Pretentii. Decizia nr. 824/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 824/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 12-02-2015 în dosarul nr. 18711/3/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 824
Ședința publică de la 12.02.2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Z. G. L.
JUDECĂTOR: D. G.
JUDECĂTOR: Ș. A.
GREFIER: M. I.
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de recurenții-reclamanți D. L., D. G., D. B. M., U. M. F. și C. D., împotriva sentinței civile nr. 4307/23.09.2013 pronunțate de Tribunalul București – Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR și M. FINANȚELOR PUBLICE, în cauza având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns recurenții-reclamanți D. L., D. G., D. B. M., U. M. F. și C. D., reprezentați de avocat M. M. cu împuternicire avocațială aflată la fila 9, lipsind intimații-pârâți A. Națională pentru Restituirea Proprietăților și Ministerul Finanțelor Publice.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care arată că procedura de citare este legal îndeplinită; recurenții-reclamanți au depus la dosarul cauzei, prin serviciul registratură, note scrise, după care,
Avocatul recurenților-reclamanți, arată că a luat legătura cu clienții săi și aceștia înțeleg să nu invoce excepția de neconstituționalitate a prevederilor Legii nr. 164/2014. Arată că nu mai are cereri prealabile de formulat, dar prima chestiune ar fi discutarea excepției lipsei calității procesuale pasive a intimaților-pârâți A. Națională pentru Restituirea Proprietăților și Ministerul Finanțelor Publice, invocată prin întâmpinări.
Curtea califică excepția lipsei calității procesuale pasive a intimaților-pârâți A. Națională pentru Restituirea Proprietăților și Ministerul Finanțelor Publice, invocată prin întâmpinări ca fiind aspecte de fond, acordând cuvântul pe cererea de recurs.
Avocatul recurenților-reclamanți, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea sentinței civile recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, arătând că prima instanță a aplicat greșit legea, deoarece a încălcat prevederile art. 1 din Protocolul adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 6 din Convenție raportat la art. 20 și art. 44 din Constituție. Prima instanță ar fi trebuit să dea eficiență prevederilor internaționale în domeniul drepturilor omului și prevederilor constituționale și să nu aplice OUG nr. 10/2013, cu consecința respingerii excepției prematurității.
Având în vedere argumentele expuse în cuprinsul motivelor de recurs, consideră că se impune casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât prima instanță a pronunțat sentința fără a intra în cercetarea fondului. Arată că își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr._ /2011, reclamanta D. L. în contradictoriu cu pârâții A. N. PENTRU RESTITUIREA PROPRIETATILOR și M. F. PUBLICE, a solicitat obligarea la plata sumei stabilită prin hotărârea nr.3843/2009 a Comisiei Municipiului București de aplicare a legii nr.9/1998, actualizată conform prevederilor legale.
În motivarea cererii, s-a arătat că nu s-au dispus în termenul legal măsurile care să se finalizeze cu plata despăgubirilor ce se cuvin, respectiv 40% în anul 2010 și 60% în anul următor.
În drept, s-au invocat dispozițiile Legii nr. 9/1998.
La termenul din 23.09.2013, tribunalul a invocat din oficiu excepția prematurității cererii în raport de dispozițiile OUG nr.10/2013.
Prin sentința civilă nr. 4307/23.09.2013, Tribunalul București – Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția prematurității și a respins acțiunea ca prematură.
Pe aspectul prematurității cererii, tribunalul a reținut că potrivit art. I alin.1 și 2 din OUG nr.10/2013, începând cu data intrării în vigoare a acestei ordonanțe de urgență, plata despăgubirilor stabilite potrivit dispozițiilor legii nr.9/1998, ale legii nr.290/2003, precum și ale legii nr.393/2006 se face în tranșe anuale egale, eșalonat pe o perioadă de 10 ani, începând cu anul următor datei emiterii titlului de plată. Cuantumul unei tranșe nu poate fi mai mic de 20.000 lei. Prevederile alin.1 se aplică în mod corespunzător și titlurilor de plată emise și neachitate integral până la data intrării în vigoare a acestei ordonanțe de urgență. Plata tranșelor se face începând cu 1 ianuarie 2014.
Prin urmare, în condițiile în care a intervenit un act normativ care reglementează modalitatea de plată a titlurilor emise în baza acestor legi de reparație, iar termenele prevăzute de legiuitor nu au fost împlinite, nici măcar termenul pentru plata primei tranșe, acesta fiind 1 ianuarie 2014 în cazul reclamantului, excepția prematurității este întemeiată, iar acțiunea va fi respinsă ca prematur formulată.
