Pretentii. Decizia nr. 646/2015. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 646/2015 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 20-05-2015 în dosarul nr. 548/118/2014
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA A II-A CIVILĂ,
DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ Nr. 646/2015
Ședința publică din 20 Mai 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE E. C. G.
Judecător N. C.
Judecător I. M. Ș.
Grefier C. G.
S-a luat în examinare recursul contencios administrativ și fiscal declarat de recurenta reclamantă DIRECȚIA GENERALĂ DE ASISTENȚĂ SOCIALĂ ȘI PROTECȚIA COPILULUI C., cu sediul în C., ., jud.C., împotriva Sentinței civile nr.139/27.01.2015 pronunțată de Tribunalul C. în dosarul nr._ , în contradictoriu cu intimații pârâți C. L. AL COMUNEI B., cu sediul în com.B., .. 185, jud.C. și ., cu sediul în com.B., .. 185, jud.C., având ca obiect pretenții.
Dezbaterile asupra fondului au avut loc în ședința publică din 29.04.2015 și consemnate în încheierea de ședință din acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 06.05.2015, 13.05.2015 și la data de 20.05.2015, dată la care a pronunțat următoarea decizie.
CURTEA
Asupra recursului în contencios administrativ de față.
Din actele și lucrările dosarului, instanța constată următoarele:
Prin cererea formulată la data de 23.01.2014 și înregistrată pe rolul Tribunalului C. sub nr._, astfel cum a fost precizată, reclamanta Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului C. a obligarea pârâților C. L. al comunei B., jud. C. și ., la plata sumei de 340.267,48 lei, aferentă perioadei ianuarie 2010 – septembrie 2013, reprezentând contribuția la finanțarea activității de protecție a copiilor protejați în sistem rezidențial, de asistență maternală, persoanelor majore care beneficiază de protecție conform art.51 din Legea nr.272/2004, modificată prin Legea nr.257/2013, precum și întreținerea persoanelor adulte protejate în centre specializate aflate în subordinea reclamantei, pentru beneficiarii proveniți de pe raza unității administrativ-teritoriale a pârâtului; cu cheltuieli de judecată.
Prin Sentința civilă nr.139/27.01.2015 Tribunalul C. a admis excepția prescrierii dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente anului 2010 și a respins acțiunea, pentru celelalte pretenții, ca nefondată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului C., care a criticat soluția instanței de fond ca fiind nelegală, invocând dispozițiile art.20 din Legea contenciosului administrativ nr.554/2004 și art. 483 și urm. NCPC.
Având în vedere că sesizarea instanței s-a făcut sub imperiul legii noi de procedură, în cauză sunt aplicabile disp. art.499 NCPC, potrivit cu care „Prin derogare de la prevederile art.425 alin.1 lit. b, hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.”
În motivarea recursului, reclamanta a arătat că soluția instanței de fond cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea normelor de drept material.
Susține recurenta că instanța de fond nu indică motivul pentru care stabilește că data la care a început să curgă termenul de prescripție pentru pretențiile aferente anului 2010 este 01.01.2011, astfel încât să justifice modul în care a aplicat norma de drept reținută ca fiind incidentă în speță (Decretul nr.167/1958), în condițiile în care la această dată (01.01.2011) nu era stabilită și comunicată pârâților valoarea contribuției datorate pentru anul 2010, așa cum rezultă cu claritate din probele administrate în cauză.
Astfel, prin adresa sa din D6675/08.02.2011 (depusă la dosarul fondului), reclamanta DGASPC C. a comunicat pârâților, în vederea includerii în buget, valoarea contribuției datorate la data de 31.12.2010. Similar, pentru anul 2011, valoarea datorată de către pârâți a contribuției a fost comunicată prin adresa D31103/22.05.2012 (depusă la dosarul fondului).
De altfel, nici reclamanta și nici pârâții nu aveau cum să cunoască în mod anticipat valoarea exactă a contribuției anuale datorate, având în vedere modul legal de calcul, respectiv prin aplicarea procentului de 25% asupra costurilor anuale expres reglementate prin HG nr.23/2010, costuri stabilite de actul normativ pentru fiecare categorie de beneficiar al serviciilor sociale, pe tipuri de servicii sociale.
