ICCJ. Decizia nr. 4042/2003. Contencios. Anulare act control financiar. Recurs

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV

Decizia nr. 4042/2003

Dosar nr. 2246/2002

Şedinţa publică din 20 noiembrie 2003

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea în contencios administrativ înregistrată la Curtea de Apel Alba Iulia, sub nr. 2570 din 4 mai 2001, reclamanta SC T.L.I. SRL Deva a chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Hunedoara, solicitând anularea deciziei nr. 277 din28 februarie 2001 a Ministerului Finanţelor Publice şi procesului-verbal de control nr. 2 din 20 mai 2000, încheiat de organele de control ale Direcţiei Generale a Finanţelor Publice a judeţului Hunedoara şi exonerarea sa de plata obligaţiilor fiscale, stabilite prin actele de control atacate, precum şi obligarea pârâţilor la restituirea taxelor de timbru achitate în faza administrativ-jurisdicţională.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că pârâtele au aplicat greşit OG nr. 70/1994, OG nr. 3/1992, Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 425/1998, OG nr. 70/1997 şi OG nr. 13/2001.

Curtea de Apel Alba Iulia, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 80 din 17 aprilie 2002, a admis acţiunea formulată de reclamanta SC T.L.I. SRL Deva, împotriva pârâţilor Ministerul Finanţelor Publice şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Hunedoara; a anulat Decizia nr. 277 din 28 februarie 2001 a Ministerului Finanţelor Publice şi procesului-verbal nr. 2 din 20 mai 2000, întocmit de organele de control ale Direcţiei Generale a Finanţelor Publice a judeţului Hunedoara, exonerând reclamanta de plata obligaţiilor fiscale, reţinute prin actele de control atacate; a dispus restituirea către reclamantă a taxelor de timbru plătite în faza administrativ-jurisdicţională, în sumă de 1.336.606.716 lei.

Prin procesul-verbal de control atacat s-au stabilit în sarcina reclamantei, obligaţii fiscale în cuantum de 43.841.581.813 lei reprezentând impozit pe profit, majorări de întârziere aferente impozitului pe profit, T.V.A. şi majorări de întârziere aferente TVA, apreciindu-se de organul de control că în perioada verificată 1998 – trimestrul I/2000, reclamanta a considerat eronat ca deductibile, cheltuielile cu colaboratori externi, că a inclus în cheltuielile de exploatare, cheltuieli cu amortizarea aferente unor imobilizări, iar în ceea ce priveşte prestările de servicii, s-a dispus în sarcina reclamantei, virarea la bugetul de stat a T.V.A., aferentă cheltuielilor de colaborare şi consultanţă efectuate la imobilul din România, în perioada decembrie 1999 – februarie 2000, calculându-se pentru nedecontarea în termen, majorări de întârziere.

Faţă de aceasta, prin hotărârea atacată s-a reţinut în raport cu susţinerile părţilor şi probele administrate în cauză, că documentele justificative, întocmite de reclamantă, se circumscriu prevederilor pct. 119 din Regulamentul privind aprobarea Legii nr. 82/1991, aprobat prin HG nr. 704/1993.

Impozitul pe profit stabilit suplimentar şi majorările de întârziere aferente sunt deductibile fiscal, în baza contractelor de consultanţă şi colaborare încheiate între reclamantă şi firma E.J. şi a documentelor întocmite lunar. În aceeaşi măsură, T.V.A. pentru perioada 1998 – 1999 şi trimestrul I/2000, a fost corect calculată şi virată la bugetul statului.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Hunedoara, în nume propriu şi pentru Ministerul Finanţelor Publice, criticând-o în temeiul art. 304 pct. 10 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, că instanţa a luat în considerare doar raportul de expertiză întocmit în cauză, neţinând seama şi de constatările organului de control sau de motivarea deciziei emisă de Ministerul Finanţelor Publice; că în mod greşit s-a reţinut că reclamanta nu datorează impozit pe profit stabilit suplimentar şi majorările de întârziere aferente, întrucât cheltuielile sunt deductibile numai dacă sunt aferente realizării veniturilor sau sunt considerate deductibile, potrivit prevederilor legale în vigoare.

În cauză, contractele de colaborare şi consultanţă nu reprezintă documente justificative, întrucât nu îndeplinesc elementele necesare pentru aceasta. Ca atare, reclamanta datorează şi majorările de întârziere aferente impozitului pe profit, calculat ca urmare a nedeductibilităţii cheltuielilor de colaborare şi de consultanţă. Se mai susţine în motivarea recursului că reclamanta datorează impozit pe profit, ca urmare a includerii cheltuielilor cu amortizarea mai mari decât cele legale pe costuri, fără a avea la bază o evidenţă analitică, datorând deci şi penalităţile de întârziere aferente; datorează reclamanta şi T.V.A. aferentă serviciilor de consultanţă şi colaborare prestate şi facturare către firma E.J. din Italia şi majorările de întârziere aferente, faţă de construirea unui imobil – Fabrica de producere panouri în România.