Împotriva hotărârii Tribunalului București-Secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal au formulat recurs reclamanții D. G., U. F. M. și D. B. M., înregistrat pe rolul Curții de Apel București-Secția a VIII-a la data de 02.12.2014, solicitând casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului București.
Arată recurenții că prima instanță a aplicat greșit legea atunci când a respins acțiunea formulată ca prematur introdusă, deoarece a încălcat prevederile art. 1 din Protocolul adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția") și art. 6 din Convenție, prevederi cărora orice instanță trebuie să le dea întâietate în temeiul art. 20 din Constituție.
În concret, prin Hotărârea nr. 3843/22.05.2009 autoarei recurenților i-au fost acordate despăgubiri, a căror plată a fost eșalonată potrivit HG nr. 753/1998 în 2 ani consecutivi. La data introducerii cererii de chemare în judecată, cei doi ani expiraseră deja, astfel că dreptul la plata imediată a despăgubirilor era deja născut și câștigat reclamanților și trebuia respectat ca un drept de proprietate.
În mod eronat prima instanță nu a dat aplicare prevederilor art. 20 din Constituție coroborate cu art. 1 din Protocolul adițional la Convenție în detrimentul art. 1 alin. (2) din OUG nr. 10/2013, care nu era în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată, dar care prin această prevedere normativă a reglementat aplicarea sa și titlurilor de plată emise și neachitate integral anterior intrării sale în vigoare, deși executarea acestor titluri de plată fusese deja eșalonată o dată.
Prin Hotărârea nr. 3843/22.05.2009, în temeiul Legii nr. 9/1998, autoarei recurenților i-a fost recunoscut dreptul la despăgubiri și a dobândit o creanță asupra statului. Potrivit art. 44 alin. (1) din Constituție, creanțele asupra statului sunt garantate. Același articol dispune că legea stabilește conținutul și limitele acestor drepturi. Desigur, limitarea acestor drepturi trebuie să fie proporțională cu scopul urmărit și în mod obligatoriu să nu afecteze însăși substanța acestor drepturi.
În concret, conținutul și limitele creanței asupra statului dobândită de autoarea subsemnaților au fost stabilite prin Legea nr. 9/1998 și prin HG nr. 753/1998, care au stabilit eșalonarea acesteia. Această limitare privind valorificarea dreptului de creanță asupra statului a avut în vedere necesitatea menținerii unui echilibru bugetar și a fost proporțională cu scopul urmărit, întrucât tranșele de despăgubiri reglementare de 40 și 60%, precum și intervalul de plată a acestora - în 2 ani consecutivi, câte o tranșă pe an nu afectau însuși dreptul la despăgubiri în esența acestuia.
Raportat la prevederile Legii nr. 9/1998 și ale HG nr. 753/1998, având în vedere prevederile Potrivit art. 44 alin. (1) din Constituție, coroborate cu prevederile art. 20 din Constituție, prima instanță ar fi trebuit să dea eficiență prevederilor internaționale în domeniul drepturilor omului și prevederilor constituționale și să nu aplice OUG nr. 10/2013, cu consecința respingerii excepției prematurității.
Prin acest mod de soluționare a dosarului și prin refuzul său de a aplica prevederile Convenției și a Protocolului, deși acestea erau aplicabile și superioare legislației naționale, prima instanță a transformat dreptul lor de a-și obține despăgubirile datorate de stat într-un drept iluzoriu, afectându-l în însăși substanța sa, și a pronunțat deci o soluție nelegală. Remedierea acestei situații poate fi obținută prin casarea sentinței nelegale și trimiterea cauzei spre rejudecare, pe fondul cererii de chemare în judecată, având în vedere că prima instanță a pronunțat sentința fără a intra în cercetarea fondului.
Sentința este nelegală având în vedere constatarea neconstituționalității prevederilor O.U.G. nr. 10/2013, acestea sunt și motivele, în esență, pentru care Curtea Constituțională a admis o excepție de neconstituționalitate formulată cu privire la prevederile OUG nr. 10/2013 și a constatat în Decizia nr. 528/2013 că prevederile OUG nr. 10/2013 sunt neconstituționale deoarece durata termenului în care a fost eșalonată plata despăgubirilor nu este una rezonabilă, aceasta aducând atingere însăși substanței dreptului celor cărora li s-a recunoscut dreptul de a beneficia de despăgubiri și care au dobândit astfel o creanță asupra statului.
