Anulare act administrativ. Decizia nr. 291/2015. Curtea de Apel CONSTANŢA

Curtea de Apel CONSTANŢA - Sentințe și decizii de contencios administrativ și fiscal / 2015

Decizia nr. 291/2015 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 12-03-2015 în dosarul nr. 8002/118/2013

Dosar nr._

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL C.

SECȚIA A II-A CIVILĂ,

DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL

DECIZIA CIVILĂ NR.291

Ședința publică din 12.03.2015

Completul compus din:

PREȘEDINTE C. R.

Judecător A. P.

Judecător G. P.

Grefier D. S.

S-a luat în examinare recursul în contencios administrativ și fiscalpromovat de recurenta pârâtă C. JUDEȚEANĂ DE PENSII (CJP) C., cu sediul în C., ., județ C., împotriva Sentinței civile nr.2183/25.09.2014 pronunțată de Tribunalul C. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimata reclamantă R. C., cu sediul în C., ., județ C., având ca obiect anulare act administrativ.

La apelul nominal făcut în ședința publică pentru recurenta pârâtă consilier juridic T. E. în baza delegației nr.2710/10.03.2015, pe care o depune la dosar – fila 26, iar pentru intimata reclamantă se prezintă av.P. V.-M., în baza împuternicirii avocațiale ./_/16.12.2014 (fila 10 dos.).

Procedura de citare este legal îndeplinită, cu respectarea dispozițiilor art. 153 și următoarele NCPC.

S-a făcut referatul oral asupra cauzei de către grefierul de ședință, prin care s-au evidențiat părțile, obiectul litigiului, mențiunile privitoare la modalitatea de îndeplinire a procedurii de citare, stadiul procesual, precum și faptul că:

- recursul este motivat și scutit de plata taxei judiciare de timbru;

- intimata reclamantă a depus concluzii scrise;

- s-a solicitat judecata cauzei în lipsă, conform dispozițiilor art.223 NCPC.

La solicitarea instanței, reprezentanții părților învederează că nu mai au cereri prealabile de formulat, înscrisuri de depus, nici excepții de invocat, apreciind dosarul în stare de judecată, solicitând acordarea cuvântului pentru dezbateri.

Curtea față de susținerile reprezentanților părților precum că nu mai au cereri prealabile de formulat, înscrisuri de depus, nici excepții de invocat, apreciind cauza în stare de judecată, acordă cuvântul pentru dezbateri.

Consilier juridic T. E. având cuvântul pentru recurenta pârâtă învederează instanței că intimata reclamantă R., nu a depus copii ale taloanelor de plată a drepturilor de pensie din luna precedentă celei pentru care se solicită abonamentul, pentru a se dovedi calitatea de asigurat.

Consideră că, instanța de fond a acordat cheltuieli de judecată în cuantum de 4.603 lei cu încălcarea dispozițiilor legale, neraportându-se la valoarea pricinii și la munca depusă, iar pentru recurs, onorariul avocatului în cuantum de 3.000 lei este vădit disproporționat, în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei.

Solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, depunând concluzii scrise.

Av.P. V.-M. având cuvântul pentru intimata reclamantă, învederează instanței că, R. în perioada aprilie - mai - decembrie 2013 a efectuat transport gratuit în favoarea asiguraților, care au probat calitatea de beneficiari ai legilor speciale, însă recurenta în mod neîntemeiat a susținut condiționarea eliberării abonamentelor de transport gratuit, de prezentarea altor dovezi decât cele statuate de legiuitor.

Se arată că, instanța de fond în mod corect a concluzionat că obligația de plată a contravalorii transportului gratuit, efectuat de către recurentă în favoarea beneficiarilor Legii nr.189/2000 și Decret Lege nr.118/1990, este obligație izvorâtă din lege, astfel că, solicitarea recurentei – respectiv prezentarea talonului de pensie specială – excede textele de lege invocate.

În ce privește dobânda contractuală asumată de părți, în mod echitabil a fost acordată suma de 29.328 lei cu titlu de prejudiciu, pentru neexecutarea obligației bănești, în cauză fiind aplicabile dispozițiile art.1535 alin.1 NCC.

În referire la onorariul avocațial, precizează instanței că acesta a fost stabilit ținând seama de elementele prevăzute de art.132 alin.3 din Statutul profesiei de avocat, fiind proporțional cu amplitudinea activității depuse de avocat.