Examinând sentinţa atacată în raport cu criticile formulate, probele administrate în cauză, precum şi dispoziţiile legale incidente pricinii, se constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Referitor la motivul de recurs privind impozitul pe profit, calculat ca urmare a excluderii din costuri a unor facturi ce reprezintă plata unor servicii de consultanţă şi colaborare şi a trecerii acestora în categoria cheltuielilor nedeductibile din punct de vedere fiscal, se reţine că reclamanta a încheiat lunar contracte de colaborare sau consultanţă cu acelaşi obiect şi anume, furnizarea de personal tehnic specializat, apt să asigure calitatea lucrărilor de curăţire şi nivelare teren, furnizarea şi punerea pe poziţie a pietrişului, confecţionarea şi furnizarea de beton.

Aceste contracte nu conţin, însă, clauze certe despre prestaţiile efectuate, respectiv în ce au constat prestările de colaborare şi consultanţă, pentru care s-au emis facturi, timpul consumat pentru fiecare tip de prestare efectuată, tariful pe unitatea de timp practicat de societatea prestatoare. Ca urmare, contractele de colaborare şi consultanţă nu reprezintă documente justificative şi nu pot sta la baza înregistrării în contabilitate, conform pct. 119 din Regulamentul de aplicare a Legii contabilităţii nr. 82/1991, aprobat prin HG nr. 704/1993.

Reclamanta nu a prezentat documente privind situaţii ale lucrărilor prestate, procese-verbale de recepţie- din care să rezulte calitatea lucrărilor executate de firma care a asigurat personalul specializat, date privind serviciile prestate, tarifele percepute, care să completeze lipsa clauzelor contractuale. Situaţiile de lucrări pentru activitatea desfăşurată în favoarea SC M.D.F. SA, se referă la executarea materială a lucrărilor de construcţii, nereprezentând documente care să ateste prestarea efectivă a consultanţei şi colaborării.

În consecinţă, reclamanta datorează impozitul pe profit stabilit prin actul de control şi majorările de întârziere aferente impozitului pe profit, calculat ca urmare a nedeductibilităţii cheltuielilor de colaborare şi de consultanţă.

Referitor la motivul de recurs privind impozitul pe profit, calculat ca urmare a includerii cheltuielilor cu amortizarea, mai mari decât cele legale, pe costuri şi a majorărilor de întârziere aferente, Regulamentul de aplicare a Legii Contabilităţii nr. 82/1991, prevede la pct. 56 că amortizarea se calculează prin aplicarea cotei de amortizare la valoarea de intrare, pe baza unui plan de amortizare şi utilizând unul din regimurile de amortizare prevăzute de Legea nr. 15/1994, republicată.

Reclamanta a inclus în cheltuiala cu amortizarea, diferite sume, fără a avea o evidenţă analitică, conform HG nr. 909/1997, art. 56 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 82/1991 şi Legea nr. 15/1994, majorând nelegal cheltuielile de exploatare, ce concură la determinarea profitului impozabil, diminuând implicit impozitul pe profit, datorând în consecinţă sumele stabilite cu acest titlu prin actul de control.

Motivul de recurs referitor la taxa pe valoarea adăugată T.V.A. şi la majorările de întârziere aferente, se reţine, de asemenea, a fi întemeiat.

Prestările de servicii achitate în baza facturilor emise de E.J. din Italia, potrivit contractelor de colaborare şi consultanţă încheiate între cele două societăţi, au fost utilizate pe teritoriul României, în vederea construirii unui imobil – Fabrica de producere panouri, astfel că stabilirea T.V.A. pentru aceste prestări de servicii, se face în România, potrivit art. 4 din OG nr. 3/1992, republicată şi pct. 3.1 din HG nr. 512/1998, cu privire la aprobarea Normelor pentru aplicarea OG nr. 3/1992, reclamanta datorând şi penalităţile de întârziere aferente.

Aşa fiind, recursul declarat de pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Hunedoara, în nume propriu şi pentru Ministerul Finanţelor Publice, este fondat, urmând să fie admis. Se va casa sentinţa atacată şi în fond, se va respinge acţiunea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Hunedoara, în nume propriu şi pentru Ministerul Finanţelor Publice, împotriva sentinţei civile nr. 80 din 17 aprilie 2002 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia comercială şi de contencios administrativ.

Casează sentinţa atacată şi în fond, respinge acţiunea introdusă de reclamanta SC T.L.I. SRL Deva.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 noiembrie 2003.

Vezi și alte spețe de contencios administrativ:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 4042/2003. Contencios. Anulare act control financiar. Recurs