CSJ. Decizia nr. 2257/2003. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr. 2257/2003
Dosar nr. 3022/2002
Şedinţa publică din 10 iunie 2003
Asupra recursului în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 20 noiembrie 1998 la Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, reclamanta B.L. a chemat în judecată Curtea de Conturi a României, solicitând anularea Ordinului nr. 244 din 21 septembrie 1998 al Preşedintelui Curţii de Conturi, prin care a fost încadrată în funcţia de procuror financiar pe lângă Camera de Conturi a municipiului Bucureşti, cu un salariu de bază de 2.220.200 lei, corespunzător nivelului minim al gradului profesional I, coeficient de multiplicare 3,400, cu 20% spor pentru vechime în muncă începând cu 20 iulie 1998.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că prin Decretul nr. 219/1998 al Preşedintelui României a fost numită procuror financiar pe lângă Camera de Conturi a municipiului Bucureşti, că prin Ordinul nr. 219 din 12 august 1998 al Preşedintelui Curţii de Conturi i s-a stabilit salarizarea şi că în baza unor adrese ale Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale s-a emis ordinul contestat prin care i se modifică unilateral, retroactiv, salariul de bază, care se stabileşte la nivelul minim al gradului profesional I, corespunzător coeficientului de multiplicare 3,400.
În opinia reclamantei, ordinul nr. 244/1998 este nelegal şi netemeinic pentru că adresele Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale se referă la procurorii financiari care au fost numiţi după data intrării în vigoare a Legii nr. 154/1998, respectiv după 16 iulie 1998, în timp ce aceasta a fost numită la 17 iunie 1998.
Totodată, reclamanta a menţionat că în temeiul ordinului contestat i s-a reţinut ilegal suma de 526.515 lei şi solicită restituirea acesteia, precum şi să i se plătească diferenţa de salariu şi de indemnizaţie pentru incapacitate temporară de muncă rezultată în urma diminuării salariului, cu dobânda legală până la data achitării debitului şi suspendarea executării prevederilor art. 3 din Ordinul nr. 244/1998.
După un prim ciclu procesual, rejudecând pricina în fond după casare (întemeiată doar pe aspecte ce au avizat competenţa soluţionării cauzei), Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 4562 din 19 aprilie 2001, a respins ca rămas fără obiect capătul de cerere referitor la restituirea sumei de 526.515 lei indemnizaţie de concediu medical şi ca neîntemeiat capătul de cerere precizat, referitor la plata diferenţei de salariu, evaluată la 28.130.490 lei, plus dobânda legală stabilită potrivit dispoziţiilor OG nr. 9/2000, până la data achitării integrale a debitului.
La data de 14 aprilie 2000, reclamanta şi-a precizat acţiunea arătând că: prin emiterea Ordinului nr. 114/1999 pârâta recunoaşte nelegalitatea Ordinului nr. 244/1998; acordarea retroactivă, prin Ordinul nr. 114/1999 a sporului de 50% aplicat salariului modificat unilateral prin Ordinul nr. 244/1998 nu reprezintă decât o încercare de a ocoli fondul cauzei deduse judecăţii (diminuarea nelegală a salariului său de bază stabilit la numirea în funcţie prin Ordinul nr. 219/1998, cu 1.449.660 lei lunar, de la coeficientul de multiplicare 5,62 - 3.669.860 lei - la 3,400 - 2.220.200 lei); că măsura ilegală (dovedită prin probele aflate la dosar) de modificare unilaterală prin diminuare a unui element esenţial al raportului de muncă - salariul de bază lunar - a avut drept consecinţă prejudicierea sa în perioada 20 iulie 1998 – 15 iunie 1999 cu 15.946.260 lei, diferenţă de salariu de bază brut şi cu 20.184.230 lei spor risc şi suprasolicitare neuropsihică, în procent de 50% aplicat la cuantumul acesteia.
Totodată, reclamanta a mai arătat că, urmare a executării Ordinului nr. 114/1999 care socoteşte sporul de 50% la salariul ilegal diminuat (2.220.200 lei, corespunzător coeficientului de multiplicare 3,400), i s-a plătit doar o parte din suma datorată cu acest titlu, Curtea de Conturi având obligaţia să-i achite şi diferenţa de 12.184.230 lei.
Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ, prin Decizia civilă nr. 1134/R din 30 august 2001, a admis recursul formulat de recurenta B.L. împotriva sentinţei civile nr. 4562 din 19 aprilie 2001, pe care a modificat-o în sensul că a admis în parte acţiunea reclamantei şi a obligat intimata la plata sumei de 28.130.490 lei, diferenţe drepturi salariale, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei instanţei de fond.