Solicită respingerea recursului, ca nefondat, depunând practică judiciară.

Curtea, constată dezbaterile încheiate și în baza dispozițiilor art.394 NCPC rămâne în pronunțare.

CURTEA:

Asupra recursului în contencios administrativ și fiscal de față, constată următoarele:

Prin acțiunea adresată Tribunalului C. și înregistrată sub nr._ /04.09.2013, astfel cum a fost precizată, reclamanta R. C. a chemat în judecată pârâta C. JUDEȚEANĂ DE PENSII (CJP) C., solicitând ca prin hotărâre judecătorească să se dispună:

- obligarea pârâtei la plata sumelor de_ lei reprezentând contravaloare prestații de transport urban gratuit efectuat de R. C. în favoarea beneficiarilor Legii nr.189/2000 și Decretului-Lege nr.118/1990, în perioada aprilie-mai 2013 și decembrie 2013, conform documentelor justificative depuse la dosar;

- actualizarea cu rata inflației la data plății;

- obligarea pârâtei la plata sumei de 29.328 lei dobândă contractuală penalizatoare, precum și daune interese minimale, conform art.10 din Legea nr.72/2013, în valoare de 160 Euro, la cursul valutar din data plății;

- obligarea pârâtei la plata tuturor cheltuielilor – taxă judiciară de timbru, onorariu avocat,

cu motivația în esență că, reclamanta în calitate de operator de transport public local a efectuat transportul gratuit urban în favoarea beneficiarilor Legii nr.189/2000 și Decretului-Lege nr.118/1990, emițând legitimații nominale, în perioada de referință părțile derulând Convenția nr.9555/26.08.2003 cu valabilitate până la data de 31.12.2010, iar raportul obligațional a început în luna octombrie 2009 când pârâta a refuzat decontarea prestației efective.

Prin Sentința civilă nr.2183/25.09.2014 Tribunalul C. a admis în parte cererea precizatoare, dispunând obligarea pârâtei să achite reclamantei suma de 208.230 lei reprezentând contravaloare servicii de transport aferentă perioadei aprilie – mai 2013, respectiv decembrie 2013, actualizată cu rata inflației la data plății și 29.328 lei reprezentând dobânda potrivit Convenției nr.4130/1962 din 27.03.2013, respingând celelalte pretenții ca nefondate și obligând pârâta să achite reclamantei suma de 4.603 lei – cheltuieli de judecată, cu motivația din acea hotărâre.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs CJP C., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, cu indicarea temeiului de drept prevăzut de art.488 NCPC, cu următoarea motivație, în esență:

„Greșit instanța de fond nu a luat în considerare faptul că suma solicitată de 208.780 lei se compune din:

-refuzuri la plată în valoare de 153.450 lei – luna aprilie 2013,

-refuzuri la plată în valoare de 50.380 lei – luna mai 2013,

ce au avut ca motiv de refuz nerespectarea art.3 alin.2, coroborat cu art.8 lit.b din Convenția nr.4130/1962/27.03.2013, pentru care intimata nu a depus copii ale taloanelor de plată a drepturilor de pensie din luna precedentă celei pentru care s-a solicitat abonamentul, și

-refuzuri la plată în valoare de 4.950 lei – luna decembrie 2013,

ce au avut ca motiv de refuz nedepunerea taloanelor prin care să dovedească calitatea de beneficiari ai legilor speciale”,

atâta timp cât, Convenția nr.4130/1962/27.03.2013 produce efecte de la data de 01.04.2013, intimata având obligația prezentării spre decontare a taloanelor aferente lunii precedente, respectiv martie 2013, celelalte taloane aferente lunilor precedente nefăcând obiectul convenției sus-menționate.

„Greșit instanța de fond a obligat recurenta la actualizarea debitului cu rata inflației la data plății”, refuzul recurentei de a plăti fiind justificat, conform art.8 din Convenția nr.4130/1962/27.05.2013, intimata neavând nici un prejudiciu efectiv și nici un prejudiciu nerealizat cauzat de recurentă, întrucât CJP nu poate cădea în pretenții pentru refuzul nejustificat al unor facturi.

