CSJ. Decizia nr. 2747/2003. Contencios. Anulare decizie M.F. si proces-verbal D.G.V. Recurs
| Comentarii |
|
R O M ÂN I A
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr. 2747/2003
Dosar nr. 344/2003
Şedinţa publică din 23 septembrie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată sub nr. 1521/2002, reclamanta SC I.I. SRL, în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, a formulat plângere împotriva deciziei nr. 35 din 20 iunie 2002 emisă de pârât, prin care s-a respins contestaţia formulată de societate împotriva procesului-verbal nr. 8993/2002 al Direcţiei de Supraveghere Vamală şi Luptă împotriva Fraudelor Vamale din cadrul Direcţiei Generale a Vămilor, pentru sumele de 1.002.308.021 lei, datorie vamală, 403.731.040 lei, majorări de întârziere aferente şi suma de 37.741.132 lei, penalităţi de întârziere.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că prin procesul-verbal nr. 8993/C.1 din 9 mai 2002, s-a constatat că la importul cu scutire de taxe vamale şi T.V.A., conform art. 13 din Legea nr. 35/1991 şi OUG nr. 17/2000, în perioada 21 august 2000 – 31 decembrie 2001, privind cantitatea de 4.175.638,70 kg cafea verde, la recepţionarea mărfii în vamă a rezultat în raport de documentele legale, o diferenţă în minus de 4.952 kg cafea, din cantitatea de 208.197 kg cafea în perioada 21 august 2000 – 31 decembrie 2000, reprezentând 2,378% şi cantitatea de 67.339,70 kg cafea, din 3.967.441,70 kg cafea verde în perioada 1 ianuarie 2001 – 31 decembrie 2001, reprezentând 1,697%.
Pentru 72.291 kg cafea verde, nejustificată, conform art. 71 şi 144 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 141/1997, s-a stabilit o datorie vamală de 1.002.308.021 lei.
Organele vamale nu au avut în vedere art. 52 şi 53 din Legea nr. 141/1997, problema fiind tranşată prin prevederile Contractului European privind cafeaua, ce a intrat în vigoare de la 1 ianuarie 1998 şi prin care se are în vedere că la această marfă există un proces natural de uscare, aleatoriu în raport de controlul vânzărilor.
Prin sentinţa nr. 1141 din 27 noiembrie 2002, s-a respins acţiunea reclamantei, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa astfel, instanţa a avut în vedere că reclamanta, la importul de cafea verde în perioada 21 august 2000 – 31 decembrie 2001, a beneficiat de scutire de la plata taxelor vamale şi T.V.A. în condiţiile art. 13 din Legea nr. 35/1991 privind regimul investiţiilor străine şi ale OUG nr. 17/2000 privind T.V.A., aprobată prin Legea nr. 547/2001, scutirea de plata taxelor vamale şi T.V.A. privind cantitatea declarată în vederea importului definitiv.
La controlul ulterior, efectuat în perioada 26 februarie – 22 aprilie 2002, la sediul societăţii reclamante, conform prevederilor Codului vamal şi HG nr. 1114/2001, coroborate cu HG nr. 70/2001, ca şi Ordinului de control nr. 8993/C.1 din 26 februarie 2002, din documentele puse la dispoziţie de reclamantă, a rezultat o diferenţă în minus la cafea verde de 72,291,70 kg ce nu a fost utilizată în producţie proprie, respectiv cafea prăjită şi pentru care nu s-au făcut dovezi, în sensul că scăderea s-ar fi datorat factorilor naturali, ca şi faptul că aceasta operează doar în situaţia în care s-a produs, înainte de acordarea liberului de vamă.
Reclamanta nu a depus diligenţe pentru rectificarea cantităţii nete în declaraţiile vamale, nu a întocmit documentele necesare.
Întrucât nu s-a făcut menţiunea modificării privind greutatea declarată în D.V.I. - uri pentru cafeaua constatată minus, în vederea stabilirii drepturilor de import, în mod legal Ministerul Finanţelor Publice prin Decizia nr. 365 din 20 iunie 2002, a respins contestaţia împotriva procesului-verbal de control din 9 august 2002 pentru datoria vamală de 1.002.308.021 lei, precum şi pentru majorările de întârziere aferente, de 441.445.172 lei.