Pentru a se pronunţa în sensul arătat, instanţa de recurs a reţinut, în esenţă, că momentul naşterii raporturilor de muncă dintre recurenta-reclamantă şi intimata-pârâtă este data de 17 iunie 1998, deci anterior intrării în vigoare a Legii nr. 154/1998, motiv pentru care Ordinul nr. 244/1998 este nelegal.
De asemenea, instanţa de fond a reţinut nelegalitatea Ordinului nr. 244/1998 şi pentru că prin acesta s-a operat o modificare unilaterală, ceea ce nu era admisibil în cadrul unui raport de muncă ale cărui elemente fuseseră deja stabilite prin Ordinul nr. 219/1998.
Împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs în anulare Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, considerând că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond, invocându-se dispoziţiile art. 330 pct. 2 C. proc. civ.
În motivarea recursului în anulare, s-a susţinut că Ordinul nr. 244/21 septembrie 1998 prin care s-a realizat o corelare a salariului reclamantei cu dispoziţiile legale aplicabile la data începerii activităţii sale este legal întrucât, pe de o parte, aceasta chiar dacă a fost numită procuror financiar prin Decretul Preşedintelui României nr. 219 din 17 iunie 1998 şi a depus jurământul la 6 iulie 1998, totuşi, şi-a început activitatea efectiv la 20 iulie 1998, deci ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 154/1998, potrivit căreia nivelul de salarizare pentru funcţia acesteia era stabilit conform Anexei nr. IV/2 din lege.
Pe de altă parte, s-a susţinut că dispoziţiile art. 52 din Legea nr. 50/1996 au fost abrogate expres prin Anexa nr. X pct. 10 din Legea nr. 154/1998, astfel încât, având în vedere principiul aplicării imediate a legii civile noi, se exclude posibilitatea aplicării legii vechi, cum greşit a procedat instanţa de fond.
Examinând Decizia atacată în raport cu criticile formulate, cu probele administrate în cauză, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii se constată că recursul în anulare este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Într-adevăr, conform dispoziţiilor art. 330 pct. 2 C. proc. civ., împotriva hotărârilor judecătoreşti irevocabile se poate declara recursul în anulare de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, atunci când prin hotărârea atacată s-a produs o încălcare esenţială a legii ce a determinat o soluţionare a cauzei pe fond ori această hotărâre este vădit netemeinică.
Referitor la momentul stabilirii raporturilor de muncă între Curtea de Conturi a României şi intimata-reclamantă, se constată că instanţa de fond a aplicat corect dispoziţiile art. 109 alin. (1) din Legea nr. 94/1992 potrivit cărora procurorul financiar este numit prin Decret al Preşedintelui României, la propunerea Plenului Curţii de Conturi.
Aşadar, prin actul de numire al procurorului financiar se stabilesc toate elementele obligatorii care caracterizează raportul de muncă al acestuia, respectiv funcţia, locul de muncă şi drepturile salariale (în sensul legii aplicabile la data numirii). Faptul că ulterior numirii în condiţiile legii, a unui procuror financiar, se emit şi alte ordine semnate de preşedintele Curţii de Conturi, cu privire la locul de muncă şi drepturile salariale ale acestuia nu este de natură a schimba momentul naşterii raportului de muncă, astfel cum corect a reţinut şi instanţa de recurs.
În cauză, din toate probele administrate, inclusiv din recunoaşterile intimatei-pârâte, rezultă că înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 154/1998 (M. Of., nr. 266/16.07.1998) intimata-reclamantă a fost numită în funcţia de procuror financiar prin Decretul Preşedintelui României nr. 219 din 17 iunie 1998, iar jurământul a fost depus de către aceasta la 6 iulie 1998, conform dispoziţiilor art. 103 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 94/1992, deci anterior intrării în vigoare a Legii nr. 154/1998.
Prin urmare, se constată că instanţa de recurs, aplicând corect dispoziţiile legale incidente pricinii, precum şi regulile referitoare la aplicarea în timp a legii civile, conform dispoziţiilor constituţionale ale art. 78 din Constituţie, a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică.
În consecinţă, constatându-se că motivele invocate nu demonstrează existenţa condiţiilor prevăzute de art. 330 pct. 2 C. proc. civ., se va respinge recursul în anulare declarat în cauză, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul în anulare declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva deciziei nr. 1134/R din 30 august 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 iunie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 2254/2003. Contencios. Anulare act control... | CSJ. Decizia nr. 2258/2003. Contencios → |
|---|
