CSJ. Decizia nr. 2123/2003. Contencios. Anulare partiala a certificatului de atestare a dreptului de proprietate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr. 2123/2003
Dosar nr. 2205/2002
Şedinţa publică din 3 iunie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta SC E. SA Călăraşi a chemat în judecată Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor, precum şi SC Z.F. SRL Bucureşti, solicitând ca instanţa să dispună anularea parţială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M07 nr. 0196 din 8 august 1994, eliberat de primul pârât în favoarea pârâtei secunde, cu privire la o suprafaţă de 5.126 mp de teren.
A cerut, de asemenea, să i se recunoască dreptul de proprietate, pentru o porţiune de teren situată în oraşul Fundulea, pe care se află amplasată staţia electrică de 110/20 kw şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, în calitate de succesoare a fostului E. Bucureşti, ocupă imediata vecinătate a SC Z.F. SRL Bucureşti, respectiva suprafaţă de teren, având destinaţia de staţie electrică, în scopul transformării şi livrării de energie electrică, încă de la data înfiinţării staţiei, 29 septembrie 1994, conform procesului-verbal de recepţie nr. 1283, iar terenul aferent îi aparţine, potrivit art. 5 din Legea nr. 15/1990 şi figurează în patrimoniul propriu.
A mai arătat că faţă de acest teren s-a comportat ca un bun proprietar, achitând la bugetul de stat taxa aferentă în fiecare an.
A susţinut că numai prin nesocotirea prevederilor art. 1 din HG nr. 834/1991 şi a dreptului său asupra terenului, Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor a inclus în certificatul de atestare a dreptului de proprietate eliberat pârâtei secunde, suprafaţa de teren în litigiu.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 704 din 21 iunie 2000, a admis excepţia privind lipsa calităţii procesuale active reclamantei, invocată de pârâta SC Z.F. SRL Bucureşti, cu consecinţa respingerii acţiunii.
Instanţa a reţinut că procesul-verbal de recepţie, a punerii în funcţiune a staţiei electrice şi extrasul din fişa obiectivelor patrimoniale prezentate de reclamantă nu sunt acte, de natură să confere titlul de proprietate asupra terenului „deoarece staţia electrică şi obiectivele patrimoniale nu înseamnă şi terenul pe care sunt amplasate acestea".
Pe de altă parte, incidenţa dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 5/1990 şi art. 1 din HG nr. 834/1991, este condiţionată de clarificarea situaţiei juridice a terenului, ceea ce, în speţă, nu s-a realizat.
În plus, actul administrativ atacat a fost trecut în registrul de inscripţiuni şi transcripţiuni, sub nr. 720 din 29 mai 1995, iar din conţinutul acţiunii rezultă că reclamanta însăşi admite că nu are un drept de proprietate asupra terenului.
Împotriva hotărârii a formulat recurs reclamanta SC E. SA Călăraşi.
În motivarea recursului, recurenta a susţinut că în mod greşit prima instanţă a soluţionat litigiul pe baza unei excepţii, ignorând probele administrate care confirmă atât calitatea sa procesuală activă, cât şi dreptul subiectiv, care i-a fost vătămat prin emiterea actului administrativ.
În realitate, a precizat recurenta, s-a demonstrat că ea a avut neîntrerupt exerciţiul atributelor dreptului de proprietate asupra terenului, respectiv posesia şi folosinţa, atât a staţiei electrice, cât şi a terenului aferent, astfel că includerea în suprafaţă mai mare de teren atribuită SC Z.F. SRL Bucureşti, a porţiunii de 5.128 mp, nu se justifică.
Prin Decizia nr. 3819 din 23 noiembrie 2001, Curtea Supremă de Justiţie, secţia de contencios administrativ, a admis recursul, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare, la aceiaşi instanţă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că nu s-au administrat suficiente dovezi pentru stabilirea naturii juridice reale a terenului şi implicit, a drepturilor părţilor asupra lui.
În acest sens, trebuiau administrate probele suplimentare, pentru a se verifica dacă reclamanta îndeplineşte condiţiile prevăzute cumulativ de HG nr. 834/1991, anual existentă în patrimoniul propriu a bunului imobil şi faptul că terenul aferent să-i fie necesar pentru desfăşurarea activităţii specifice.
Instanţa de trimitere, prin sentinţa civilă nr. 710 din 27 iunie 2002, rejudecând cauza în fond după casare, după care, în prealabil, a respins ca inadmisibil cererea de luare în garanţie a F.P.S. Bucureşti, formulată de SC Z.F. SRL Bucureşti, a admis acţiunea, a dispus anularea în parte a certificatului de atestare a dreptului de proprietate contestat, pentru suprafaţa de 2975,50 mp, cu cheltuieli de judecată.