„Greșit instanța de fond a dispus obligarea recurentei la plata sumei de 29.328 lei, reprezentând dobânda potrivit Convenția nr.4130/1962/27.05.2013”, CJP nefiind în situația unei întârzieri la plată, instanța reținând că, potrivit art.6 din convenția părților, CJP se obliga să achite contravaloarea prestației în termen de 30 de zile, sub sancțiunea aplicării unei dobânzi de 0,04% /zi de întârziere, dar nu a avut în vedere condiția respectării termenului limită de primire a documentelor, prevăzut de art.5 alin.3 din Convenție.

Solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Prin întâmpinare, intimata reclamantă R. C. solicită respingerea recursului ca nefondat, cu motivația în esență că, cele două părți au tratat diferit asigurarea transportului urban, în timp ce R. a înțeles să efectueze prestația în favoarea tuturor persoanelor care au dovedit că sunt beneficiari de drepturi, recurenta CJP a solicitat ca eliberarea legitimației ce permite gratuitatea pe mijloacele de transport în comun, să fie condiționată de talonul de pensie specială din luna anterioară pentru care se solicită gratuitatea.

Față de prejudiciul pentru neexecutarea obligației de plată a contravalorii transportului urban gratuit prevăzut de lege, arată intimata reclamantă că, în mod legitim a fost reținută de către instanța de fond obligația de plată solicitată ca titlu de dobândă, fiind îndeplinite elementele răspunderii contractuale.

Examinând cauza sub aspectul și în limitele motivelor de casare arătate, Curtea constată că, instanța de fond a făcut o aplicare corectă a dispozițiilor de drept material incidente în cauză, astfel că, văzând și dispozițiile art.496 alin.1 NCPC, apreciază în sensul respingerii recursului ca nefondat și având în vedere că, sesizarea instanței s-a făcut sub imperiul legii noi de procedură, în cauză sunt aplicabile dispozițiile art.499 NCPC, potrivit cu care: „Prin derogare de la prevederile art.425 alin.1 lit. b, hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.”

Față de probatoriul administrat conform art.249 NCPC, potrivit căruia: „Cel ce face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege”, Curtea reține următoarele:

Instanța a fost investită la data de 04.09.2013, de către reclamanta R. C. cu acțiune ulterior precizată, cu obiect:

- obligarea pârâtei la plata sumelor de 208.230 lei reprezentând contravaloare prestații de transport urban gratuit efectuat de R. C. în favoarea beneficiarilor Legii nr.189/2000 și Decretului-Lege nr.118/1990, în perioada aprilie-mai 2013 și decembrie 2013, conform documentelor justificative depuse la dosar;

- actualizarea cu rata inflației la data plății;

- obligarea pârâtei la plata tuturor cheltuielilor – taxă judiciară de timbru, onorariu avocat.

Acestea sunt condițiile în care recurenta pârâtă a formulat prezentul recurs, criticând hotărârea pronunțată de instanța de fond, pentru considerentele sus-relevate, astfel că, reluând asupra motivelor de recurs, ce în ansamblul lor fac referire la „greșita admitere a acțiunii dedusă judecății”, Curtea reține:

În referire la situația de fapt,

În vederea aplicării prevederilor Decretului – Lege nr.118/1990, a Ordonanței Guvernului nr.105/1999 și a OUG nr.214/1999, părțile au perfectat Convenția înregistrată sub nr.1962 la R. C. și sub nr.4130 la CJP C., la data de 27.03.2013, prin care fiecare și-au asumat drepturi și obligații, obiectul convenției constituindu-l, potrivit art.1 „Asigurarea transportului urban gratuit cu mijloace de transport în comun aparținând societății cu capital de stat (autobuz, troleibuz, tramvai) pentru beneficiarii Decretului – Lege nr.118/1990, Ordonanței Guvernului 105/1999, aprobată și modificată prin Legea nr.189/2000, cu modificările și completările ulterioare și ai OUG nr.214/1999 cu modificările și completările ulterioare”.

Potrivit art.12 din Convenție „Intră în vigoare începând cu data de 01.04.2013 și este valabilă până la data de 30.04.2013, putând fi prelungită de comun acord, la cererea părților”, părțile convenind expres în conținutul art.11 că: „Prevederile convenției pot fi modificate de comun acord de părțile contractante printr-un act adițional, cu respectarea prevederilor legale în vigoare”, iar în art.13 că: „Consimt de comun acord ca prevederile convenției să nu influențeze asupra litigiilor de la momentul semnării”.