Astfel, după finalizarea anului 2010 au fost cunoscute informațiile necesare cu privire la (i) numărul beneficiarilor serviciilor sociale proveniți de pe raza unității administrativ-teritoriale și (ii) tipul serviciilor sociale acordate, fiind determinată valoarea exactă a contribuției datorate de pârâți pentru anul 2010 și comunicată pârâților la data de 08.02.2011 în vederea includerii în buget, conform obligației asumate prin art.4 din Convenția de colaborare înregistrată la Primăria B. sub nr.205/01.02.2011.
În aceste condiții, consideră că termenul de prescripție nu poate începe să curgă la data de 01.01.2011, anterior stabilirii și comunicării valorii sumelor datorate.
Arată că și raportările legale realizate de către DGASPC către Ministerul Muncii privind beneficiarii serviciilor sociale/costuri/tipuri de servicii se realizează conform legii, pentru identitate de rațiune, până la data de 30 aprilie a fiecărui an, pentru anul anterior; art.5 alin.2 din HG nr.23/2010 prevede că "Furnizorii publici de servicii sociale au obligația ca până la data de 30 aprilie a fiecărui an să transmită Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale, precum și autorităților administrației publice centrale aflate în subordinea acestuia datele privind beneficiarii, costurile și personalul/tipul de serviciu, înregistrate în anul anterior raportării."
Mai susține recurenta că, raportat la natura juridică a pretențiilor și a obligațiilor legale ale pârâților, față de data comunicării valorii contribuției de către reclamantă, pârâții aveau obligația includerii în bugetul anului 2011 a contribuției datorate pentru anul 2010, astfel încât termenul de prescripție a început să curgă de la data de 01.01.2012, având în vedere finalizarea exercițiului bugetar al anului 2011 la 31.12.2011, în acest sens, solicitând a se avea în vedere definiția anului bugetar dată de art.2 din Legea finanțelor publice locale nr.273/2006, respectiv "anul financiar pentru care se aprobă bugetul; anul bugetar este anul calendaristic care începe la data de 1 ianuarie și se încheie la data de 31 decembrie" și definiția rectificării bugetare locale, respectiv "operațiunea prin care se modifică, în cursul exercițiului bugetar, bugetele prevăzute la art.1 alin.2, cu obligativitatea menținerii echilibrului bugetar". În egală măsură, se arată, trebuie avută în vedere obligativitatea includerii în bugetul local al cheltuielilor privind asistența socială, aceste cheltuieli constituind parte a secțiunii de funcționare a bugetelor locale, care reprezintă partea de bază, obligatorie, a bugetelor conform Legii nr.273/2006.
În concluzie, consideră că la data introducerii acțiunii termenul de prescripție - început să curgă la 01.01.2012 pentru pretențiile aferente anului 2010, cuantificate și comunicate în anul 2011- nu s-a împlinit.
În ceea ce privește norma de drept aplicabilă (Decretul nr.167/1958), solicită a se avea în vedere că Tribunalul C. a reținut într-un litigiu similar (cerere de chemare în judecată identică, formulată de DGASPC C. împotriva C.L. I. C. și Comunei I. C. - dosar nr._ ) că litigiul nu este unul civil, astfel încât nu este supus nici dispozițiilor privind prescripția extinctivă, astfel cum era reglementată prin Decretul nr.167/1958 (anexat încheierea din 19.12.2014 pronunțată în dosar nr._ ).
De asemenea, în alte spețe similare (cereri de chemare în judecată identice, formulate de DGASPC C. împotriva CL 23 August și Comunei 23 August - dosar nr._, respectiv împotriva Municipiului Medgidia și CL Medgidia - dosar nr._ ) chiar și în măsura în care Tribunalul C. a reținut aplicabilitatea Decretului nr.167/1958, s-a constatat incidența art.16, apreciindu-se că adresele transmise de reclamantă prin care a fost comunicată valoarea contribuției datorate au întrerupt cursul prescripției (anexat hotărârile judecătorești).
