație a fost promulgată cu 10 ani mai devreme (în 2003) astfel încât a se pretinde acum că cererea de valorificarea a acestei creanțe este prematur formulată contravine exigențelor instituite de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (citata în continuare Convenție).
Recurentele au o creanță bine stabilită pentru a beneficia de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (citat în continuare Protocolul 1), (cauzele Rafinăriile Grecești Stran și Stratis Adreadis c. Greciei, Jasiuniene c. Lituaniei, S. și V. I. c. României), (fapt recunoscut de altfel și de către pârâtă), iar întârzierea la plată sau refuzul de plată din partea contestatoarei constituie atingeri aduse dreptului de proprietate, astfel cum este garantat și protejat de Convenție.
Textul Convenției și implicit jurisprudența CEDO fac parte din dreptul intern al României încă din anul 1994, iar daca există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile, potrivit art. 20 alin 2 din Constituția României.
Mai solicită, recurentele ca instanța să rețină faptul că opinia instanței este în afara limitelor și prevederilor legii deoarece la data la care instanța de fond a fost sesizată cu prezenta cerere, actul normativ invocat drept cauză a neexigibilității creanței nu exista.
Ordonanța de Urgență nr. 10/2014 din data de 12 martie 2014 a fost publicată în Monitorul Oficial, ceea ce înseamnă că prevederile acesteia sunt obligatorii abia de la această dată încolo și nu se aplică retroactiv cererilor aflate pe rolul instanțelor de judecată.
Că acest act normativ nu are incidența asupra procedurilor judiciare aflate în plina desfășurare și vizează exclusiv și limitativ „PLATA DESPĂGUBIRILOR" rezultă și din următoarele argumente:
O situație juridică produce acele efecte care sunt prevăzute de legea civilă în vigoare la data producerii ei, regulă cristalizată în adagiul tempus regit actum.
Principiul neretroactivității legii civile noi este regula juridică potrivit căreia o lege civilă se aplică numai situațiilor ce se ivesc după adoptarea ei, iar nu și situațiilor anterioare.
Constituția dispune în art.15 alin. 2 că: "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale mai favorabile".
Acest principiu, este consacrat și în Codul civil în art.1: "Legea dispune numai pentru viitor; ea n-are putere retroactiva".
Retroactivitatea legii civile noi se constituie ca o veritabilă excepție de la regula/principiul mai sus menționat, adică legea civilă nouă se aplică și pentru situații anterioare adoptării ei, numai în situația în care aceasta excepție este consacrată expres în legea nouă, deoarece excepțiile nu se prezumă, ele fiind de strictă interpretare și aplicare.
În prezent, în legislația națională, această excepție este imposibil de reglementat/ implementat/recunoscut fiind prohibită de textul imperativ al art.15 (2) din Constituție.
În situația dedusă judecății plecând de la aspectele generale și teoretice mai sus arătate demn de menționat este faptul că recurentele au solicitat instanței de judecată să oblige pârâta la plata sumei stabilite prin Hotărârea nr. 240 emisă de Comisia Județeană D. pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 la data de 21.04.2008. Cererea recurentelor a fost întemeiată în fapt și în drept pe prevederile Legii 290/2003 în forma sa în vigoare la data sesizării instanței de judecată.
În atare condiții apreciază că problema de drept în discuție la acest moment constă, așa cum au menționat, în identificarea/stabilirea normei legale incidente, atât în ceea ce privește instituția de drept material, cât și în ceea ce privește norma de drept procesual, coroborat cu principiul ce guvernează aplicarea legii civile în timp, și anume, neretroactivitatea acesteia.
În raport de acest principiu instanța nu poate decât să constate că situațiile născute anterior intrării în vigoare a legii noi rămân supuse reglementării vechi, dispoziția nouă aplicându-se de îndată, dar numai raporturilor juridice ivite după ..
Opinia instanței de fond potrivit căreia sunt aplicabile prezentei spete prevederile din Ordonanța nr. 10/2014, este deci una incorectă.
Nici daca s-ar fi adresat cu o astfel de cerere după data publicării Ordonanței de Urgență nr. 10/2014 în Monitorul Oficial raționamentul instanței de fond nu ar fi fost unul viabil și corect.