În Decizia nr. 528/2013 Curtea Constituțională a constatat de asemenea că „măsura instituită prin ordonanța de urgență criticată, de reeșalonare a unor debite ale statului pe o durată de 10 ani, nu poate fi considerată una de natură a menține un just echilibru între interesele debitorului - stat și creditorului - persoana îndreptățită la despăgubiri, ci, dimpotrivă, se poate aprecia că persoana îndreptățită suportă o sarcină disproporționată și excesivă în privința dreptului său de a beneficia de despăgubirile acordate prin lege".
Chiar dacă această decizie a fost pronunțată după data pronunțării sentinței recurate și a fost publicată în Monitorul Oficial în ianuarie 2014, aceasta produce efecte și în litigiul dedus judecății. în cererea de chemare în judecată, subsemnații am argumentat inaplicabilitatea OUG nr. 10/2013 în esență pentru aceleași motive pentru care a fost constatată neconstituționalitatea acesteia.
Potrivit doctrinei, efectul „pentru viitor" al deciziilor Curții Constituționale trebuie nuanțat și analizat cu mare atenție. Astfel, este cert că aceste decizii se aplică acelor situații care la data pronunțării lor nu erau născute încă, dar efectele pentru viitor ale acestor decizii se produc și în cazul unor situații născute anterior pronunțării lor, dar neepuizate la momentul emiterii deciziei privind neconstituționalitatea unei prevederi legale esențiale pentru analiza acelei situații, pentru aplicarea corectă a principiului neretroactivității.
În concret, într-un litigiu instanța apreciază asupra situației de fapt în raport de legea în vigoare la data nașterii acesteia, dar făcând distincție între consecințele deja trecute, epuizate ale actului supus analizei și consecințele încă nerealizate ale acestuia. Acestea din urmă se vor supune legii noi, sub imperiul căreia se îndeplinesc.
În litigiul dedus judecății, în situația în care instanța nu ar da eficiență Deciziei nr. 528/2013, aceasta ar aplica în continuare prevederile OUG nr. 10/2013, conform cărora eșalonarea ar urma să dureze 10 ani. Ca urmare, subsemnații s-ar găsi tocmai în ipoteza unei situații născute anterior deciziei de neconstituționalitate, ale cărei efecte nu erau epuizate anterior pronunțării acesteia.
Până la momentul tranșării irevocabile a unui litigiu prin raportare la o prevedere legală, acea prevedere se bucură de o prezumție de constituționalitate care își produce efectele definitiv în momentul în care cauza este soluționată irevocabil. Dacă însă anterior acestui moment prezumția de constituționalitate este răsturnată prin admiterea unei excepții de neconstituționalitate și declararea acesteia neconstituțională, este cert că instanța nu poate soluționa litigiul ignorând decizia Curții Constituționale.
Rațiunea pentru care a fost instituită regula neretroactivității deciziilor CCR era aceea de a nu bulversa situațiile juridice apărute sub imperiul legii vechi și care și-au epuizat deja efectele, garantând astfel aplicarea principiului securității raporturilor civile. Acest principiu nu este însă încălcat atunci când cu privire la unele situații juridice exista deja o dispută în curs de soluționare, căci principiul securității juridice are în vedere interdicția de a deranja un status quo stabilit cu titlu irevocabil, indiferent de soluția stabilită. Or, acesta nu este cazul în litigiul concret dedus judecății, în care reclamantele nu au în vedere bulversarea unor situații juridice intrate deja în puterea lucrului judecat.
Astfel, în aplicarea corectă a principiului neretroactivității, în cadrul procesului în curs de desfășurare consecințelor și efectelor încă nerealizate ale situațiilor juridice deduse judecății se va aplica regimul juridic nou creat prin invalidarea, în întregime sau în parte, ca neconstituțională a ordonanței care are legătură cu soluționarea cauzei.
Din jurisprudența Curții Constituționale rezultă de asemenea că deciziile pronunțate de aceasta se aplică în cauzele pendinte pe rolul instanțelor, deci în acele situații juridice care nu au devenit facta praeterita ca urmare a necontestării acestora. Prin cauze pendinte Curtea Constituțională înțelege cauzele aflate pe rolul instanțelor judecătorești la data publicării deciziei CCR, cauze în care dispozițiile declarate neconstituționale sunt aplicabile, dar nu s-a dispus sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a acelor prevederi legale până la publicarea deciziei Curții Constituționale.