Concluzionând pe motivul de recurs ce vizează modul de soluționare a excepției prescripției, în ceea ce privește fondul cauzei, judecătorul fondului reține existența obligației pârâților de a contribui la acoperirea cheltuielilor realizate de către reclamantă pentru serviciile sociale obiect al cererii introductive, pentru beneficiarii proveniți de pe raza .> Cu toate acestea, normele legale reținute sunt aplicate în mod greșit cu privire la: (i)obligația legală de finanțare a serviciilor sociale de la bugetul comunelor inclusiv în situația stabilirii costurilor serviciilor sociale la nivelul
standardelor de cost reglementate prin HG nr.23/2010, precum în speță
și nu doar în cazurile în care costurile necesare depășesc nivelul prevăzut
de standardul de cost, așa cum reține judecătorul fondului în mod greșit
prin hotărârea atacată, și (ii) contribuția comunităților locale la finanțarea acestor servicii în cuantum de 25% reglementată pentru perioada în litigiu de HG nr.457/2000.
În acest context, apreciază că se impune a sublinia soluția aceluiași judecător într-o speță identică (cerere de chemare în judecată cu același obiect formulată împotriva CL Agigea și Comunei Agigea) soluționată în sensul admiterii acțiunii prin sentința civilă nr.2977/19.12.2014 în dosarul nr._ al Tribunalului C. - Secția de C. Administrativ și Fiscal.
În opinia recurentei, judecătorul fondului interpretează greșit dispozițiile HG nr.23/2010, reținând că pârâții aveau obligația de finanțare doar în temeiul art.3 din actul normativ, în cazul în care costurile ar fi depășit nivelul prevăzut de standardele de cost - raționament ce denotă o aplicare greșită a textelor actului normativ, inexplicabil de altfel în condițiile în care judecătorul reține incidența în speță a dispozițiilor art.6 alin.2 din HG nr.23/2010, pe care le și citează în cuprinsul hotărârii.
Solicită a observa că niciunul dintre textele actului normativ nu pot conduce la o asemenea concluzie, obligația de finanțare a serviciilor sociale obiect al cererii introductive de la bugetele locale, în situația în care costurile sunt la nivelul standardelor de cost, fiind expres reglementată de dispozițiile art.6 din HG nr.23/2010.
Arată că dispozițiile art.3 din HG nr.23/2010 reglementează o situație inaplicabilă speței, în care costurile necesare serviciilor sociale depășesc nivelul standard reglementat în anexele actului normativ.
De asemenea, susține recurenta, instanța de fond reține fără temei legal că dispozițiile HG nr.457/2000 au fost abrogate implicit prin Legea nr.272/2004, începând cu data de 01.01.2005, în condițiile în care nu ne aflăm în prezența unui eveniment legislativ implicit, așa cum reține instanța de fond, un asemenea eveniment nefiind recunoscut în cazul actelor normative speciale (caracterul special al unei reglementări este dat de obiectul acesteia, circumstanțiat la anumite categorii de situații și de specificul soluțiilor legislative pe care le instituie, precum reglementarea ce face obiectul HG nr.457/2000).
În acest sens, invocă disp. art.67 alin.3 din Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă privind elaborarea actelor normative, susținând, totodată, că HG nr.457/2000 nu este menționată expres în cuprinsul art.142 din Legea nr.272/2004.
Menționează recurenta că, deși în alin. (3) al art.142 se prevede că se abrogă și orice alte dispoziții contrare, prin HG nr.457/2000 au fost aprobate normele metodologice de stabilire a nivelului contribuțiilor comunităților locale la finanțarea activității de protecție a copilului aflat în dificultate, dispoziții care se regăsesc și la art.118 alin.1 din Legea nr 272/2004, nefiind deci contrare.