A susține contrariul și a da dreptate instanței de fond este greșit din cel puțin 3 (trei) considerente:
1)Primul este neretroactivitatea legii, despre care au vorbit mai sus.
2)Al doilea argument este dat de faptul că nu se poate reproșa recurentelor lipsa premoniției și a clarviziunii, a faptului că nu au știut că la un moment dat urmează sa fie publicat un act normativ care schimbă condițiile sau termenele de plată.
3) Și, în sfârșit, al treilea motiv este dat de faptul că interpretarea instanței de fond vizavi de aplicarea Ordonanței de Urgență nr. 10/2014 la situația recurentelor echivalează cu o cerere în care se cere instanței de judecata să constate că legislativul poate să intervină în și peste puterea judecătorească pentru că exact asta solicită pârâtei ; să nu se dea curs unei cereri formulate în luna aprilie 2013 pentru că în luna martie 2014, legislativul a spus altceva (n.b. se încalcă principiul separației puterilor în stat!!!!).
Legea nr. 290/2003 în forma sa în vigoare la data sesizării instanței de judecată a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane (foști refugiați/deportați).
După emiterea titlului de plată, acest drept de creanță nu mai este unul condițional (adică existent dreptului nu mai depinde de verificări efectuate de către organul administrativ sau de către instanța de judecata iar întinderea dreptului, este și aceasta clar determinată).
Prin aprobarea OUG nr. 10/2014 Guvernul blochează activitatea serviciilor responsabile cu aplicarea celor două legi din cadrul ANRP și a tuturor comisiilor județene.
Daca se va aprecia că prevederile acesteia sunt incidente în cauză, nicidecum nu se va putea respinge acțiunea recurentelor ca neîntemeiată, ci, având în vedere cele prevăzute prin acest act normativ, urmează să solicite obligarea pârâtei la plata sumei stabilite prin hotărâre începând cu data de 01.01.2015 (dată la care expiră suspendare prevăzută în Ordonanța 10/2014).
În drept, și-au întemeiat recursul pe: art. 8 Legea nr. 554/2004 și Legea 290/2003, art. 304 și urm Cod procedură civilă, OUG 10/2014.
În temeiul art. 411 alin. 2 Cod de Procedură civilă, în caz de neprezentare, au solicitat judecarea în lipsă.
Intimata A. Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului promovat în prezenta cauză și menținerea ca temeinică și legală a Sentinței civile nr. 5566/_ pronunțate de către Tribunalul București.
Prin încheierea de ședință pronunțată în data de 16.03.2015, Curtea, având în vedere că în baza art. 11 din Legea nr. 164/2014 obligația de plată efectivă a sumei în discuție revine Ministerului Finanțelor Publice (MFP), a constatat că a operat transmisiunea calității procesuale pasive de la ANRP către MFP sub acest aspect, astfel că a dispus introducerea în cauză a Ministerului Finanțelor Publice în calitate de intimat, fiind menținută în continuare în cauză intimata A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, întrucât are atribuția să emită titlurile de plată, fapt ce atrage respingerea excepție lipsa calității procesuale pasive a acestei intimate, excepție invocată prin notele de ședință depuse la data de 27.02.2015.
La data de 30.04.2015, intimatul Ministerul Finanțelor Publice a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat următoarele excepții:
- Inadmisibilitatea introducerii în prezenta cauză a Ministerului Finanțelor Publice direct în faza recursului, raportat la prevederile art. 494 din Codul de procedură civilă, coroborat cu prevederile imperative ale art. 478 alin. 1 și 3 din Codul de procedură civilă, care statuează că în apel, și deci și în recurs, nu se poate schimba calitatea părților, cauza și obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi;
- Lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice atât în raport de motivarea în fapt și în drept a cererii de chemare în judecată și a recursului de către recurentul-reclamant, cât și în raport de prevederile art. 10 alin. 6 coroborat cu prevederile art. 11 alin. 1 din Legea nr. 164/2014, privind unele măsuri pentru accelerarea și finalizarea procesului de soluționare a cererilor formulate în temeiul Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la C. la 7 septembrie 1940, precum și al Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensații cetățenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul H., ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de P. între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, și pentru modificarea unor acte normative;
- Excepția prematurității acțiunii în raport de dispozițiile art. 10 alin. 1 și alin. 6 coroborat cu prevederile art. 11 alin. 1 din Legea nr. 164/2014;
- Excepția inadmisibilității acțiunii pentru lipsa procedurii prealabile față de Ministerul Finanțelor Publice.
