ICCJ. Decizia nr. 1417/2004. Contencios. Anulare viza de iesire din România. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr. 1417/2004
Dosar nr. 2516/2003
Şedinţa publică din 15 aprilie 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta Y.F., cetăţean chinez, a formulat la data de 6 iunie 2001, acţiunea ce a înregistrat-o la Tribunalul municipiului Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ şi a solicitat ca în contradictoriu cu Serviciul Independent de Evidenţă Informatizată a Persoanei să se anuleze viza de ieşire nr. 137/730475/2001 şi obligarea pârâtei să îi acorde prelungirea vizei de şedere în România.
În motivarea acţiunii sale, reclamanta a susţinut că actul administrativ a cărei anulare o cere, este nelegal, deoarece la data solicitării de prelungire a vizei îndeplinea condiţiile legii şi nu au existat motive de refuz.
Tribunalul municipiului Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ, prin sentinţa nr. 131 din 21 februarie 2002, pronunţată în dosarul nr.387/CA/2001, a respins acţiunea.
Împotriva acestei sentinţe reclamanta Y.F. a declarat recurs, soluţionat de Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, care prin Decizia nr. 510 din 7 noiembrie 2002 a admis recursul, a casat sentinţa recurată şi a reţinut cauza, pentru rejudecare, a constatat instanţa de control judiciar că Tribunalul municipiului Bucureşti a pronunţat o hotărâre cu încălcarea competenţei materiale, în sensul că potrivit art. 3 pct.1 C. proc. civ., instanţa competentă era curtea de apel.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, prin sentinţa nr. 430 din 31 martie 2003, a admis acţiunea, a anulat viza de ieşire nr. 137/730475/2001 acordată reclamantei şi a obligat pârâtul să acorde prelungirea vizei de şedere solicitată în baza Legii nr. 123/2001.
Instanţa de fond a reţinut că în raport cu temeiul juridic al măsurii administrative luate de pârât, art. 4 lit. b) din Legea nr. 25/1969, dar şi prin apariţia noului act normativ, Legea nr. 123/2001, incident cauzei, acţiunea este întemeiată, reclamanta îndeplinind condiţiile pentru prelungirea vizei de şedere, aşa cum a solicitat prin cererea din 16 februarie 2001.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta, criticând hotărârea, ca fiind dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii, iar pe de altă parte, nu s-a reţinut că drepturile străinului au o strânsă relaţie cu obligaţia respectării legii, ceea ce în speţă nu s-a analizat.
Recursul se constată a fi fondat, pentru considerentele ce se vor expune.
Este demonstrat şi recunoscut în cauză că reclamanta a intrat în România la 19 septembrie 1999, cu viză de intrare acordată în scop de afaceri, ca asociată la SC W.I. SRL, având prelungit succesiv dreptul de şedere în România până la 22 februarie 2001, fiind depusă o cerere de prelungire a vizei de şedere pentru o perioadă de 6 luni, în data de 16 februarie 2001.
Se reţine, deci, că atât timp, cât reclamanta a respectat legislaţia română, a primit viza solicitată.
La ultima solicitare din 16 februarie 2001, funcţionarul autorizat verificând actele depuse, a constatat că în ceea ce priveşte contractul de închiriere, acesta era falsificat, motiv pentru care la 14 martie 2001, reclamanta a fost înştiinţată să prezinte originalul contractului şi să se prezinte şi proprietarul. La această solicitare care era numai în interesul stabilirii realităţii şi evident al interesului solicitantului, nu a dat curs.
Constatând că s-a încercat obţinerea vizei de şedere cu prezentarea unor acte false, că deşi invitată să se prezinte pentru a lămuri situaţia, reclamanta nu a dat curs acestei solicitări, autoritatea competentă română, la data de 2 aprilie 2001 i-a acordat viza de ieşire, a cărei anulare se solicită, valabilă până la 16 aprilie 2001.
Condiţiile ce trebuie îndeplinite, potrivit Legii nr. 123/2001 privind regimul străinilor în România, pentru acordarea vizei române sau prelungirea duratei de valabilitate, trebuie analizate atât prin prisma legislaţiei interne, cât şi a dispoziţiilor din tratatele internaţionale la care România este parte, cu respectarea drepturilor şi obligaţiilor constituţionale şi cele din Convenţia Europeană.
Legea română nu consacră în mod expres un drept al străinului la prelungirea vizei de şedere în România, acest drept aparţinând exclusiv statului care îl exercită prin organele sale de specialitate, învestit cu o anume competenţă şi libertate de apreciere a oportunităţii cererii în fiecare caz în parte.
O atare reglementare juridică nu contrazice legislaţia internaţională şi nici exigenţele Convenţiei Europene, iar în speţă este demonstrat că reclamanta a încercat să obţină viza prin depunerea unui contract fals, deci cu încălcarea legii, astfel că aprecierea autorităţii a fost obiectivă.
Declaraţia extrajudiciară a proprietarului, care îşi asumă responsabilitatea, este un act constituit pro cauza, astfel că nu poate înlătura concluzia primă şi reală avută în vedere de Direcţia Generală de Evidenţă Informatizată a Persoanei când a acordat viza de ieşire.
Aceste constatări demonstrează că instanţa de fond a analizat şi interpretat greşit probatoriul cauzei, pronunţând o soluţie netemeinică, dar şi nelegală, constatare pentru care Înalta Curte de Casaţie, în conformitate cu considerentele expuse, va admite recursul, va casa sentinţa, iar pe fond va respinge acţiunea.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Direcţia Generală de Evidenţă Informatizată a Persoanei din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor împotriva sentinţei civile nr. 430 din 31 martie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ.
Casează sentinţa atacată şi în fond, respinge acţiunea formulată de Y.F.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 aprilie 2004
| ← ICCJ. Decizia nr. 198/2004. Contencios. Anulare decizie M.F.P.... | ICCJ. Decizia nr. 1425/2004. Contencios. Anulare ordin emis de... → |
|---|