Astfel, actul normativ cuprinde reglementări cu privire la finanțarea activității de protecție pentru mai multe categorii de beneficiari, respectiv copilul aflat în dificultate, din centrele de plasament sau încredințat unei familii sau persoane, copilul cu handicap, copilul care rămâne în centrele de plasament ori la familia sau persoana căreia i-a fost încredințat sau dat în plasament și după dobândirea capacității depline de exercițiu, dacă își continuă studiile, dar fără a depăși vârsta de 26 de ani, esențial fiind că Legea nr.272/2004 a menținut toate aceste categorii de beneficiari de asistență socială, cât și obligația de finanțare a comunităților locale; astfel, soluția juridică reglementată de dispozițiile art.19 din OUG nr.26/1997 nu a fost modificată, din contră, fiind preluată cu același conținut de dispozițiile Legii nr.272/2004.
Apreciază recurenta că, în speță, este aplicabil un cadru de reglementare special, care instituie obligații exprese de finanțare a serviciilor sociale de la bugetele comunelor, orașelor și municipiilor, indiferent dacă costul acestor servicii este stabilit la nivelul costurilor standard sau dacă depășesc aceste costuri reglementate (ipoteză care nu face obiectul cauzei), în cuantum de 25 % pentru perioada 2010 - septembrie 2013 ce face obiectul cauzei.
Intimații pârâți C. L. al Comunei B. și . au depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat deoarece debitul invocat nu are caracter cert, lichid și exigibil, iar stabilirea unei cote de contribuție din plafonul standard prevăzut de HG nr.23/2010 nu are niciun fundament legal.
Analizând cauza sub aspectul motivului de casare invocat, Curtea constată că recursul este fondat în parte.
Recurenta a invocat ca temei de casare disp. art.488 alin.1 pct.8 Cod procedură civilă, respectiv „când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material”, criticând soluția primei instanțe sub aspectul modului de soluționare a excepției prescripției, precum și cu privire la respingerea acțiunii pe fond.
În ceea ce privește excepția prescrierii dreptului la acțiune pentru perioada anului 2010, Curtea constată că soluția este corectă.
În lipsa unor dispoziții speciale și derogatorii, termenul de prescripție aplicabil în cauză este cel general, reglementat de art.3 alin.1 din Decretul nr.167/1958 și începe să curgă, conform art.7 alin.1 din același act normativ, de la data la care s-a născut dreptul la acțiune, respectiv de la data când reclamanta putea să pretindă plata de la autoritatea publică locală.
Ori, potrivit modului de acordare a finanțării stabilit de art.5 din HG nr.457/2000 pentru aprobarea Normelor metodologice de stabilire a nivelului contribuțiilor comunităților locale la finanțarea activității de protecție a copilului aflat în dificultate, a celui cu handicap, precum și a persoanei majore care beneficiază de protecție în condițiile art.19 din OUG nr.26/1997, dispoziții legale pe care reclamanta își întemeiază acțiunea, autoritățile administrației publice locale erau ținute să vireze contribuția lunară, care reprezenta 1/12 din contribuția anuală, până la data de 10 a fiecărei luni, serviciului public specializat pentru protecția copilului din subordinea consiliului județean, respectiv a consiliului local al sectorului municipiului București.
Prin urmare, chiar dacă art.4 din actul normativ menționat vorbește de nivelul contribuției anuale a comunităților locale la finanțarea activității de protecție a copilului, plata contribuției trebuia să se facă lunar, situație în care termenul de prescripție curge pentru fiecare sumă datorată lunar, conform art.12 din Decretul nr.167/1958, care prevede că „În cazul când un debitor este obligat la prestațiuni succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare din aceste prestațiuni se stinge printr-o prescripție deosebită.”
Ori, având în vedere data formulării acțiunii – 23.01.2014 -, în mod corect prima instanță a reținut că pentru anul 2010 acțiunea este prescrisă, această perioadă neîncadrându-se în termenul general de prescripție de 3 ani, calculat anterior introducerii acțiunii.