În fapt, atât prin cererea chemare în judecată, cât și prin recursul formulat, recurentele-reclamante au arătat că înțeleg să se judece cu A. Națională pentru Restituirea Proprietății, în raport cu care instanța de judecată să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 104.160,35 lei stabilită prin Hotărârea nr. 240 din 21.04.2008, „suma ce va fi actualizată în raport cu indicele de creștere al prețurilor de consum, începând cu data de 01.01.2014 și până la data plății, plata se va achita în cuantumul și termenele stabilite prin Ordonanța de Urgență nr. 10/2013".
La data de 19.09.2014, prin hotărârea cu nr. 5566/2014, Tribunalul București - Secția a II- a C. administrativ și fiscal a respins în contradictoriu cu A. Națională pentru Restituirea Proprietăților acțiunea reclamantelor, fiind astfel fixat cadrul procesual.
Prin urmare, față de dispoziția instanței de recurs pronunțată prin încheierea din 16.03.2015, de introducere în cauză, din oficiu, în calitate de intimat, a Ministerului Finanțelor Publice întrucât „în baza art. 11 din Legea nr. 164/2014 obligația de plată efectivă a sumei în discuție revine Ministerului Finanțelor Publice (MFP), constată că a operat transmisiunea calității procesuale pasive de la ANRP către MFP sub acest aspect, astfel că dispune introducerea în cauză a Ministerului Finanțelor Publice în calitate de intimat/.../", invocă:
1. Excepția inadmisibilității introducerii în cauză a Ministerului Finanțelor Publice direct în faza recursului.
Astfel, raportat la prevederile art. 494 din Codul de procedură civilă, coroborat cu prevederile art. 478 alin. 1 și 3 din Codul de procedură civilă, care statuează imperativ că în apel, și deci și în recurs, nu se pot schimba calitatea părților, cauza și obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face cereri noi, arătăm că introducerea în cauză a Ministerului Finanțelor Publice în această fază procesuală este inadmisibilă.
Este adevărat că, în virtutea principiului rolului activ al judecătorului, instanța poate pune în discuția părților necesitatea introducerii în cauză a unor terți însă numai în cadrul judecării în primă instanță. Astfel că, aplicarea principiului activ al judecătorului nu se poate face cu încălcarea celorlalte principii statuate de Codul de procedură civilă: principiul legalității (art. 7), principiul egalității (art. 8), principiul disponibilității (art. 9), dreptul la apărare (art. 13) și principiul contradictorialității (art. 14).
Astfel, în prezenta cauză este încălcată în mod evident regula existenței a cel puțin două grade de jurisdicție (fond - recurs) de care ar fi trebuit să beneficieze intimatul, fiindu-i astfel îngrădit dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil prin introducerea Ministerul Finanțelor Publice direct în faza procesuală a recursului pe considerentul că a operat transmisiunea calității procesuale de la A. Națională pentru Restituirea Proprietăților către Ministerul Finanțelor Publice în privință obligației de plată, în baza art. 11 din Legea nr. 164/2014.
De observat, că Ministerul Finanțelor Publice nu are calitatea legală de succesor în privința operațiunilor de plată a titlurilor de plată emise de A. Națională pentru Restituirea Proprietăților.
Este adevărat că anterior Legii nr. 164/2014, achitarea titlurilor de plată se efectua de ANRP, iar după modificările legislative, de către Ministerul Finanțelor Publice, dar această plată s-a născut ca o obligație nouă în seama Ministerul Finanțelor Publice și nu ca o obligație preluată de la ANRP ca urmare „a desființării" acestei instituții.
A. Națională pentru Restituirea Proprietăților este o instituție care se află în ființă și funcționează în baza Hotărârii de Guvern nr. 361/2005, cu funcții și atribuții proprii, distincte de cele ale Ministerului Finanțelor Publice.
