CSJ. Decizia nr. 2251/2003. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr. 2251/2003
Dosar nr. 569/2003
Şedinţa publică din 10 iunie 200
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe calea contenciosului administrativ la 26 noiembrie 2002, reclamanta B.M. a solicitat anularea hotărârii nr. 3499 din 8 noiembrie 2002 a Casei Judeţene de Pensii Satu Mare şi recunoaşterea în favoarea ei a calităţii de beneficiară a Legii nr. 189/2000.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că s-a născut în perioada refugiului părinţilor şi în mod greşit, nu s-a luat în considerare prevederile art. 7 din Decretul nr. 31/1954, potrivit căruia drepturile copilului se nasc de la data concepţiei, iar persoanele care nu pot beneficia de prevederile acestei legi, sunt expres şi limitativ prevăzute de Legea nr. 189/2000.
Curtea de Apel Oradea, prin sentinţa nr. 32/CA/2003 – P din 13 ianuarie 2003, a admis cererea formulată de reclamantă a anulat hotărârea nr. 3499 din 8 noiembrie 2002 emisă de Casa Judeţeană de Pensii Satu Mare şi a obligat pârâta să recunoască reclamantei calitatea de beneficiară a Legii nr. 189/2000.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamanta a dobândit statutul de refugiat la data naşterii, iar dispoziţiile art. 7 din Decretul nr. 31/1954 care se referă la capacitatea de folosinţă, nu sunt aplicabile în prezenta cauză, deoarece potrivit Legii nr. 189/2000, drepturile patrimoniale din acest act normativ se nasc numai de la data depunerii cererii, cu condiţia ca persoana să fi avut statutul de refugiat în perioada limitativ şi expres prevăzute în art. 1 din lege şi anume, septembrie 1940 – martie 1945.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Casa Judeţeană de Pensii Satu Mare, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin motivele de casare, recurenta a susţinut că nu beneficiază de prevederile acestui act normativ, copiii care s-au născut în perioada de strămutare a părinţilor, întrucât în OG nr. 105/1999, cu modificările ulterioare aduse prin Legea nr. 189/2000 şi respectiv, prin Legea nr. 367/2001, nu se face vorbire de persoanele care s-au născut în timpul în care părinţii au fost strămutaţi sau refugiaţi.
Recursul nu este fondat.
În conformitate cu dispoziţiile art. 14 din Decretul nr. 31/1954, privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, domiciliul minorului este la părinţii săi, iar potrivit art. 100 C. fam., copilul minor locuieşte la părinţii săi.
Exercitarea drepturilor şi îndatoririlor părinţilor faţă de minori impune, pe lângă existenţa, de regulă, a unui domiciliu comun, în cadrul căruia să poată fi realizată paza fizică şi juridică a minorului, şi asigurarea nemijlocită de către părinţi a unor alte cerinţe cu privire la obligaţia de întreţinere, de îngrijire, de dezvoltare, de educaţie, inclusiv îndatorirea de a administra bunurile minorului.
Drepturile şi obligaţiile părinteşti sunt enumerate generic în conţinutul art. 101, 105, 107 ş.a. din C. fam., texte aflate sub Titlul III privind „Ocrotirea celor lipsiţi de capacitate, a celor cu capacitate restrânsă şi a altor persoane" din acelaşi cod.
În raport cu dispoziţiile legale mai sus citate, ca şi, în general, cu economia reglementărilor aduse prin Codul familiei, care impun în mod imperativ o conduită juridică de protecţie, ajutor şi pază a părinţilor faţă de minor, se impune cu rigoare concluzia că minorul trebuie să trăiască, de regulă, alături de părinţii săi, precum şi că orice separare de aceştia nu este validă decât în cazuri de excepţie, anume prevăzute de lege şi reglementate prin lege. Despărţirea copilului de părinţi, afară de asemenea cazuri de excepţie, este un act imoral şi antisocial, după cum şi instituirea sau confirmarea prin măsuri de fapt a statutului juridic al minorului din cadrul familiei, în despărţire de statutul juridic al părinţilor care-l au în îngrijire, constituie în aceeaşi măsură o încălcare a principiilor legii.
Din această perspectivă, concluzia la care se ajunge prin asumarea raţionamentului propus de recurent, că un minor, mai ales de o vârstă foarte fragedă nu împărtăşeşte condiţia grav restrictivă impusă părinţilor săi, este eronată şi nu poate fi acceptată, fiind contrară ordinii publice şi bunelor moravuri - art. 5 C. civ.
Argumentul dedus de recurentă din invocarea prevederilor art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, este străin pricinii.
Soluţia, ca şi motivarea adusă de prima instanţă hotărârii pronunţate, sunt în afară de orice critică şi exprimă un mod corect şi uman de înţelegere a legii în resorturile şi finalitatea sa.
Faţă de considerentele mai sus expuse, recursul declarat se vădeşte nefondat şi urmează a fi respins ca atare, menţinându-se sentinţa criticată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Casa Judeţeană de Pensii Satu Mare împotriva sentinţei civile nr. 32/CA/2003 - P din 13 ianuarie 2003 a Curţii de Apel Oradea, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 iunie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 2249/2003. Contencios. Refuz plata despagubiri... | CSJ. Decizia nr. 2252/2003. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