În raport de cele arătate, Curtea apreciază lipsite de relevanță aserțiunile recurentei privind raportările anuale pe care este obligată să le facă ministerului de resort, precum și cu privire la modul de stabilire a exercițiului financiar anual. În egală măsură, susținerile referitoare la întreruperea termenului de prescripție prin comunicarea sumelor de plată către pârâți sunt lipsite de orice fundament juridic.
Pe fondul cauzei, Curtea constată că, într-adevăr, soluția primei instanțe încalcă normele de drept material incidente în cauză în ceea ce privește obligația de plată a contribuțiilor anuale pentru serviciile destinate protecției copilului aflat în dificultate.
Astfel, obligația comunităților locale de a susține activitatea de protecție a copilului este reglementată de art.5 alin.3 din Legea nr.272/2004, privind protecția și promovarea drepturilor copilului, în forma în vigoare în perioada 2011 - 2013, care prevede că „În subsidiar, responsabilitatea revine colectivității locale din care fac parte copilul și familia sa. Autoritățile administrației publice locale au obligația de a sprijini părinții sau, după caz, alt reprezentant legal al copilului în realizarea obligațiilor ce le revin cu privire la copil, dezvoltând și asigurând în acest scop servicii diversificate, accesibile și de calitate, corespunzătoare nevoilor copilului.”, precum și de art.118 alin.1 lit.a potrivit cu care „Prevenirea separării copilului de familia sa, precum și protecția specială a copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinților săi se finanțează din următoarele surse: a) bugetul local al comunelor, orașelor și municipiilor”.
De asemenea, conform art.1 alin.2 din HG nr.457/2000, aplicabil în perioada de referință, „Consiliile locale municipale, orășenești și comunale au obligația să prevadă cu prioritate în bugetele proprii sumele necesare în vederea finanțării activității de protecție a copilului și a persoanei majore care beneficiază de protecție în condițiile art.19 din ordonanță (dispoziții abrogate prin Legea nr.272/2004, dar preluate în art.51 alin.2 din Legea nr.272/2004).
În ceea ce privește nivelul contribuției anuale a comunităților locale la finanțarea activității de protecție a copilului aflat în dificultate, a copilului cu handicap, precum și a persoanei majore de până la 26 de ani care se află în continuarea studiilor, acesta este stabilit prin art.4 alin.2 din HG nr.457/2000, care prevede că nu poate fi mai mic de 25% din costul anual pentru fiecare copil protejat sau persoană majoră.
Având în vedere că, odată cu . HG nr.23/2010 privind aprobarea standardelor de cost pentru serviciile sociale, a devenit inaplicabil art.3 din HG nr.457/2000, în temeiul căruia consiliul județean avea obligația de a stabili prin hotărâre, la începutul fiecărui an, costul anual pentru un copil și pentru o persoană majoră care beneficia de protecție în condițiile art.118 din Legea nr.272/2004, Curtea constată că Hotărârea Consiliului Județean C. nr.120/03.04.2008 nu are eficiență juridică în prezenta cauză, fiind emisă pentru anul 2008 în vederea stabilirii standardelor de cost anuale pentru persoanele aflate sub protecție socială, în considerarea dispozițiilor legale aplicabile la acel moment.
Prin urmare, pentru perioada în discuție, standardele de cost reprezentând costul minim aferent cheltuielilor anuale necesare furnizării serviciilor sociale destinate protecției și promovării drepturilor copilului, calculat pentru beneficiar/pe tipuri de servicii sociale, potrivit standardelor minime de calitate sau criteriilor prevăzute de lege, în funcție de care se stabilește nivelul contribuției comunităților locale sunt cele prevăzute de art.6 alin.1 lit. a din HG nr.23/2010 cu referire la anexa 1 din hotărâre.
Referitor la aplicabilitatea HG nr.457/2000, Curtea apreciază că argumentele expuse de instanța de fond cu privire la abrogarea implicită a acestui act normativ sunt neîntemeiate.