Prin stabilirea în cadrul unei noi proceduri de acordare a despăgubirilor în baza Legii nr. 164/2014, ca Ministerul Finanțelor Publice să achite titlurile de plată emise de către ANRP, nu poate conduce la a concluzia că Ministerul Finanțelor Publice are calitate legală de succesoare a ANRP în privința acestei obligații.
De altfel, textele de lege care instituie obligația de plată sunt edificatoare, în sensul că în niciun moment nu lasă să se întrevadă că această obligație ar fi urmarea unei preluări succesoarele a unei atribuții a ANRP, ci dimpotrivă, rezultă că s-a născut ca o atribuție nouă în seama Ministerului Finanțelor Publice prin voința legiuitorului:
„Art. 11
(1) Plata sumelor stabilite prin titlurile de plată se efectuează de către Ministerul Finanțelor Publice, în termen de cel mult 180 de zile de la data emiterii acestora."
În concluzie, solicită ca instanța să constate că introducerea în cauză în faza procesuală a recursului a Ministerului Finanțelor Publice este inadmisibilă.
2. Excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice.
3. Excepția prematurității acțiunii în raport de prevederile art. 10 alin. 1 și alin. 6 șl art. 11 alin. 1 din legea nr. 164/2014:
Menționează că, dată fiind strânsa legătură dintre aceste excepții, va trata împreună motivarea și dezvoltarea acestora.
Articolul 10 alin. 1 și 6 din Legea nr. 164/2014, prevede următoarele: (1) Plata despăgubirilor stabilite prin actele administrative prevăzute la art. 9 lit. a) și b) se efectuează în ordinea cronologică a emiterii acestora, în tranșe anuale egale, eșalonat, pe o perioadă de 5 ani, începând cu data de 1 ianuarie 2015.
(6) Pentru fiecare tranșă anuală, A. Națională pentru Restituirea Proprietăților emite un titlu de plată. Titlul de plată, în original, se comunică, în cel mult 5 zile de la emitere, Ministerului Finanțelor Publice și persoanelor îndreptățite.
Totodată, articolul 11 alin. 1 și 2 din Legea nr. 164/2014, dispune: „(1) Plata sumelor stabilite prin titlurile de plată se efectuează de către Ministerul Finanțelor Publice, în termen de cel mult 180 de zile de la data emiterii acestora.
(2) Procedura de plată se aprobă prin ordin al ministrului finanțelor publice, până la data de 31 decembrie 2014, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.".
Astfel se poate observa că Ministerul Finanțelor Publice are potrivit legii o obligație de plată generală, către orice persoană îndreptățită la despăgubiri, care se află în posesia unui duplicat al titlu de plată emis de A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, titlu de plată ce a fost comunicat totodată instituției noastre în termen de 5 zile de la emitere.
Prin urmare, Ministerul Finanțelor Publice nu poate efectua plata despăgubirilor decât dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
- A. Națională pentru Restituirea Proprietăților să fi emis un titlu de plată pe numele persoanei îndreptățite;
- titlul de plată să fi fost comunicat Ministerului Finanțelor Publice.
În prezenta cauză, din documentația comunicată instituției intimate nu rezultă că A. Națională pentru Restituirea Proprietăților a emis un titlu de plată pe numele recurentelor-reclamante și că acesta a fost comunicat Ministerului Finanțelor Publice spre plată.
În consecință recurentele-reclamante nu dețin un titlu de plată în contradictoriu cu instituția intimată pentru a solicita constrângerea la îndeplinirea unei obligații de plată pe care nu a efectuat-o în termenul de 180 de zile acordat de legiuitor.
Prin urmare, se poate reține că achitarea despăgubirilor de către M. Finanțelor este condiționată de existența titlului de plată, titlu de plată ce va fi emis de către A. Națională pentru Restituirea Proprietăților în condițiile prevăzute de art. 10 alin. 1 din Legea nr. 164/2014, „Plata despăgubirilor stabilite prin actele administrative prevăzute la art. 9 lit. a) și b) se efectuează în ordinea cronologică a emiterii acestora./.../".
