CSJ. Decizia nr. 1937/2003. Contencios.. Recurs în anulare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr. 1937/2003
Dosar nr. 3014/2002
Şedinţa publică din 21 mai 2003
Asupra recursului în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la 3 noiembrie 2000, reclamanţii C.J. şi C.A. au chemat în judecată Primarul municipiului Iaşi şi pe P.A., solicitând anularea autorizaţiei de construire nr. 472 din 8 iunie 2000 emisă în favoarea acesteia din urmă, precum şi a tuturor actelor nelegale care au stat la baza emiterii ei.
În motivarea cererii lor, reclamanţii au susţinut că autorizaţia s-a emis cu încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la procentul de utilizare şi ocupare a terenului, că, în fapt, s-a autorizat o extindere pe orizontală a imobilului, proprietatea pârâtei, că executarea unui nou perete pe limita de proprietate cu deschiderea a două ferestre spre proprietatea lor duce, în fapt, la încălcarea servituţilor de vedere instituite din 1931 de foştii proprietari.
Prin sentinţa civilă nr. 1573 din 3 decembrie 2001, Tribunalul Iaşi a respins acţiunea, reţinând, pentru aceasta, că lucrările executate în baza autorizaţiei contestate s-au realizat în limita perimetrului construit, regimul juridic al proprietăţii celor două părţi nefiind afectate.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs, V.C. (moştenitoarea reclamantului C.J.) şi C.A., recurs admis de Curtea de Apel Iaşi, prin Decizia civilă nr. 314 din 16 aprilie 2002, prin care s-a casat sentinţa, s-a admis acţiunea formulată de C.A., în calitate de unică moştenitoare a lui C.J. şi s-a anulat autorizaţia de construire nr. 472 din 8 iunie 2000 şi certificatul de urbanism nr. 533 din 29 martie 2002.
Curtea a reţinut că, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 4564/1931 s-au instituit servituţi de vedere asupra terenului devenit, ulterior, proprietatea pârâtei, în sensul de a nu se edifica nici o construcţie la o distanţă mai mică de 9 m de la stradă şi de a nu se deschide spre fondul dominant decât o singură fereastră şi aceasta de la un grup sanitar.
Cum aceste servituţi nu au fost consemnate în certificatul de urbanism, s-a apreciat că se impune anularea lui şi, implicit şi a autorizaţiei de construire.
Împotriva acestei decizii, Procurorul General a declarat recurs în anulare, întemeiat pe dispoziţiile art. 330 pct. 2 C. proc. civ.
S-a susţinut că hotărârea Curţii de Apel Iaşi s-a pronunţat cu încălcarea esenţială a legii.
Astfel, s-a arătat că în mod greşit instanţa a procedat la analizarea contractelor succesive de vânzare-cumpărare a imobilului, proprietatea intimatei, în scopul verificării existenţei servituţilor instituite asupra acestuia, un astfel de demers excedând competenţei instanţei de contencios, care era obligată potrivit dispoziţiilor Legii nr. 29/1990, să verifice în ce măsură actele administrative contestate au fost emise cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare, în speţă, a Legii nr. 50/1991.
Recursul în anulare este fondat şi urmează a fi admis pentru următoarele considerente.
În conformitate cu dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 29/1990, „orice persoană fizică şi juridică, dacă se consideră vătămată în drepturile sale, recunoscute de lege, printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autorităţi administrative de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa instanţei judecătoreşti competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată".
În temeiul acestei dispoziţii, reclamanţii C.J. şi C.A., au solicitat instanţei de contencios, anularea autorizaţiei de construire nr. 472 din 8 iunie 2000 emisă de Primarul municipiului Iaşi în favoarea lui P.A., precum şi a certificatului de urbanism nr. 533 din 29 martie 2000, susţinând că acestea au fost emise cu încălcarea prevederilor legale referitoare la procentul de ocupare a terenului – maxim 50% şi a coeficientului de utilizare a terenului – maxim 80%, precum şi în lipsa acordurilor solicitate prin certificatul de urbanism. Totodată, reclamanţii au susţinut că prin extinderea pe orizontală a imobilului pârâtei, a executării unei şarpante şi a unei ferestre către proprietatea lor, li s-a încălcat dreptul de proprietate.
Prin Decizia nr. 314/2002, Curtea de Apel Iaşi a admis acţiunea şi a dispus anularea actelor contestate de reclamanţi, reţinând, în esenţă, că certificatul de urbanism este nelegal, întrucât nu a consemnat servituţile de vedere instituite de proprietarului fondului dominant prin titlul din 1931.
Instanţa a apreciat că aceste servituţi nu s-au stins chiar dacă nu au fost înserate şi în actele de vânzare-cumpărare succesive, proprietarul fondului aservit putând să se elibereze de ele numai cu acordul proprietarului fondului dominant, respectiv al reclamanţilor.
Soluţia, astfel, pronunţată este vădit nelegală şi netemeinică, întrucât ca instanţă de contencios, învestită cu o cerere, formulată în temeiul dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 29/1990, Curtea de Apel Iaşi, avea competenţa şi obligaţia de a verifica în ce măsură actele administrative contestate au fost emise, cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare, respectiv Legea nr. 50/1991.
Ca atare, faptul că certificatul de urbanism nu conţinea servituţile de vedere instituite de proprietarul fondului dominant, nu constituie motiv de nelegalitate, condiţiile de eliberare a unui asemenea act fiind prevăzute de Legea nr. 50/1991 şi numai în raport de care instanţa de contencios avea a se pronunţa.
Nici faptul că aceste servituţi nu erau înserate în titlul de proprietate (contractul de vânzare-cumpărare din 1948), anexat cererii de eliberare a certificatului de urbanism, nu poate fi imputat autorităţii administrative autorizate să-l emită, primarul neavând obligaţia verificării succesiunii titlurilor.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât nici proprietarul fondului dominant nu a fost interesat să-şi înscrie aceste drepturi în Cartea Funciară, pentru a le face publice.
Astfel fiind, şi cum în cauză nu s-a dovedit că s-ar fi încălcat reglementările legale, în vigoare la momentul emiterii celor două acte, în mod greşit s-a dispus anularea lor.
Faptul că expertizele efectuate în cauză au reţinut că lucrurile de construcţie şi reparaţii au fost executate cu încălcarea servituţilor invocate de reclamanţi, este nerelevant, instanţa de contencios administrativ având a se pronunţa asupra respectării dispoziţiilor legale, în vigoare la momentul emiterii actului administrativ şi nicidecum asupra incidentelor ivite după emiterea acestora.
Nici sub aspectul dovedirii vătămării acelui drept recunoscut de lege, reclamanţii nu au făcut dovada, dreptul pretins vătămat derivând, de fapt, dintr-un contract, situaţie în care el nu poate fi valorificat decât eventual pe calea unei acţiuni de drept comun şi nu a unei acţiuni în contencios.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul în anulare declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, împotriva deciziei nr. 314 din 16 aprilie 2002 a Curţii de Apel Iaşi.
Casează Decizia atacată şi respinge recursurile declarate de V.C. şi C.A. împotriva sentinţei civile nr. 1573/E din 3 decembrie 2001 a Tribunalului Iaşi.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 mai 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 814/2003. Contencios | CSJ. Decizia nr. 1939/2003. Contencios. Anulare act... → |
|---|