Probatoriul administrat în cauză, în considerarea dispozițiilor art.249 NCPC, face dovada incontestabilă în accepțiunea Curții că, în executarea convenției, pentru perioada supusă analizei respectiv aprilie – mai 2013, precum și decembrie 2013, intimata reclamantă a efectuat prestații de transport gratuit pentru categoriile de persoane ce fac obiectul convenției, emițând în acest sens facturile fiscale nr._ și nr._, ambele din 30.04.2013; nr._ și nr._, ambele din 31.05.2013, respectiv nr._/31.12.2013 (filele 27 și 29 dos.fond vol.I).

În egală măsură, același probatoriu reține Curtea a face dovada că, recurenta a comunicat cu adresele nr.8221/31.05.2013, respectiv nr.7576/27.06.2013 (filele 32 – 33 dos.fond vol.I), refuzul la plată a sumei totale de 153.450 lei, rezultată din facturile nr._ și nr._, ambele din 30.04.2013, respectiv suma de 50.380 lei rezultată din facturile nr._ și nr._, ambele din 31.05.2013, cu motivația în esență că, refuzul se datorează „nerespectării art.3 alin.2, coroborat cu art.8 lit.b din Convenția încheiată de părți și înregistrată sub nr.1962/27.03.2013, respectiv nr.4130/27.03.2013”.

Astfel, după cum rezultă din adresa nr.1431/31.01.2014 recurenta pârâtă încunoștințează R. și despre refuzul la plată pentru factura nr._ din 31.12.2013 pentru suma de 440 lei, cu motivația în esență că, pe unul din cupoane nu se regăsește semnătura (cupon nr._), iar pentru cupoanele nr._; nr._ și nr._, s-a constatat lipsă cupon DL nr.118/1990 (fila 182 dos.fond vol.I).

În atare situație, procedând la examinarea Convenției nr.1962/4130 din 27.03.2013 intervenită între părți, Curtea reține:

Potrivit art.3 alin.2 din Convenție:

„Eliberarea abonamentelor se efectuează pe baza buletinului de identitate/carte de identitate (copie), a deciziei/hotărârii de acordare a calității de beneficiar al Legii (copie) și a copiei talonului de plată a drepturilor din luna precedentă celei care se solicită abonamentul…”

Potrivit art.8 din Convenție:

„CTP verifică și poate refuza plata sumelor înscrise în documentația înaintată spre decontare, pentru următoarele motive:

a)decesul beneficiarului Legii;

b)neconcordanța privind datele înscrise în documentele înaintate spre decontare…”

Totodată, Curtea observă că, în conținutul art.5 alin.1 din Convenție, părțile au stipulat „R. C. întocmește tabelul nominal (Anexa nr.1) cu beneficiarii Legii care au primit abonament de călătorie, centralizatorul de decont (Anexa nr.2) al lunii respective și anexă copii ale taloanelor de plata drepturilor acordate beneficiarilor Legii cărora li s-au acordat abonamente… (alin.2)…”

iar, în conținutul aceluiași articol alin.3 s-a prevăzut: „Transmiterea către CTP a documentelor prevăzute la alin.1, inclusiv pe suport magnetic (Anexa nr.1) în vederea decontării contravalorii abonamentelor lunare acordate beneficiarilor Legii se face lunar, până la data de 15 ale lunii curente pentru luna anterioară”, în același articol alin.4 , consemnându-se: „Predarea taloanelor de plată acordate beneficiarilor Legii (în copie) se face pe baza unui proces verbal, cuprinzând numărul de taloane. Verificarea acestora se face de către CTP”.

Mai reține Curtea a fi de necontestat că, intimata reclamantă R. C. a efectuat serviciul public de transport în comun, cu regim de gratuitate în favoarea persoanelor beneficiari ai prevederilor DL nr.118/1990, respectiv Legii nr.189/2000, în conformitate cu dispozițiile cuprinse în Legea nr.51/2006 privind serviciile comunitare și utilități publice, care în conținutul art.1 prevede:

A..1 - Prezenta lege stabilește cadrul juridic și instituțional unitar, obiectivele, competențele, atribuțiile și instrumentele specifice necesare înființării, organizării, gestionării, finanțării, exploatării, monitorizării și controlului furnizării/prestării reglementate a serviciilor comunitare de utilități publice.