Cu alte cuvinte, în eventualitatea în care instanța va dispune obligarea Ministerului Finanțelor Publice la efectuarea plății primei tranșe către recurentele-reclamante, deși această obligație nu va exista decât de la data emiterii și comunicării titlului de plată de către ANRP, instituția intimată se află în imposibilitatea de a pune în executare o astfel de hotărâre judecătorească întrucât prin cererea de chemare în judecată cât și prin recursul formulat, recurentele-reclamante nu au solicitat obligarea prealabilă a ANRP la emiterea titlul de plată.
Astfel, deși Ministerul Finanțelor Publice nu a încălcat drepturile subiective ale reclamantelor, totuși are calitatea de intimat în prezenta cauză, în condițiile în care legiuitorul a acordat instituției noastre un termen „de grație" de 180 de zile de la data emiterii titlului de plată, pentru efectuarea plății, termen care, în speță, nu a început să curgă.
Prin urmare, având în vedere aspectele sus-arătate, opinează că Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză întrucât între recurentele-reclamante și instituția intimată nu există un raport juridic. Eventualul raport juridic se va naște doar în condițiile în care A. Națională pentru Restituirea Proprietăților va emite un titlu de plată pe numele recurentelor-reclamante, iar acesta a fost comunicat instituției intimate în vederea efectuării plății către persoanele îndreptățite, potrivit prevederilor legale. De asemenea, dreptul la acțiune al recurentelor-reclamante în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice ar fi trebuit să se nască doar în condițiile în care instituția intimată nu ar efectua plata în termenul de 180 de zile prevăzut de lege.
Menționarea de către legiuitor a Ministerului Finanțelor Publice în textul Legii nr. 164/2014, cu o obligație generală de a achita titlurile de plată în termenul prevăzut, nu este suficientă pentru a se considera că instituția intimată a dobândit ope legis calitatea de pârât în raport cu toate persoanele îndreptățite la despăgubiri, dar pe numele cărora nu au fost emise titluri de plată.
În concluzie, solicită admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor și respingerea acțiunii ca fiind formulata împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă.
De asemenea, în raport de aceleași argumente prezentate mai sus, solicită ca instanța să observe că potrivit Legii nr. 164/2014, Ministerul Finanțelor Publice nu poate dispune achitarea unor despăgubiri către recurentele-reclamante, în condițiile în care A. Națională pentru Restituirea Proprietăților nu a emis până în prezent un titlu de plată pe numele acestora, prin care să fi fost individualizată suma de plată.
Prin urmare, consideră că în raport de condițiile și termenele prevăzute de art. 10 alin. 1 și 6 și art. 11 alin. 1 din Legea nr. 164/2014, acțiunea reclamantelor este prematură.
De asemenea, din moment ce potrivit reglementării sus-menționate, obligația de plată în seama Ministerului Finanțelor Publice se naște de la data comunicării de către ANRP a titlului de plată, iar până în acest moment nu s-a făcut dovada existenței unui astfel de titlu, consideră că prezentul litigiu nu se datorează culpei instituției intimate și, în consecință, nu se poate dispune obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de judecată.
În concluzie, în măsura în care se va trece peste excepția lipsei calității procesuale pasive, solicită admiterea excepției prematurității acțiunii în raport de prevederile art. 10 alin. 1 și 6 și art. 11 alin. 1 din Legea nr. 164/ 2014.
Totodată, observând că Ministerul Finanțelor Publice nu are nicio culpă în declanșarea prezentului litigiu, solicită respingerea în raport cu instituția intimată, solicitarea recurentelor - reclamante de a fi obligați la plata cheltuielilor de judecată.
4. Excepția inadmisibilității acțiunii pentru lipsa procedurii prealabile față de Ministerul Finanțelor Publice:
Art. 1 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 prevede că
„ Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public."
Potrivit art. 7 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, „Înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia."
Alineatul 1 al articolului 8 din Legea nr. 554/2004 este de stricta interpretare: „Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit nici un răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) Ut. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și. eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim."
Art. 12 din Legea nr. 554/2004 prevede de asemenea în mod expres:
„Reclamantul anexează la acțiune copia actului administrativ pe care îl atacă sau, după caz, răspunsul autorității publice prin care i se comunică refuzul rezolvării cererii sale. în situația în care reclamantul nu a primit niciun răspuns la cererea sa, va depune la dosar copia cererii, certificată prin numărul și data înregistrării la autoritatea publică, precum și orice înscris care face dovada îndeplinirii procedurii prealabile, dacă acest demers era obligatoriu. în situația în care reclamantul introduce acțiune împotriva autorității care refuză să pună în executare actul administrativ emis în urma soluționării favorabile a cererii ori a plângerii prealabile, va depune la dosar și copia certificată după acest act."