Motivându-şi soluţia, instanţa a arătat că prin HG nr. 365/1998 privind reorganizarea R.E.N.E.L., s-a înfiinţat SC E. SA. De la acea dată reclamanta putea solicita eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate pentru terenurile aferente clădirilor, staţiilor de înaltă tensiune.
Pârâta nu a avut niciodată în obiectul său de activitate transformarea, distribuţia ori furnizarea energiei electrice, deţinând, prin certificatul emis, un titlu de proprietate pentru o incintă împrejmuită, ocupată cu instalaţii şi clădiri care nu le-au aparţinut.
Expertiza tehnică efectuată în cauză a concluzionat că suprafaţa de teren aferentă staţiei 110/20 kw Fundulea, este de 2.975,50 mp şi aparţine reclamantei.
Împotriva sentinţei a declarat recurs pârâta SC Z.F. SRL, Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului a susţinut, în esenţă, că instanţa a reţinut eronat situaţia de fapt şi a aplicat greşit legea.
Astfel, recurenta a susţinut următoarele: prima instanţă a reţinut în mod eronat că reclamanta ar fi proprietara terenului în suprafaţă de 2.975,5 mp, când acest teren a fost atribuit în administrarea Centralei Producţiei şi Industrializarea Sfeclei de Zahăr încă din anul 1992; a reţinut în mod eronat şi faptul că reclamanta ar fi devenit proprietara terenurilor aflate în patrimoniul său, potrivit art. 5 din Legea nr. 15/1990, ca şi împrejurarea că SC Z.F. SRL Bucureşti ar fi deţinut, „prin certificat, un titlu de proprietate pentru o incintă împrejmuită", deşi aceasta era ocupată cu instalaţii şi clădiri care nu le-au aparţinut", instanţa de rejudecare nu a respectat nici dispoziţia Curţii Supreme de Justiţie care a trimis cauza spre rejudecare; reclamanta a achitat impozitul pe clădiri, nu şi pe teren.
În subsidiar, a invocat şi excepţia tardivităţii introducerii acţiunii, în raport cu dispoziţiile art. 5 alin. ultim din Legea nr. 29/1990 şi, de asemenea, a criticat soluţia dată de instanţă, în ce priveşte cererea de chemare în garanţie a F.P.S. Bucureşti.
Examinând sentinţa atacată, în raport cu criticile formulate, actele dosarului, normele legale incidente, se constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează:
Potrivit prevederilor HG nr. 834/1991, eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate este condiţionată de faptul deţinerii în folosinţă a terenurilor în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat la data înfiinţării acestora, în măsura în care le sunt necesare desfăşurării activităţii, conform obiectului lor de activitate.
Or, din actele dosarului, coroborate cu constatările expertului, rezultă că terenul în litigiu face parte din patrimoniul intimatei-reclamante încă din anul 1984, an în care s-a realizat punerea în funcţiune a staţiei electrice, pe de o parte.
Pe de altă parte, este de necontestat că pe terenul respectiv se află nu o simplă staţie, ci un ansamblu energetic, având la suprafaţă şi subteran, echipamente, instalaţii electrice şi de construcţii, inclusiv anexe.
Clădirea adăposteşte sala de comandă, protecţie şi automatizări la liniile electrice aeriene de 110 KU, trofo 110/20, sala de conexiuni, cameră baterii acumulatori, grup sanitar, magazie etc., iar în exteriorul clădirii se află o serie de celule, transformatoare curent, câmp bare, cuvă cable pentru echipamentele staţiei, etc.
Prin această staţie, intimata-reclamantă asigură, indiscutabil, realizarea unui serviciu public de interes naţional, prin transformarea şi livrarea energiei electrice, terenul fiind, deci, folosit pentru desfăşurarea activităţilor specifice obiectului său de activitate.
De altfel, recurenta-pârâtă SC Z.F. SRL Bucureşti nu a avut niciodată în obiectul său de activitate, transformarea, distribuţia ori furnizarea energiei electrice.
Prin urmare, în mod corect, instanţa de fond, însuşindu-şi concluziile din raportul de expertiză tehnică efectuate în cauză, raport la care recurenta-pârâtă nu a formulat obiecţiuni, a admis acţiunea reclamantei SC E. SA Călăraşi şi a dispus anularea în parte a certificatului de atestare a dreptului de proprietate contestat, pentru suprafaţa de 2.975,50 mp.
Faţă de cele de mai sus, se constată instanţa de fond a făcut o justă apreciere a situaţiei de fapt şi o aplicare corectă a legii, pronunţând o hotărâre legală şi temeinică.
În consecinţă, motivele de casare formulate nefiind întemeiate în cauză, faţă de probele dosarului neputându-se reţine nici excepţia de tardivitate invocată de recurentă, recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC Z.F. SRL Bucureşti, împotriva sentinţei civile nr. 710 din 27 iunie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 iunie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 2121/2003. Contencios. Anulare certificat de... | CSJ. Decizia nr. 2124/2003. Contencios. Anulare raport... → |
|---|
