ICCJ. Decizia nr. 1436/2004. Contencios. La încheierea de suspendare a cauzei. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr. 1436/2004
Dosar nr. 4501/2003
Şedinţa publică din 15 aprilie 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea depusă în dosarul nr. 1032/1998 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, la termenul din 17 octombrie 2003, SC E.A. SRL a solicitat menţinerea suspendării judecăţii cauzei dispusă de instanţă în baza art. 244 pct. 2 C. proc. civ., la 1 martie 2001 şi care a fost din oficiu repus pe rol la 26 septembrie 2003, pentru a se verifica dacă mai subzistă motivele avute în vedere la 1 martie 2001.
În motivarea cererii, reclamanta a susţinut că motivul suspendării subzistă, dat fiind că împotriva sentinţei penale nr. 772/2003, pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. 4066/2000, s-a formulat apel, că în acest fel instanţa civilă este obligată să menţină dispoziţia suspendării în condiţiile art. 244 C. proc. civ.
Prin încheierea din 17 octombrie 2003, Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, a dispus menţinerea măsurii suspendării cauzei din dosarul nr. 1032/1999, conform art. 244 C. proc. civ.
Împotriva acestei încheieri din 17 octombrie 2003 a declarat recurs Autoritatea Naţională a Vămilor, fiind criticată încheierea, ca nelegală, dosarul penal în care se judecă angajaţi ai societăţii comerciale, soluţia în dosar nu are o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce se poate pronunţa în dosarul de contencios administrativ.
Recursul este fondat.
Potrivit dispoziţiilor cuprinse în art. 244 pct. 2 C. proc. civ., instanţa poate suspenda judecata când se ivesc indiciile unei infracţiuni, a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează a se da.
În sensul acestor prevederi, suspendarea nu poate fi dispusă de instanţă pe baza unor simple ipoteze sau afirmaţii cu caracter general, partea având obligaţia să prezinte elementele care conturează existenţa unei infracţiuni şi în ce măsură constatarea acesteia ar influenţa hotărârea civilă ce urmează a se pronunţa.
În acest sens este de reţinut că recurenta nu are temei legal pentru a se îndrepta împotriva angajaţilor intimatei, pentru recuperarea drepturilor vamale ce revin societăţii comerciale.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că referitor la măsura suspendării dispusă în aceeaşi cauză s-a mai pus în discuţie legalitatea unei încheieri din 7 ianuarie 1999, măsură pe care instanţa supremă a caracterizat-o ca nelegală prin Decizia nr. 1561 din 4 iunie 1991.
Prin urmare, instanţa nu are obligaţia să suspende judecarea cauzei ori de câte ori o parte pretinde existenţa unei infracţiuni dacă nu este demonstrată înrâurirea hotărâtoare şi directă asupra soluţionării acţiunii civile pendinte.
Având în vedere considerentele mai sus expuse, se constată că încheierea din 17 octombrie 2003 s-a dat de prima instanţă, cu aplicarea greşită a legii, cursul judecăţii fiind interpretat nelegal.
Se va admite recursul, va fi casată încheierea din 17 octombrie 2003 şi trimite cauza, pentru continuarea judecăţii, aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Autoritatea Naţională a Vămilor împotriva încheierii din 17 octombrie 2003 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ.
Casează hotărârea atacată şi trimite cauza, pentru continuarea judecăţii, aceleiaşi instanţe.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 aprilie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1434/2004. Contencios. Refuz primire în... | ICCJ. Decizia nr. 1437/2004. Contencios. Refuz solutionare... → |
|---|