În fine, art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede tot în mod expres: ,,Dispozițiile prezentei legi se completează cu prevederile Codului de procedura civilă….”.
Art. 193 alin. (1) Cod procedura civila este de stricta interpretare:
„Sesizarea instanței se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, dacă legea prevede în mod expres aceasta. Dovada îndeplinirii procedurii prealabile se va anexa la cererea de chemare în judecată".
Obligația persoanei lezate de a folosi acțiunea administrativa prealabila are drept scop de a da posibilitatea autorității publice emitente sa reanalizeze aspectele invocate și eventual, sa revoce ori sa modifice actul, prevenind astfel un nou proces. (Decizia civila nr. 401 pronunțată în dosarul nr. 636/2002 de Curtea Suprema de Justiție de contencios administrativ).
Prin urmare, în momentul în care reclamantele considerau că Ministerul Finanțelor Publice nu și-a îndeplinit obligația de plată prevăzută de art. 11 alin. 1 din Legea nr. 164/2014, acestea aveau obligația de a se adresa instituției intimate cu o plângere prealabilă.
În ceea ce privește pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, acțiunea a fost introdusa direct la instanța judecătorească, fără respectarea procedurii administrative prealabile, fapt pentru care acțiunea trebuie respinsă ca inadmisibilă.
În recurs, s-a administrat proba cu înscrisuri, potrivit art. 492 noul Cod Procedură Civilă.
Curtea de Apel București s-a constatat legal sesizată și competentă material să soluționeze prezentele recursuri, date fiind prevederile art. 96 noul Cod de procedură civilă, precum și ale art.20 din Legea nr.554/2004.
La termenul de judecată din data de 18.05.2015, Curtea a rămas în pronunțare și pe excepțiile invocate de intimatul Ministerului Finanțelor Publice prin întâmpinare, respectiv excepția inadmisibilității introducerii în cauză a Ministerului Finanțelor Publice direct în faza recursului din oficiu, excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, excepția prematurității acțiunii în raport de prevederile art. 10 alin. 1 și alin. 6 șl art. 11 alin. 1 din legea nr. 164/2014 și excepția inadmisibilității acțiunii pentru lipsa procedurii prealabile față de Ministerul Finanțelor Publice.
Soluționând cu prioritate, potrivit art. 248 alin.1 Cod procedură civilă, aceste excepții de absolute și peremptorii, Curtea le consideră ca fiind nefondate, urmând a fi respinse în consecință, pentru următoarele considerente:
Curtea a dispus introducerea în cauză a Ministerului Finanțelor Publice, în calitate de intimat, având în vedere că în baza art. 11 din Legea nr. 164/2014 obligația de plată efectivă a sumei în discuție revine Ministerului Finanțelor Publice (MFP), deci ca urmare a constatării că a operat transmisiunea calității procesuale pasive de la ANRP către MFP sub acest aspect, deci ca urmare a faptului că Ministerul Finanțelor Publice este succesorul ANRP în privința obligației de plată efectivă a sumei în discuție, în conformitate cu prevederile indicate (art. 11 din Legea nr. 164/2014), norme care se aplică și cauzelor aflate pe rolul instanțelor de judecată, după cum prevede expres art.3 alin.2 din aceeași lege.
Prin urmare, Legea nr. 164/2014 derogă de la prevederile generale ale Codului de procedură civilă privind modul de stabilire a cadrului procesual (cauză, obiect și părți), astfel că în conformitate cu principiul potrivit căruia specialul prevalează asupra generalului (specialia generalibus derogant) este legal, admisibil și echitabil să fie introdus în cauză succesorul ANRP în privința obligației de plată efectivă a sumei în discuție, situație în care Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă sub acest din urmă aspect și nu este necesar să se efectueze și față de el procedura prealabilă (fiind doar succesorul/continuatorul A.N.R.P. în privința obligației pentru care stă în judecată). În plus, față de prevederile art.193 alin.2 noul Cod de procedură civilă, neîndeplinirea procedurii prealabile nu poate fi invocată decât în fața instanței de fond, iar sub acest aspect Legea nr. 164/2014 nu cuprinde norme derogatorii.