Astfel cum rezultă din preambulul HG nr.457/2000, hotărârea a fost dată în aplicarea art.24 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.192/1999 privind înființarea Agenției Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului și reorganizarea activităților de protecție a copilului, iar nu a art.19 din OUG nr.26/1997, cum s-a reținut în cauză. Trimiterea la dispozițiile art.19 din OUG nr.26/1997, făcută chiar în denumirea HG nr.457/2000, se referă la faptul că intră sub incidența acestei reglementări și situația copilului care a dobândit capacitate deplină de exercițiu și care își continuă studiile, dar fără a depăși vârsta de 26 de ani.
Ori, chiar dacă aceste dispoziții au fost abrogate odată cu . Legii nr.272/2004, protecția copilului major aflat în continuarea studiilor a fost reglementată și în legea nouă, respectiv la art.51 alin.2 care prevede că „La cererea tânărului, exprimată după dobândirea capacității depline de exercițiu, dacă își continuă studiile într-o formă de învățământ de zi, protecția specială se acordă, în condițiile legii, pe toată durata continuării studiilor, dar fără a se depăși vârsta de 26 de ani.”
Prin urmare, se constată că, inițial, obligația de a contribui la finanțarea activității de protecție a copilului aflat în dificultate a fost prevăzută în art.23 lit.a din OUG nr.192/1999 care stabilea că „Activitatea serviciilor și instituțiilor publice care îngrijesc și asigură protecția drepturilor copilului se finanțează din:
a) contribuții obligatorii ale consiliilor locale municipale, orășenești și comunale din al căror teritoriu provin copilul cu handicap și cel aflat în dificultate sau persoana majoră care beneficiază de protecție în condițiile art. 19 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.26/1997, republicată; criteriile de determinare a comunității locale din care provine copilul vor fi stabilite de agenție și aprobate prin ordin al președintelui acesteia;”
În sensul celor menționate, prin art.24 alin.1 din același act normativ s-a stabilit că „Nivelul contribuțiilor prevăzute la art. 23 lit. a) se stabilește pe baza unei metodologii aprobate prin hotărâre a Guvernului, în termen de 45 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență”.
În baza acestor dispoziții a fost emisă HG nr.457/2000 prin care au fost aprobate Normele metodologice de stabilire a nivelului contribuțiilor comunităților locale la finanțarea activității de protecție a copilului aflat în dificultate, a celui cu handicap, precum și a persoanei majore care beneficiază de protecție în condițiile art.19 din OUG nr.26/1997.
OUG nr.192/1999 a fost abrogată ulterior, prin OUG nr.12/2001, care a preluat aceleași dispoziții în art.17 și art.18.
Astfel, în conformitate cu art.17, „Activitatea serviciilor și instituțiilor publice care asigură protecția copilului se finanțează din următoarele surse:
a) contribuții obligatorii ale consiliilor locale din a căror rază teritorială provin copilul cu handicap și cel aflat în dificultate sau persoana majoră care beneficiază de protecție în condițiile art. 19 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.26/1997 privind protecția copilului aflat în dificultate, republicată; criteriile de determinare a comunității locale din care provine copilul sau persoana majoră se stabilesc prin ordin al secretarului de stat al Autorității, cu avizul Ministerului Administrației Publice;”, iar la art.18 s-a stabilit că „(1) Nivelul contribuțiilor prevăzute la art.17 lit. a) se stabilește pe baza unei metodologii aprobate prin hotărâre a Guvernului.
(2) Sumele prevăzute pentru activitățile de protecție a copilului vor fi considerate prioritare. Consiliile locale sau județene nu vor acoperi alte tipuri de cheltuieli până când contribuția lor la acest tip de activități nu este pe deplin acoperită.
(3) Sumele corespunzătoare contribuției unităților administrativ-teritoriale se cuprind în bugetul propriu al acestora și se transferă direct serviciilor publice specializate pentru protecția copilului din subordinea consiliilor județene.”
Față de succesiunea în timp a acestor norme, Curtea constată că obligația autorităților publice locale de a contribui la finanțarea activității de protecție a copilului subzistă în perioada 2011 - 2013, iar nivelul contribuției este cel aprobat prin metodologie de către guvern, respectiv prin HG nr.457/2000.