A..2 - În înțelesul prezentei legi, serviciile comunitare de utilități publice, denumite în continuare servicii de utilități publice, sunt definite ca totalitatea activităților reglementate prin prezenta lege și prin legi speciale, care asigură satisfacerea nevoilor esențiale de utilitate și interes public general cu caracter social ale colectivităților locale, cu privire la:

a) alimentarea cu apă;

b) canalizarea și epurarea apelor uzate;

c) colectarea, canalizarea și evacuarea apelor pluviale;

d) producția, transportul, distribuția și furnizarea de energie termică în sistem centralizat;

e) salubrizarea localităților;

f) iluminatul public;

g) administrarea domeniului public și privat al unităților administrativ-teritoriale, precum și altele asemenea;

h) transportul public local.

A..3 - Prevederile prezentei legi se aplică serviciilor comunitare de utilități publice definite la alin.2, înființate, organizate și furnizate/prestate la nivelul comunelor, orașelor, municipiilor, județelor, municipiului București și, după caz, în condițiile legii, la nivelul subdiviziunilor administrativ-teritoriale ale municipiilor sau la nivelul asociațiilor de dezvoltare intercomunitară, sub conducerea, coordonarea, controlul și responsabilitatea autorităților administrației publice locale, dacă prin legi speciale nu s-a stabilit altfel.

A..4 - Serviciile de utilități publice fac parte din sfera serviciilor publice de interes general și au următoarele particularități:

a) au caracter economico-social;

b) răspund unor cerințe și necesități de interes și utilitate publică;

c) au caracter tehnico-edilitar;

d) au caracter permanent și regim de funcționare continuu;

e) regimul de funcționare poate avea caracteristici de monopol;

f) presupun existența unei infrastructuri tehnico-edilitare adecvate;

g) aria de acoperire are dimensiuni locale: comunale, orășenești, municipale sau județene;

h) sunt înființate, organizate și coordonate de autoritățile administrației publice locale;

i) sunt organizate pe principii economice și de eficiență;

j) pot fi furnizate/prestate de către operatorii titulari de licență care sunt organizați și funcționează fie în baza reglementărilor de drept public, fie în baza reglementărilor de drept privat;

k) sunt furnizate/prestate pe baza principiului "beneficiarul plătește";

l) recuperarea costurilor de exploatare ori de investiție se face prin prețuri și tarife reglementate sau taxe speciale”.

În raport cu textul de lege sus-citat și având în vedere concluziile Raportului de expertiză contabilă-judiciară efectuat în cauză ( filele 05 – 231 dos. fond. vol.I), reține Curtea că, toate persoanele pentru care au fost eliberate abonamente în perioada de referință, au semnat pentru acestea și îndeplineau condițiile legale de acordare, nefiindu-le ridicat prin nici un document dreptul stabilit prin cele două reglementări incidente, cuantumul prestațiilor de transport efectuate de intimata reclamantă, circumscriindu-se sumei totale de 208.230 lei, cuantum pe care intimata și-a fundamentat pretențiile.

Același probatoriu administrat în cauză reține Curtea a face dovada că, în speță, prin tabelele nominale depuse la dosar, cenzurate de expertul desemnat a întocmi lucrarea de specialitate, s-a făcut dovada efectuării prestațiilor de transport gratuit în favoarea beneficiarilor Legii nr.189/2000 și DL nr.118/1990, în condițiile în care s-a precizat numărul deciziei de stabilire a acestor drepturi, . numărul actului de identitate, codul numeric personal al fiecărui beneficiar, precum și numărul abonamentului eliberat de intimată (filele 212 – 231 dos. fond vol.I), aceasta în condițiile în care, recurenta nu contestă dreptul sau numărul beneficiarilor Legii cu caracter special, ce au beneficiat de transport urban gratuit, ci numai realitatea prestațiilor facturate prin prisma modalității de eliberare a documentelor de transport și a depunerii taloanelor de plată pentru eliberarea acestora.

Odată ce, nu au fost produse dovezi în sensul art.249 NCPC, privind emiterea unor documente de transport fără depunerea taloanelor de plată pentru eliberarea acestora, iar din concluziile Raportului de expertiză rezultă în mod incontestabil că intimata reclamantă „a emis în mod legal pentru beneficiarii Legii nr.189/2000 și DL nr.118/1990 abonamente lunare”, pentru a da posibilitatea persoanelor beneficiare a facilităților prevăzute de lege de a folosi transportul urban în mod gratuit, Curtea reține că, refuzul parțial la plată al facturilor fiscale menționate, apare ca fiind nejustificat, după cum legal și temeinic a reținut și instanța de fond.