Referitor la prematuritatea cererii în raport de condițiile și termenele prevăzute de art. 10 alin. 1 și 6 și art. 11 alin. 1 din Legea nr. 164/2014, Curtea reține că actualitatea dreptului material la acțiune se apreciază, așa cum în mod constant s-a stabilit în doctrină și în practică, prin raportare la momentul formulării cererii de chemare în judecată și nu la momente ulterioare acestuia. Atât timp cât cererea de chemare în judecată a fost formulată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014, rezultă că cererea nu este prematur formulată, urmând a se analiza relevanța noului act normativ în privința fondului cauzei.
Examinând în continuare, sentința recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, în limitele cererii de recurs, potrivit art. 496 din noul Cod procedură civilă, Curtea apreciază recursul promovat ca fiind fondat, pentru următoarele considerente:
Prin cererea formulată la instanța de fond, recurentele reclamante P. M. și B. D. au solicitând obligarea autorității competente la plata sumei de_,35 lei stabilite prin Hotărârea nr.240/21.04.2008 a Comisiei Județene D. pentru aplicarea legii nr. 290/2003, ce reprezintă titlu executoriu, sumă ce va fi actualizată în raport cu indicele de creștere al prețurilor de consum, începând cu data de 01.01.2014 și până la data plății.
Conform art.9, art.10 și art.11 din Legea nr.164/2014:
„ART. 9
Actul administrativ prin care se stabilește dreptul la despăgubiri și cuantumul acestora este, după caz:
a) hotărârea comisiei județene, respectiv a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, emisă înainte de . prezentei legi;
b) ordinul emis de șeful Cancelariei Primului-ministru în temeiul Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, respectiv decizia de plată emisă de A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, în temeiul Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, înainte de . prezentei legi;
c) decizia de validare, emisă de A. Națională pentru Restituirea Proprietăților după . prezentei legi, cu privire la hotărâri emise în temeiul Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, de comisiile județene, respectiv a municipiului București, înainte de . prezentei legi;
d) decizia de validare, emisă de A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, cu privire la hotărârile emise în temeiul Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și al Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, de comisiile județene, respectiv a municipiului București, după . prezentei legi.
ART. 10
(1) Plata despăgubirilor stabilite prin actele administrative prevăzute la art. 9 lit. a) și b) se efectuează în ordinea cronologică a emiterii acestora, în tranșe anuale egale, eșalonat, pe o perioadă de 5 ani, începând cu data de 1 ianuarie 2015.
(2) Plata despăgubirilor stabilite prin actele administrative prevăzute la art. 9 lit. c) și d) se efectuează în ordinea cronologică a emiterii acestora, în tranșe anuale egale, eșalonat, pe o perioadă de 5 ani, începând cu anul următor emiterii deciziilor de validare.
(3) Plata sumelor de bani stabilite prin hotărâri judecătorești, rămase definitive și irevocabile sau, în cazul proceselor începute după data de 15 februarie 2013, rămase definitive, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se efectuează în tranșe anuale egale, eșalonat, pe o perioadă de 5 ani, începând cu data de 1 ianuarie 2015.
(4) Sumele neplătite, aferente hotărârilor judecătorești prevăzute la alin. (3) și actelor administrative prevăzute la art. 9 lit. a) și b), se actualizează cu indicele de creștere a prețurilor de consum pentru perioada de la momentul rămânerii irevocabile/definitive, respectiv al emiterii acestora, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, și constituie obligații de plată, în tranșe, în condițiile prezentei legi. Actualizarea sumei se face prin decizie a președintelui Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților.
(5) Sumele aferente actelor administrative prevăzute la art. 9 lit. c) se actualizează prin decizia de validare cu indicele de creștere a prețurilor de consum, pentru perioada de la momentul emiterii hotărârilor până la data intrării în vigoare a prezentei legi, și constituie obligații de plată, în tranșe, în condițiile prezentei legi.