Mai mult, Curtea reține că abrogarea unui act normativ nu se poate face decât în condițiile impuse de art.64 și 67 din Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, condiții ce nu sunt îndeplinite în cauză.
Abrogarea implicită (art.67 alin.1) intervine atunci când, în cazuri deosebite, în care la elaborarea și adoptarea unei reglementări nu a fost posibilă identificarea tuturor normelor contrare, se poate prezuma că acestea au făcut obiectul modificării, completării ori abrogării lor implicite, însă o atare situație nu se identifică în speță.
De asemenea, art.64 alin.4 prevede că „Dacă o normă de nivel inferior, cu același obiect, nu a fost abrogată expres de actul normativ de nivel superior, această obligație îi revine autorității care a emis prima actul.”, situație care, la fel, nu se regăsește în cauză.
Curtea consideră că abia la momentul adoptării OUG nr.58/2014, care modifică OUG nr.103/2013, respectiv începând cu luna octombrie a anului 2014, se poate vorbi de o modificare implicită a normelor mai sus-citate, dat fiind că se stabilește în mod expres o contribuție diferită a comunităților locale la finanțarea activității de protecție a copilului, respectiv de doar 10%.
În egală măsură, Curtea constată că temeiul legal al acțiunii nu include disp. art.3 din HG nr.23/2010, reținute în motivare de către prima instanță, potrivit cu care „În situația în care, datorită nevoilor specifice și situațiilor particulare ale beneficiarilor unui anumit tip de serviciu social, costurile necesare furnizării serviciului respectiv depășesc nivelul prevăzut de standardul de cost, consiliile județene, consiliile locale ale sectoarelor municipiului București și consiliile locale ale municipiilor, orașelor și comunelor, în calitate de furnizori publici de servicii sociale, alocă sumele necesare din veniturile proprii.”
În speță, reclamanta nu a solicitat sume ce depășesc standardul de cost prevăzut de lege, ci a solicitat obligarea comunității locale la plata contribuției proprii prevăzute de lege, calculată la un cuantum de 25% din standardul de cost anual.
Cât privește finanțarea serviciilor sociale destinate protecției adulților cu handicap, Curtea constată că cererea reclamantei de obligare a pârâților la plata unei cote de 25% din costul anual stabilit pentru persoanele adulte cu handicap este lipsită de temei legal.
Astfel, potrivit art.94 alin.1 din Legea nr.448/2006, „Protecția persoanelor cu handicap se finanțează din următoarele surse:
a) bugetul local al comunelor, orașelor și municipiilor; (n.n. pentru serviciile sociale organizate și administrate de comunitățile locale)
b) bugetele locale ale județelor, respectiv ale sectoarelor municipiului București;
c) bugetul de stat;
d) contribuții lunare de întreținere a persoanelor cu handicap care beneficiază de servicii sociale în centre;”
De asemenea, art.54 din Legea nr.448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, „(1) Persoana cu handicap are dreptul să fie îngrijită și protejată într-un centru din localitatea/județul în a cărei/cărui rază teritorială își are domiciliul sau reședința.
(2) Finanțarea centrelor publice se face din bugetele proprii ale județelor, respectiv ale sectoarelor municipiului București, pe teritoriul cărora funcționează acestea.
(3) În cazul în care nevoile individuale ale persoanei cu handicap nu pot fi asigurate în condițiile prevăzute la alin. (1), persoana cu handicap poate fi îngrijită și protejată într-un centru aflat în altă unitate administrativ-teritorială.
(4) Decontarea cheltuielilor dintre autoritățile administrației publice locale se face în baza costului mediu lunar al cheltuielilor efectuate în luna anterioară de centrul în care persoana cu handicap este îngrijită și protejată.”