Că situația de fapt reală este aceasta, rezultă din prevederile contractuale consemnate de părți în conținutul Convenției, precum și din faptul că, dispozițiile legale citate fac referire atât la dreptul beneficiarilor la un transport gratuit, în mod individual, cât și la obligația pentru stat de a asigura de la bugetul de stat contravaloarea acestor cheltuieli, considerente față de care, reține Curtea că, în mod legal și temeinic instanța de fond a apreciat asupra existenței obligației de plată a contravalorii transportului gratuit, obligație izvorâtă din lege – Legea nr.189/2000 și DL nr.118/1990.

Pentru considerentele sus-relevate, Curtea apreciază în sensul respingerii ca nefondat a motivului de recurs referitor la admiterea acțiunii și obligarea recurentei la plata sumei de 208.230 lei, reprezentând contravaloare servicii de transport aferentă perioadei aprilie-mai 2013, respectiv decembrie 2013, actualizată cu rata inflației la data plății.

În referire la greșita acordare a dobânzilor legale, Curtea reține:

Potrivit art.6 din Convenția părților:

„CTP se angajează să vireze contravaloarea prestației în contul prestatorului…, deschis la Trezoreria Municipiului C. în termen de 30 de zile, după care R. C. poate aplica dobânda de 0,04%/zi, cu condiția respectării termenului limită de primire a documentelor prevăzut la art.5 alin.3 și a deschiderii creditelor bugetare având această destinație, solicitate de către CTP”.

În acest context, având în vedere dispozițiile art.1169 NCC potrivit cărora: „Părțile sunt libere să încheie orice contracte și să determine conținutul acestora, în limita impusă de lege, de ordinea publică și de bunele moravuri”, cu referire la art.1170 NCC conform cu care: „Părțile trebuie să acționeze cu bună-credință, atât la negocierea și încheierea contractului, cât și pe tot timpul executării sale. Ele nu pot înlătura sau limita această obligație”, știut fiind că potrivit art.1270 NCC: „A..1 - Contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante”, ținând seamă de libertatea contractuală ce permite părților să convină asupra condițiilor antrenării răspunderii contractuale, respectiv a determinării anticipate a echivalentului prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării, ori a executării cu întârziere și necorespunzător a obligației de către debitorul său, Curtea apreciază că, legal și temeinic instanța de fond a dispus obligarea recurentei la plata sumei de 29.328 lei, reprezentând dobândă calculată potrivit clauzelor contractuale.

De altfel, prin textele de lege sus-citate legiuitorul a înțeles a nu permite părților să nu-și îndeplinească obligațiile cu „bună-credință” , odată ce, și-au asumat drepturi și obligații reciproce, în speță, fiind îndeplinite elementele răspunderii contractuale pentru că, potrivit art.1166 NCC „Contractul este acordul de voință dintre două sau mai multe persoane, cu intenția de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic”, iar interpretarea clauzelor contractuale trebuie făcută potrivit art.1267 NCC „Unele din altele, dând fiecăruia înțelesul ce rezultă din ansamblul contractului”.

Față de totalitatea reținerilor sus-expuse, și văzând și dispozițiile art.496 alin.1 NCPC, Curtea apreciază în sensul respingerii și acestui motiv de recurs, ca nefondat, sub toate aspectele.

Prin concluzii scrise recurenta învederează suplimentar că, în mod „ Greșit instanța de fond a dispus obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată” în cuantum de 4.603 lei, considerate exagerat de mari, solicitând reducerea acestora, fără însă a avea în vedere că, acest aspect, nu a reprezentat un motiv de recurs formulat în termenul prevăzut de lege, știut fiind că, termenul de recurs este cel prevăzut în art.485 NCPC, iar motivarea recursului se face potrivit art.487 NCPC „…prin însăși cererea de recurs…”, fapt pentru care, Curtea constată a nu putea examina susținerile recurentei, sub acest aspect.

În ceea ce privește cererea intimatei privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Curtea apreciază în sensul admisibilității cererii, pentru că:

Cheltuielile de judecată reprezintă ansamblul sumelor de bani pe care trebuie să le suporte părțile în legătură cu activitatea lor procesuală, de aceea este firesc ca acestea, să achite anticipat anumite cheltuieli, iar la sfârșitul dezbaterilor, ele să fie suportate de partea care a pierdut procesul, în condițiile în care, cheltuielile de judecată au fost efectuate din vina părții datorită căreia s-a promovat acțiunea.

