ICCJ. Decizia nr. 1520/2004. Contencios. Anulare decizie D.G.F.P. Bihor şi act vamal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr. 1520/2004
Dosar nr. 4123/2003
Şedinţa publică din 21 aprilie 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 10 martie 2003 la Tribunalul Bihor, SC D.I. SRL Aleşd a solicitat anularea deciziei nr. 28 din 13 februarie 2003 şi a actului constatator nr. 848 din 4 decembrie 2002, întocmit de Biroul Vamal de Control şi Vămuire la frontiera Borş, privind virarea la bugetul de stat, a sumei de 110.708.440 lei, reprezentând datorii vamale cu majorări şi penalităţi de întârziere.
Totodată, a solicitat şi suspendarea procedurii de executare silită pornită de Direcţia Regională Vamală Oradea, ca urmare a somaţiei nr. 4013 din 26 februarie 2003.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că a introdus în ţară, la data de 25 iunie 1998, un autoturism Mercedes şi a solicitat întocmirea formalităţilor vamale de tranzit prin comisionarul vamal SC N. SA Cluj Napoca.
Cu chitanţa nr. 2385 din 24 iunie 1998, reclamanta a achitat comisionul vamal în valoare de 218.573 lei, urmând ca în termen de 20 de zile să se prezinte la Biroul Vamal şi Vămuire la Interior Oradea, pentru definitivarea regimului vamal.
Reclamanta susţine că nu s-a prezentat în termenul stabilit pentru definitivarea regimului vamal, deoarece Registrul Auto Român a stabilit că anul de fabricaţie al autovehiculului era 1989, şi nu anul 1991, cum apărea în documentele maşinii, astfel că nu putea fi înmatriculată în România.
Pentru acest motiv, autovehiculul a fost restituit proprietarului.
Tribunalul Bihor, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 195/CA din 11 septembrie 2003, a respins acţiunea reclamantei, ca neîntemeiată.
Pentru a soluţiona astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamanta nu s-a conformat obligaţiei legale de a informa autoritatea vamală despre faptul că autovehiculul nu poate fi înmatriculat în România.
Instanţa a reţinut că potrivit art. 141 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 141/1997, datoria vamală ia naştere în momentul înregistrării vamale, iar potrivit art. 165 alin. (1) din aceeaşi lege, declaraţia vamală de tranzit constituie titlu executoriu pentru plata taxelor vamale şi a drepturilor de import, în cazul în care transportatorul nu prezintă mărfurile la biroul vamal de destinaţie în termenul stabilit.
În temeiul textelor enunţate, instanţa a constatat că reclamanta datorează toate majorările şi penalităţile de întârziere stabilite în sarcina sa, prin actele administrative atacate.
Împotriva sentinţei sus-menţionate a declarat recurs SC D.I. Aleşd, judeţul Bihor, criticând modul în care autoritatea vamală înţelege să aplice reglementările vamale.
Prin cererea de recurs au fost reiterate motivele formulate în cererea introductivă, apreciind, totodată, că Vama Borş avea obligaţia constituirii unei garanţii care să asigure încasarea drepturilor de import ce ar putea fi datorate, având astfel posibilitatea de a stinge datoria vamală.
Pentru acelaşi motiv, recurenta consideră că nu poate fi apreciat ca oportun, controlul vamal ulterior, din moment ce Vama Borş era obligată să aplice imediat reglementările vamale, în vigoare la data declaraţiei vamale de tranzit.
Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului, se constată că recursul este nefondat.
Potrivit declaraţiei vamale de tranzit nr. 14774 din 25 iunie 1998, reclamanta SC D.I. SRL a introdus în ţară, prin Vama Borş, un autoturism marca Mercedes, având obligaţia să se prezinte în termen de 20 de zile la Biroul Vamal Oradea, pentru definitivarea regimului vamal.
Potrivit art. 99 C. vam., titularul regimului de tranzit este obligat să prezinte biroului vamal de destinaţie, mărfurile în stare intactă, în termenul stabilit de autoritatea vamală, or recurenta-reclamantă nu şi-a îndeplinit această obligaţie.
Constatând că autovehiculul nu putea fi înmatriculat în România, deoarece anul de fabricaţie al autovehiculului era 1989, şi nu 1991, recurenta-reclamantă avea obligaţia ca în conformitate cu art. 93 din Legea nr. 141/1997, să informeze de îndată autoritatea vamală despre împrejurările care au împiedicat-o să se prezinte în termen la biroul vamal de destinaţie.
Recurenta, care era titulara de tranzit vamal, nu şi-a îndeplinit nici obligaţia, ca în termenul stabilit prin declaraţia vamală de tranzit nr. 14774 din 25 iunie 1998, să se prezinte la Biroul Vamal de Control şi Vămuire la Interior Oradea, pentru stabilirea regimului vamal.
Potrivit art. 141 din Legea nr. 141/1997, debitorul datoriei vamale este considerat titularul declaraţiei vamale acceptate şi înregistrate, iar potrivit art. 158 alin. (2) din acelaşi act normativ, în situaţia încheierii din oficiu, fără declaraţie vamală, a unui regim vamal suspensiv, debitorul vamal ia cunoştinţă despre acea nouă datorie, pe baza actului constatator întocmit de autoritatea vamală.
Pe cale de consecinţă, rezultă că în mod legal Biroul Vamal de Control şi Vămuire la frontiera Borş a încheiat actul constatator nr. 848/2002, prin care a fost obligată reclamanta, la plata datoriei vamale.
Se constată că instanţa de fond a făcut o justă apreciere a probelor dosarului şi o corectă aplicare a dispoziţiilor legale, atunci când a apreciat că actele administrative atacate trebuie menţinute.
În consecinţă, soluţia instanţei de fond fiind temeinică şi legală, recursul se priveşte ca nefondat şi urmează să fie respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC D.I. SRL Aleşd, judeţul Bihor, împotriva sentinţei civile nr. 195/CA din 11 septembrie 2003 a Tribunalului Bihor, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 aprilie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1519/2004. Contencios. Anulare parţială a... | ICCJ. Decizia nr. 1524/2004. Contencios. Refuz înregistrare... → |
|---|