Împotriva sentinţei a formulat recurs reclamanta SC I.I. SRL, criticând-o astfel:
instanţa de fond nu a avut în vedere apărarea recurentei, în sensul că marfa importată, cafea verde, prin natura sa, are calităţi specifice, fiind recunoscut şi prin Contractul European privind Cafeaua, la care România a aderat, că se admite o abatere de 3% faţă de cantitatea netă expediată de furnizorul extern, tocmai datorită proceselor naturale ce au loc. În speţă, procentul de scădere este sub cel admis şi în acest caz, nu este necesar să se producă dovezi, fiind absolut normal ca această diminuare să se fi produs înainte de a intra marfa în vamă;
este neîntemeiată argumentarea instanţei de fond, în sensul că recurenta avea obligaţia de a dovedi că scăderea cantităţii de cafea s-a produs înainte de acordarea liberului de vamă;
Societatea a depus toate diligenţele, în sensul că a cerut Direcţiei Generale a Vămilor să efectueze cântărirea containerelor cu cafea verde, însă i s-a refuzat acest lucru, pentru că punctul vamal de control şi vămuire nu are dotarea necesară pentru cântărire;
Lipsa cafelei, constatată prin procesul-verbal de control, nu este contestată, practic nu a existat la întocmirea declaraţiei vamale, astfel că era imposibilă schimbarea destinaţiei unui produs inexistent.
În măsura în care organul de control a susţinut această ipoteză, trebuia să o şi dovedească.
Cu privire la suma de 441.445.172 lei, majorări de întârziere aferente datoriei vamale, s-a susţinut nemotivarea.
Atâta vreme, cât s-a contestat datoria vamală, majorările constituie un accesoriu ce depinde de datoria principală.
Analizându-se actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Organele de control au constatat că reclamanta-recurentă nu a putut justifica o cantitate de 72.291,70 kg cafea verde.
Conform art. 40 din Regulamentul de aplicare a Codului vamal, aprobat prin HG nr. 626/1997 şi HG nr. 1114/2001, se prevede că „declaraţia vamală în detaliu, semnată de importator, de exportator sau de reprezentantul acestuia, are valoarea unei declaraţii pe proprie răspundere a acestuia cu privire la exactitatea datelor înscrise în declaraţia vamală, autenticitatea documentelor anexate la declaraţia vamală, plasarea mărfurilor sub regimul vamal solicitat".
Conform art. 52 din Legea nr. 141/1997 „autoritatea vamală poate aproba titularului operaţiunii sau reprezentantului acestuia, la cerere, să efectueze, înainte de depunerea declaraţiei vamale, verificarea felului şi a cantităţii mărfii şi să preleveze probe în vederea întocmirii şi depunerii corecte a declaraţiei vamale".
Din prevederile art. 53 şi 54 din actul normativ citat, rezultă că rectificarea sau retragerea unei declaraţii vamale, se poate face dacă acestea au fost solicitate înainte de începerea controlului fizic al mărfurilor.
Rectificarea sau retragerea declaraţiei vamale se poate face dacă declaratorul a solicitat acest lucru, înainte de efectuarea controlului fizic al mărfii de către autoritatea vamală şi dacă acest lucru a fost refuzat, ca şi în ipoteza când s-au întocmit şi prezentat autorităţii vamale acte constatatoare întocmite de organisme neutre, abilitate prin lege.
Recurenta nu s-a aflat în nici una din situaţiile ce o îndreptăţeau la rectificarea declaraţiilor vamale.
Cântărirea mărfii nu constituie obligaţia Biroului Vamal.
Cererea recurentei la autoritatea vamală a fost ulterioară depunerii declaraţiei vamale, nefiind realizate condiţiile art. 52 C. vam.
Nu au fost realizate nici celelalte situaţii ce ar fi dat dreptul la o cerere de rectificare a declaraţiilor vamale, astfel că răspunderea pentru cantitatea lipsă îi revine reclamantei, Decizia pârâtului fiind legală.
Cu privire la majorările de întârziere, avându-se în vedere faptul că datoria principală de 1.002.308.021 lei s-a constatat că a fost corect stabilită în sarcina recurentei, majorările aferente fiind datorate conform art. 3 alin. (1) lit. c) din OUG nr. 13/2001, de altfel acest capăt de cerere nu s-a motivat în contestaţia depusă la Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Ministerului Finanţelor Publice.
Pentru considerentele expuse, constatându-se că nu sunt motive care să ducă la casare, se va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC I.I. SRL Otopeni împotriva sentinţei civile nr. 1141 din 27 noiembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 septembrie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 2745/2003. Contencios. Refuz acordare drepturi... | CSJ. Decizia nr. 2748/2003. Contencios. Anulare ordin M.J. Recurs → |
|---|