A raționa altfel ar constitui o discriminare nepermisă a subsemnaților situația în care acțiunea lor ar fi respinsă ca prematură, numai pentru că decizia de neconstituționalitate nu a fost pronunțată pe parcursul soluționării dosarului, în timp ce o altă cerere căreia i-ar fi fost aplicabile prevederile OUG nr. 10/2013, ca și subsemnaților, ar putea beneficia de judecarea acesteia pe fond, pentru simplul motiv că la data pronunțării și ulterior a publicării deciziei de neconstituționalitate aceasta nu ar fi fost încă soluționată în primă instanță. Ca urmare, pentru respectarea prevederilor art. 16 din Constituție, instanța de control judiciar trebuie să dea eficiență prevederilor Deciziei nr. 528/2013 și să caseze sentința pronunțată de prima instanță exclusiv în temeiul prevederilor OUG nr. 10/2013.
Persoanele fizice și persoanele juridice trebuie să beneficieze de egalitate în fața legii și de un tratament egal, nediscriminatoriu, conform principiului că situațiile identice trebuie tratate în mod identic. Or, atâta vreme cât litigiul demarat de autoarea recurenților și continuat de aceștia nu fusese soluționat irevocabil anterior emiterii și publicării deciziei nr. 528/2013, este cert că aceștia se află în aceeași situație din punct de vedere juridic cu o persoană îndreptățită la despăgubiri care ar fi introdus cererea de chemare în judecată înainte de emiterea și publicarea Deciziei Curții Constituționale, dar această cerere ar fi primit prim termen de soluționare după publicarea Deciziei nr. 528/2013.
De asemenea, Curtea Constituțională nu a condiționat aplicarea deciziilor sale în litigiile în curs de ridicarea unei excepții de neconstituționalitate anterior publicării deciziei, întrucât ceea ce are relevanță în privința aplicării acesteia este ca raportul juridic să nu fie definitiv consolidat, iar nu exercitarea unui mijloc procesual de apărare. De altfel, prin admiterea excepției de neconstituționalitate se produc și efecte erga omnes. Ca urmare, o atare condiționare ar fi produs consecințe discriminatorii între cetățenii aflați în aceeași situație juridică de părți într-un proces în care dispozițiile declarate neconstituționale sunt aplicabile, astfel că soluționarea sa depinde de decizia pronunțată de Curtea Constituțională.
În drept, recurenții-reclamanți au invocat dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 304 pct. 9 C.pr.civ. 1865, art. 3041 C.pr.civ. 1865, art. 312 alin. (3) teza a II-a C.pr.civ. 1865, art. 274 C.pr.civ. 1865, art. 16 din Constituție, art. 20 din Constituție, art. 44 alin. (1) din Constituție, art. 6 din Convenție, art. 1 din Protocolul adițional la Convenție.
Intimatul-pârât M. FINANȚELOR PUBLICE a formulat întâmpinare la data de 27.01.2015, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Motivele invocate în recurs nu sunt de natura să conducă la schimbarea soluției instanței de fond, fapt pentru care va rugam sa respingeți recursul ca nefondat.
Arată că sentința recurată a fost pronunțată în concordanță cu prevederile legale în vigoare la acea dată, O.U.G. nr. 10/2013 pentru plata eșalonată a despăgubirilor stabilite potrivit dispozițiilor Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la C. la 7 septembrie 1940, ale Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensații cetățenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul H., ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de P. între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, precum și ale Legii nr. 393/2006 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea fostului Regat al Sârbilor, Croaților și Slovenilor, în urma aplicării Protocolului privitor la câteva insule de pe D. și la un schimb de comune între România și Iugoslavia, încheiat la Belgrad la 24 noiembrie 1923, și a Convenției dintre România și Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, relativă la regimul proprietăților situate în zona de frontieră, semnată la Belgrad la 5 iulie 1924, precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 9/1998, Legii nr. 290/2003 și Legii nr. 393/2006.
Ulterior pronunțării Sentinței civile nr. 4307 din 23.09.2013, Curtea Constituțională a declarat prevederile O.U.G. nr. 10/2013 ca fiind neconstituționale, prin Decizia nr. 528 din 12.12.2013, publicată în Monitorul Oficial nr. 63 din 24.01.2014.
Așadar, în raport de dispozițiile art. 147 alin. 4 din Constituția României care prevede că „Deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt obligatorii si au putere numai pentru viitor.", hotărârea instanței de fond, pronunțată anterior deciziei Curții, este temeinică și legală.