Din economia dispozițiilor legale citate rezultă că finanțarea centrelor publice de zi sau de tip rezidențial în care sunt îngrijite și protejate persoanele adulte cu handicap se face din bugetul propriu al consiliului județean pe teritoriul și în subordinea căruia se află centrul, iar în situația în care persoana cu handicap provine de pe raza altei unități administrativ teritoriale, cheltuielile se decontează între autoritățile publice județene în condițiile art.33 alin.2 și 3 și ale art.34 alin.4 din HG nr.268/2007.
Mai mult, alin.3 al art.33 din HG nr.268/2007 prevede că „Decontarea cheltuielilor se face lunar pentru luna anterioară. Se decontează costul mediu lunar al cheltuielilor, din care se scade contribuția lunară de întreținere datorată de persoana cu handicap.”, nivelul contribuției lunare de întreținere datorate de adulții cu handicap asistați în centre sau de susținătorii acestora fiind stabilit prin Ordinul Autorității Naționale pentru Persoanele cu Handicap nr.467/2009.
Prin urmare, instanța de recurs constată că obligația legală de a suporta cheltuielile aferente activității de protecție a persoanelor adulte cu handicap, realizată în centrele publice, nu revine autorităților publice ale comunelor, orașelor sau municipiilor ci consiliilor județene, precum și persoanelor internate în centre sau susținătorilor acestora, în limitele contribuției lunare stabilite prin Ordinul 467/2009.
Pentru considerentele expuse, apreciind că motivele invocate de recurenți sunt fondate în parte, urmează a admite recursul în baza art.496 alin.1 și 498 alin.2 Cod procedură civilă și a casa în parte sentința civilă nr.139/27.01.2015 pronunțată de Tribunalul C.; rejudecând cauza, urmează a admite în parte acțiunea și a obliga pârâții la plata către reclamantă a sumei de 203.216,71 lei reprezentând contribuție la finanțarea activității de protecție a copiilor protejați în sistem rezidențial, de asistență maternală, a persoanelor majore care beneficiază de protecție în temeiul art.51 din Legea nr.272/2004 pentru perioada 2011 - septembrie 2013.
Se vor menține dispozițiile privind admiterea excepției prescrierii dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente anului 2010, precum și cele referitoare la respingerea ca nefondată a cererii pentru pretențiile reprezentând contribuție la finanțarea activității de întreținere a persoanelor adulte protejate în centrele specializate aflate în subordinea reclamantei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta DIRECȚIA GENERALĂ DE ASISTENȚĂ SOCIALĂ ȘI PROTECȚIA COPILULUI C., cu sediul în C., ., jud.C., împotriva Sentinței civile nr.139/27.01.2015 pronunțată de Tribunalul C. în dosarul nr._ , în contradictoriu cu intimații pârâți C. L. AL COMUNEI B., cu sediul în com.B., .. 185, jud.C. și ., cu sediul în com.B., .. 185, jud.C..
Casează în parte sentința civilă nr.139/27.01.2015 pronunțată de Tribunalul C. și, rejudecând, admite în parte acțiunea și obligă pârâții la plata către reclamantă a sumei de 203.216,71 lei reprezentând contribuție la finanțarea activității de protecție a copiilor protejați în sistem rezidențial, de asistență maternală, a persoanelor majore care beneficiază de protecție în temeiul art.51 din Legea nr.272/2004 pentru perioada 2011 - septembrie 2013.
Menține dispozițiile privind admiterea excepției prescrierii dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente anului 2010, precum și cele referitoare la respingerea ca nefondată a cererii pentru pretențiile reprezentând contribuție la finanțarea activității de întreținere a persoanelor adulte protejate în centrele specializate aflate în subordinea reclamantei.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 20 Mai 2015
Președinte, E. C. G. | Judecător, N. C. | Judecător, I. M. Ș. |
Grefier, C. G. |
Red.hot.jud.D.R.C.
Red.dec.jud.ECGheorma/08.07.2015
Dact gref.CG/10.07.2015
3 .
| ← Pretentii. Decizia nr. 645/2015. Curtea de Apel CONSTANŢA | Contestaţie act administrativ fiscal. Sentința nr. 73/2015.... → |
|---|