Cu alte cuvinte, reține Curtea că la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată, stă culpa procesuală, respectiv partea din vina căreia s-a purtat procesul, trebuie să suporte cheltuielile făcute justificat de partea ce câștigă, fiind irelevantă susținerea „bunei credințe a părții care a pierdut procesul”, sau „îndeplinirea obligațiilor”, aceasta în condițiile în care, cheltuielile de judecată nu pot fi limitate la finalitatea de a constitui o sancțiune procedurală, ele având și rolul de a despăgubi partea ce câștigă.

În acest context, apreciază Curtea că în mod legal și temeinic, constatând culpa procesuală a pârâtei instanța de fond, a dispus obligarea acesteia către intimata reclamantă la plata cheltuielilor de judecată, în suma de 4.603 lei, știut fiind că, acordarea cheltuielilor de judecată de către instanță, nu se poate face decât în măsura în care se demonstrează efectuarea lor.

Prin aceasta, instanța națională a înțeles a respecta jurisprudența consacrată atât prin hotărârile instanțelor românești, precum și cea consacrată prin cele pronunțate de CEDO – spre exemplificare: Hotărârea din cauza T. T. împotriva României, publicată în M.O. nr.778/2009; Hotărârea din cauza M. împotriva României, publicată în MO nr.752/2010; Hotărârea în cauza Turuș împotriva României, publicată în MO nr.141/2010, Hotărârea în cauza Faimblat împotriva României, publicată în MO nr.141/2009.

În egală măsură, având în vedere dispozițiile art.453 NCPC conform cu care: „Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să plătească acesteia cheltuielile de judecată”, Curtea apreciază că, în speță, au fost produse dovezi de către intimata reclamantă privind cheltuielile de judecată ocazionate de desfășurarea procesului în calea de atac – recurs (fila 25 dos.).

Așa fiind, și respectând jurisprudența Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului, la rândul său, Curtea, ca instanță de control, procedează la examinarea îndeplinirii criteriilor avute în vedere de toate instanțele, în momentul examinării/acordării acestor cheltuieli și anume:

-proporționalitatea;

-amplitudinea și complexitatea activității depuse de apărător;

-necesitatea efectuării cheltuielilor;

-cuantumul acestora sub aspectul rezonabilității,

ori, în speță, se constată că, acestea îndeplinesc condițiile impuse de lege, odată ce, pentru susținerea căii de atac intimata reclamantă a făcut dovada achitării:

-sumei de 3.000 lei cu Factura nr.092/30.01.2015 la BancPost SA – Ag.D. și chitanța . PVM nr.086/02.02.2005,

situație de fapt urmare căreia, în baza dispozițiilor legale sus-menționate, Curtea dispune obligarea recurentei pârâte CJP C. la plata sumei de 3.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea intimatei reclamante R. C..

Pentru toate considerentele sus-expuse, cum nu sunt motive pentru a se dispune reformarea hotărârii recurate, Curtea, văzând dispozițiile art.496 alin.1 NCPC, apreciază în sensul respingerii recursului, ca nefondat, sub toate aspectele.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat recursul în contencios administrativ și fiscalpromovat de recurenta pârâtă C. JUDEȚEANĂ DE PENSII (CJP) C., cu sediul în C., ., județ C., împotriva Sentinței civile nr.2183/25.09.2014 pronunțată de Tribunalul C. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimata reclamantă R. C., cu sediul în C., ., județ C..

Obligă recurenta la plata sumei de 3.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatei.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12.03.2015.

PREȘEDINTE, Judecător, Judecător,

C. R. A. P. G. P.

Grefier,

D. S.

jud.fond: C.N.

jud.red.G.P.

Tehnored.DS/30.03.2015

4 ex.

← Obligaţia de a face. Decizia nr. 303/2015. Curtea de Apel...		Pretentii. Decizia nr. 645/2015. Curtea de Apel CONSTANŢA →

Anulare act administrativ. Decizia nr. 291/2015. Curtea de Apel CONSTANŢA

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Anulare act administrativ. Decizia nr. 291/2015. Curtea de Apel CONSTANŢA