Totodată, este important de reținut că legiuitorul, luând act de criticile Curții Constituționale referitoare la prevederile O.U.G. nr. 10/2013, a remediat aspectele de neconstituționalitate constatate adoptând Legea nr. 164 din 11.12.2014, privind unele măsuri pentru accelerarea și finalizarea procesului de soluționare a cererilor formulate în temeiul Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la C. la 7 septembrie 1940, precum și al Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensații cetățenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord si Ținutul Herta, ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de P. între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, și pentru modificarea unor acte normative, în concordantă cu cerințele Curții Constituționale.
Referitor la speța de față, recurenții-reclamanți se regăsesc în ipotezele prevăzute de dispozițiile Legii nr. 164 din 11.12.2014, art. 3, alin. 2.
Totodată, alin. 1 al art. 10 din Legea nr. 164 din 11.12.2014, stabilește că: „Plata despăgubirilor stabilite prin actele administrative prevăzute la art. 9 lit. a) și b) se efectuează în ordinea cronologică a emiterii acestora, în tranșe anuale egale, eșalonat, pe o perioadă de 5 ani, începând cu data de 1 ianuarie 2015.".
Așadar, potrivit noii reglementări, în cursul anului 2015, recurenții sunt îndreptățiți să primească prima tranșă din cota cuvenită antecesoarei acestora, D. L., potrivit Hotărârii nr. 3843 din 22.05.2009, emisă de Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, a Legii nr. 290/2003 și a Legii nr. 393/2006, titlul de plată urmând a fi emis de ANRP potrivit ordinii cronologice stabilite în baza tuturor titlurilor de despăgubiri ce urmează a fi achitate în aceleași condiții.
Astfel, în raport de în raport de prevederile alin. 1, art. 10 din Legea nr. 164 din 11.12.2014, prin care s-au stabilit termenele și condițiile în care persoanele îndreptățite urmează să beneficieze de despăgubiri, consideră că acțiunea reclamanților este prematură.
Privitor la pretinsa calitate procesuală a Ministerului Finanțelor Publice în prezenta cauză, arată că potrivit alin. 6 al art. 10 și alin. 1 al art. 11 din Legea nr. 164 din 11.12.2014 privind unele măsuri pentru accelerarea și finalizarea procesului de soluționare a cererilor formulate în temeiul Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la C. la 7 septembrie 1940, /.../, instituția pârâtă are doar obligația de a pune în plată titlurile emise de A. Națională pentru Restituirea Proprietăților:
Art. 10, alin. 6, prevede: „Pentru fiecare tranșă anuală, A. Națională pentru Restituirea Proprietăților emite un titlu de plată. Titlul de plată, în original, se comunică, în cel mult 5 zile de la emitere, Ministerului Finanțelor Publice și persoanelor îndreptățite”.
Art. 11, alin. 1, prevede: „Plata sumelor stabilite prin titlurile de plată se efectuează de către Ministerul Finanțelor Publice, în termen de cel mult 180 de zile de la data emiterii acestora”.
Cu alte cuvinte, în raport cu celelalte instituții implicate în procesul de despăgubire, potrivit prevederilor legale, Ministerul Finanțelor Publice nu are atribuții de soluționare a dosarelor privind acordarea de despăgubiri, instituția noastră având doar o simplă obligație de punere în plată a titlurilor emise de A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, în condițiile și în termenele prevăzute de legiuitor.
Prin urmare, Ministerului Finanțelor Publice nu i se pot imputa nesoluționarea pe cale administrativă a unor dosare privind acordarea de despăgubiri și nici neefectuarea unor plăți potrivit titlurilor de despăgubire, în condițiile care A. Națională pentru Restituirea Proprietăților nu emite titluri de plată pe numele beneficiarilor.
Pentru aceste motive, consideră că în prezenta cauză Ministerul Finanțelor Publice nu poate fi constrâns printr-o hotărâre judecătorească să îndeplinească o obligație de plată, în condițiile în care instituția noastră nu a avut posibilitatea de a o îndeplini de bunăvoie, în termenul de 180 de zile de la data emiterii titlului de plată, potrivit prevederilor legale.
Astfel, nedovedindu-se reaua-credință în executarea obligației prevăzute de legea fi îndeplinită în anumite termene și condiții, considerăm că nu este moral să suportăm cheltuielile de judecată solicitate de recurenți, din moment instituția noastră nu se află în culpă cu privire la neefectuarea plăților, având în vedere că legiuitorul a prevăzut ca efectuarea acestora către beneficiari să se efectueze numai în baza unui titlu de plată, după comunicarea acestuia.
Cum un astfel de titlu de plată nu a fost comunicat instituției noastre, considerăm că în prezenta cauză nu s-a născut o obligație de plată în seama Ministerului Finanțelor Publice.