(6) Pentru fiecare tranșă anuală, A. Națională pentru Restituirea Proprietăților emite un titlu de plată. Titlul de plată, în original, se comunică, în cel mult 5 zile de la emitere, Ministerului Finanțelor Publice și persoanelor îndreptățite.
(7) Cuantumul unei tranșe anuale nu poate fi mai mic de 20.000 lei. În cazul în care suma ce trebuie plătită este mai mică decât 20.000 lei, aceasta va fi achitată integral, într-o singură tranșă.
ART. 11
(1) Plata sumelor stabilite prin titlurile de plată se efectuează de către Ministerul Finanțelor Publice, în termen de cel mult 180 de zile de la data emiterii acestora.
(2) Procedura de plată se aprobă prin ordin al ministrului finanțelor publice, până la data de 31 decembrie 2014, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
(3) Orice procedură de executare silită se suspendă de drept, până la împlinirea termenelor la care devin scadente obligațiile de plată prevăzute în titlurile de plată emise conform art. 10 alin. (6).
Din analiza acestor prevederi legale rezultă, fără echivoc, că plata despăgubirilor stabilite prin actele administrative prevăzute la art. 9 lit. a), în categoria cărora intră și Hotărârea nr.240/21.04.2008 a Comisiei Județene D. pentru aplicarea legii nr. 290/2003, care stabilește suma ce face obiectul prezentei cauze, se efectuează în ordinea cronologică a emiterii acestora, în tranșe anuale egale, eșalonat, pe o perioadă de 5 ani, începând cu data de 1 ianuarie 2015, astfel că este întemeiată cererea de chemare în judecată, impunându-se admiterea ei în condițiile acestor prevederi.
Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art.496 noul Cod de procedură civilă, Curtea va admite recursul formulat de recurentele reclamante, va casa sentința civilă recurată în parte, și în rejudecare va admite în parte acțiunea și va obliga A. Națională Pentru Restituirea Proprietăților să emită titlurile de plată și pe Ministerul Finanțelor Publice să plătească tranșele anuale corespunzătoare sumei de 104.160, 35 lei, stabilite prin Hotărârea Comisiei Județene D. pentru aplicarea legii nr. 290/2003, în condițiile și cu actualizarea prevăzute de art. 10 și art. 11 din Legea nr. 164/2014. Totodată, reținând culpa procesuală a Autorității Naționale Pentru Restituirea Proprietăților în promovarea și soluționarea acțiunii, va obliga, conform art.451 și art.453 noul Cod de procedură civilă, pârâta A. Națională Pentru Restituirea Proprietăților către reclamante la plata sumei de 992 lei, cheltuieli de judecată. Va menține sentința în rest.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge excepțiile invocate de intimatul Ministerul Finanțelor Publice prin întâmpinare, ca neîntemeiate.
Admite recursul formulat de recurentele-reclamante P. M. și B. D., ambele cu domiciliul în București, sector 3, ., .. A, ., împotriva sentinței civile nr.5566/17.09.2014 pronunțate de Tribunalul București - Secția a II-a de C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR, cu sediul în București, sector 1, Calea Florească, nr. 202, și intimatul M. FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, sector 5, ..
Casează în parte sentința civilă recurată în sensul că:
Admite în parte acțiunea.
Obligă A. Națională Pentru Restituirea Proprietăților să emită titlurile de plată și pe Ministerul Finanțelor Publice să plătească tranșele anuale corespunzătoare sumei de 104.160, 35 lei, stabilite prin Hotărârea Comisiei Județene D. pentru aplicarea legii nr. 290/2003, în condițiile și cu actualizarea prevăzute de art. 10 și art. 11 din Legea nr. 164/2014.
Obligă pârâta A. Națională Pentru Restituirea Proprietăților către reclamante la plata sumei de 992 lei, cheltuieli de judecată.
Menține în rest sentința civilă recurată.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 18.05.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
V. H. O. D. P. B. C.
GREFIER
E. S. M.
Red./Thred. V.H./6ex.
Jud. fond P. G. /T.B.- S a II-a C.
| ← Obligare emitere act administrativ. Decizia nr. 2642/2015.... | Anulare act administrativ. Sentința nr. 1566/2015. Curtea de... → |
|---|