Așadar, raportat la susținerile de mai sus, apreciem în primul rând, că instituția noastră nu are calitate procesuală pasivă, întrucât nu a fost învestită de A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, potrivit legii, cu obligația legală de punere în plată a titlului prin emiterea și comunicarea acestuia și, în subsidiar, ca prematură, având în vedere că titlul de plată privind prima tranșă va fi emis în cursul anului 2015, „în ordinea cronologică" a emiterii titlurilor de despăgubire.
Intimata-pârâtă A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR a formulat întâmpinare la data de 23.01.2015, prin care a respins respingerea recursului, ca nefondat, pentru următoarele considerente:
În ceea ce privește excepția calității procesuale pasive a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, face următoarele precizări:
În data de 15 decembrie 2014, a fost publicată în Monitorul Oficial al României Legea nr. 164/2014, privind unele măsuri pentru accelerarea și finalizarea procesului de soluționare a cererilor formulate în temeiul Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la C. la 7 septembrie 1940, precum și al Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensații cetățenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul H., ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de P. între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, și pentru modificarea unor acte normative.
Prin Legea nr. 164/2014 a fost reglementată o nouă procedură cu privire la soluționarea dosarelor constituite în temeiul Legii nr. 9/1998, precum și de plată a despăgubirilor.
Astfel, conform art. 3 alin (2) "Dispozițiile prezentei legi referitoare la plata despăgubirilor se aplică cererilor soluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, pentru care nu s-a efectuat plata, cererilor nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, precum și cauzelor aflate pe rolul instanțelor judecătorești, având ca obiect acordarea de despăgubiri în baza Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și a Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare".
Referitor la plata despăgubirilor stabilite în dosarele constituite în baza Legii nr. 9/1998, învederează că, potrivit dispozițiilor imperative ale art. 10 alin (1), plata se efectuează în transe anuale egale, eșalonat, pe o perioadă de 5 ani, începând cu data de 1 ianuarie 2015.
Conform art. 10 alin (6) din lege, pentru fiecare tranșă anuală, A.N.R.P. emite un titlu de plată care se comunică, în cel mult 5 zile de la emitere, Ministerului Finanțelor Publice și persoanelor îndreptățite.
În ceea ce privește plata sumelor stabilite prin titlurile de plată, conform art. 11 alin. (1) aceasta se efectuează de către Ministerul Finanțelor Publice, în termen de 180 de zile de la data emiterii titlurilor.
Prin urmare, învederează faptul că, sub imperiul noii legislații aplicabile în prezenta cauză, sarcina plății revine în mod exclusiv Ministerului Finanțelor Publice, A. Națională pentru Restituirea Proprietăților neavând obligații privind plata despăgubirilor.
Având în vedere aceste aspecte, arată faptul că, în prezent, A.N.R.P. nu mai are calitate procesuală pasivă în cauza de față.
În speță, dosarul reclamanților se încadrează dispozițiilor art. 10 alin (1), coroborat cu art. 9 lit. b, acesta având o decizie emisă înainte de . prezentei legi.
Având în vedere textele de lege menționate, în anul 2015 devine exigibilă doar plata cotei de 1/5 din creanța stabilită prin Decizia nr. 2557/04.12.2009.
Prin urmare, plata întregii creanțe stabilită ca despăgubiri prin Decizia nr. 2557/04.12.2009 emisă de către A.N.R.P nu este exigibilă în momentul de față.
Mai mult, având în vedere că pentru fiecare tranșă anuală, A.N.R.P. emite un titlu de plată, ce se va comunica reclamanților și în baza căruia se va face plata efectivă, prezenta cerere este prematur introdusă.
În ceea ce privește actualizarea despăgubirilor acordate în temeiul Legii nr. 9/1998 apreciem că, în prezenta cauza, sunt aplicabile dispozițiile art. art. 10 alin (4) din Legea nr. 164/2014 potrivit cărora "Sumele neplătite, aferente hotărârilor judecătorești prevăzute la alin. (3) și actelor administrative prevăzute la art. 9 lit. a) și b), se actualizează cu indicele de creștere a prețurilor de consum pentru perioada de la momentul rămânerii irevocabile/definitive, respectiv al emiterii acestora, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, și constituie obligații de plată, în tranșe, în condițiile prezentei legi. Actualizarea sumei se face prin decizie a președintelui Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților".
Având în vedere cele expuse mai sus, învederează faptul că plata despăgubirilor stabilite prin Decizia nr. 2557/04.12.2009 emisă de către A.N.R.P, este prematură.
În drept, intimata-pârâtă a invocat dispozițiile art. 115-118, din Codul de procedură civilă, precum și pe prevederile Legii nr. 9/1998, H. G. Nr. 753/1998, cu modificările și completările ulterioare, respectiv HG. nr.1277/2007,C.E.D.O art.1.
Curtea, analizând actele dosarului și susținerile părților în raport de prevederile legale incidente, constată următoarele:
Soluția de respingere a acțiunii ca prematur formulată este fundamentată pe dispozițiile OUG nr. 10/2013, act normativ ale căror dispoziții au fost declarate neconstituționale ca urmare a admiterii excepției de neconstituționalitate prin Decizia nr. 528 din 12 decembrie 201, publicată după pronunțarea sentinței recurate, la 24 ianuarie 2014.
Prin Decizia Curții Constituționale s-a reținut că „problema ce se impune a fi analizată în continuare este aceea a termenului în care a fost eșalonată plata unei creanțe asupra statului, și anume dacă acest termen este unul rezonabil, de natură a nu afecta, în sensul art. 115 alin. (6) din Constituție, dreptul fundamental la proprietate, pe de o parte, și, pe de altă parte, dacă durata de eșalonare a plății acestei creanțe respectă exigențele caracterului rezonabil al duratei unei proceduri judiciare, în sensul art. 21 alin. (3) din Constituție și art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Jurisprudența Curții Europene a consacrat, cu titlu de regulă, că executarea unei hotărâri, indiferent de instanța care a pronunțat-o, trebuie considerată ca parte integrantă a "procesului", în sensul art. 6 din Convenție, iar în ipoteza în care autoritățile sunt obligate să acționeze în vederea executării unei hotărâri judecătorești și manifestă abstențiune, această conduită este apreciată ca angajând răspunderea statului, în condițiile art. 6 paragraful 1 din Convenție, obligația statului de a asigura celeritatea procedurilor judiciare fiind una de rezultat (a se vedea, spre exemplu, hotărârile din 29 august 1996, 26 septembrie 1996, 19 martie 1997, pronunțate în cauzele Di Pede împotriva Italiei, paragrafele 20 - 24, Zappia împotriva Italiei, paragrafele 16 - 20, Hornsby împotriva Greciei, paragraful 40.)
De asemenea, în jurisprudența sa referitoare la neexecutarea hotărârilor judecătorești definitive și executorii pronunțate de către instanțele interne, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a sancționat nu doar neexecutarea hotărârilor interne, dar și întârzierea în executarea lor, inclusiv prin eșalonarea pe o perioadă nerezonabilă a sumelor datorate.
Astfel, în cauza Hotărârea din 17 iunie 2003, pronunțată în Cauza Ruianu împotriva României, paragraful 65, Curtea europeană a reținut că dreptul la justiție garantat de art. 6 din Convenție protejează în egală măsură și punerea în executare a hotărârilor judecătorești definitive și obligatorii, care, într-un stat ce respectă preeminența dreptului, nu pot rămâne fără efect în defavoarea uneia dintre părți. Prin urmare, executarea unei hotărâri judecătorești nu poate fi împiedicată, anulată sau amânată pe o perioadă lungă de timp.
În sensul jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, caracterul rezonabil al unei proceduri se analizează în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate în jurisprudența instanței de contencios european al drepturilor omului, în special gradul de complexitate a cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente, precum și al importanței pentru părți a obiectului procedurii (a se vedea, spre exemplu hotărârile din 24 februarie 1992, 27 iunie 2000, 6 aprilie 2000, pronunțate în cauzele Pierazzini împotriva Italiei, paragraful 16, Frydlender împotriva Franței, paragraful 43, Comingersoll împotriva Portugaliei, paragraful 19).
S-a reținut că nu este oportun să i se solicite unei persoane care a obținut, în urma unei proceduri judiciare, o creanță împotriva statului să inițieze ulterior o executare silită pentru a obține o reparație. În asemenea cazuri, statul, prin autoritățile sale, trebuie să ia toate măsurile necesare executării, iar sistemul bugetar al statului, lipsa de fonduri sau a altor resurse nu îl pot scuti pe acesta de obligația sa, în baza Convenției, de a garanta fiecărei persoane dreptul la executarea unei hotărâri judecătorești definitive într-un interval de timp rezonabil (a se vedea, spre exemplu, hotărârile din 27 mai 2004 și 15 ianuarie 2009, pronunțate în cauzele Metaxas împotriva Greciei, paragraful 19, și Burdov împotriva Rusiei, paragrafele 34 - 35).
Mai mult, o omisiune din partea autorităților de a se conforma într-un termen rezonabil unei hotărâri definitive poate genera o încălcare a prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenție și a celor cuprinse în art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în special atunci când obligația de executare a deciziei în cauză îi aparține unei autorități administrative (a se vedea, în acest sens, hotărârile din 27 mai 2004 și 29 septembrie 2005, pronunțate în cauzele Metaxas împotriva Greciei, paragrafele 26 și 31, și T. împotriva României, paragrafele 27, 39 și 40).
De asemenea, s-a statuat că pot exista situații în care circumstanțe particulare pot justifica întârzierea în executarea unei hotărâri, însă întârzierile nu pot fi de așa natură încât să afecteze însăși substanța dreptului garantat prin art. 6 paragraful 1 din Convenție (a se vedea hotărârile din 19 martie 1997, 15 ianuarie 2009, 6 martie 2003, pronunțate în cauzele Hornsby împotriva Greciei, paragraful 40, Burdov împotriva Rusiei, paragrafele 34 - 35, și Jasiuniene împotriva Lituaniei, paragraful 27).
În prezenta cauză, Curtea reține că în temeiul Legii nr. 9/1998, republicată, al Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, și al Legii nr. 393/2006, statul român s-a obligat să plătească foștilor proprietari și moștenitorilor acestora compensații bănești pentru anumite imobile abandonate pe foste teritorii ale României, în urma modificării granițelor survenite înainte și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Astfel, deciziile definitive de plată a despăgubirilor (concretizate fie în hotărârile comisiilor județene, respectiv a municipiului București, pentru aplicarea celor trei acte normative precizate, fie în deciziile Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, fie în hotărârile judecătorești definitive prin care s-a exercitat controlul judecătoresc asupra actelor administrative de plată a despăgubirilor) au generat un drept de creanță asupra statului care beneficiază de protecție constituțională, în condițiile art. 44 alin. (1) din Legea fundamentală, dând naștere în patrimoniul persoanelor îndreptățite la despăgubiri, unui "bun", în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.
În acest context, Curtea consideră că emiterea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 10/2013, în temeiul căreia executarea integrală a unei creanțe asupra statului ar avea loc în decursul a 10 ani, este de natură a nu răspunde cerinței termenului rezonabil ce se circumscrie noțiunii de proces echitabil, care include și faza executării, afectând, în acest mod, drepturi fundamentale ale cetățeanului, respectiv dreptul la un proces echitabil și dreptul de proprietate.
De altfel, conceptul de termen rezonabil al unei proceduri judiciare nu poate fi considerat respectat, în condițiile în care Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 10/2013 instituie o a doua eșalonare a plății unei creanțe asupra statului”.
Astfel cum s-a reținut în jurisprudența Curții Constituționale, a instanțelor de judecată, precum și în doctrină, în interpretarea dispozițiilor art. 147 din Constituție, o decizie de admitere a excepției de neconstituționalitate va avea efecte, după publicare, asupra tuturor cauzelor în curs de judecată în care nu s-a statuat definitiv asupra raportului juridic dedus judecății, cu privire la care dispozițiile legale declarate neconstituționale sunt aplicabile.
Efectele pentru viitor ale acestor decizii se produc și în cazul unor situații născute anterior pronunțării lor, dar neepuizate la momentul emiterii deciziei privind neconstituționalitatea unei prevederi legale esențiale pentru analiza acelei situații, pentru aplicarea corectă a principiului neretroactivității.
Având în vedere aceste considerente, Curtea va admite recursul și în conformitate cu prevederile art. 312 alin. 5 C.p.civ, va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Aspectele puse în discuție prin întâmpinările, respectiv notele scrise formulate de recurenți, referitoare la interpretarea și aplicarea dispozițiilor Legii nr. 164/2014, față de situația de fapt din speță, calitatea procesuală a părților, sunt aspecte care vor fi analizate de instanța de fond, având în vedere că prin sentința supusă recursului a fost soluționată doar excepția prematurității în aplicarea dispozițiilor OUG nr. 10/2013.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurenții-reclamanți D. L., D. G., D. B. M., U. M. F. și C. D., împotriva sentinței civile nr. 4307/23.09.2013 pronunțate de Tribunalul București – Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR și M. FINANȚELOR PUBLICE.
Casează sentința și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 12.02.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
Z. G. L. D. G. Ș. A.
GREFIER
M. I.
Red. AȘ/ 2 ex.
Jud. fond M. R. E. – Tribunalul București
| ← Obligaţia de a face. Decizia nr. 915/2015. Curtea de Apel... | Pretentii. Decizia nr. 236/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
