ICCJ. Decizia nr. 1535/2004. Contencios. Anulare răspuns adrese. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr. 1535/2004
Dosar nr. 3227/2003
Şedinţa publică din 22 aprilie 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea în contencios administrativ, înregistrată la data de 25 martie 2003, reclamanta SC A.H., persoană juridică germană, a contestat în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Vămilor (în prezent Autoritatea Naţională a Vămilor), adresele răspuns nr. 3559 din 28 ianuarie 2003 şi nr. 8524 din 21 februarie 2003, emise de pârâtă şi a solicitat constatarea dreptului reclamantei, de a încheia regimul vamal de admitere temporară, prin plasarea bunurilor în zona liberă.
Motivându-şi cererea, reclamanta a susţinut că, în mod nelegal, prin adresele contestate, autorităţile vamale au refuzat să închidă regimul vamal de admitere temporară a bunurilor care au făcut obiectul contractului de leasing nr. 15/2000, încheiat cu SC R. SRL, prin plasarea acestora în zona liberă Giurgiu.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 676 din 20 mai 2003, a admis excepţia invocată de pârâtă, prin întâmpinare şi a respins acţiunea, ca inadmisibilă.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că cererea privind constatarea existenţei unui drept, nu poate fi primită, potrivit prevederilor art. 18 din Legea nr. 29/1990, coroborate cu ale art. 111 C. proc. civ., atâta timp, cât reclamanta putea cere realizarea dreptului, ceea ce aceasta nu a făcut.
A mai reţinut că adresele contestate nu reprezintă un act administrativ în accepţiunea Legii nr. 29/1990 şi că acţiunea nu îndeplineşte cerinţele de admisibilitate, prevăzute de art. 1 din legea menţionată.
Împotriva sentinţei, în termen legal şi cu respectarea dispoziţiilor normative în materia taxelor de timbru, a declarat recurs, reclamanta SC A.H., prin avocatul A.D., solicitând casarea acestei hotărâri şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.
Recurenta a arătat, în esenţă, că, în mod greşit, instanţa fondului a admis excepţia invocată de pârâtă, întrucât, prin acţiunile sale, aceasta a urmărit realizarea unui drept al său, urmând procedura de contestare prevăzută de Legea nr. 141/1997.
Deşi prin adresele formulate, s-a solicitat un punct de vedere al autorităţii vamale, intenţia sa clară a fost rezolvarea situaţiei bunurilor aflate în regim de admitere temporară într-un mod permis de lege şi pe care autorităţile vamale române ar trebui deja să îl aplice.
A mai precizat că acţiunea sa este îndreptată împotriva unor acte administrative emise de autorităţile vamale, prin care i-au fost lezate drepturile şi interesele legitime, conferite de art. 12 din Legea nr. 395/2002, pentru aderarea României la Convenţia pentru admiterea temporară adoptată la Istambul, la 26 iunie 1990.
Recursul este nefondat.
În conformitate cu prevederile art. 1 din Legea nr. 29/1990, orice persoană fizică sau juridică, dacă se consideră vătămată în drepturile sale, recunoscute de lege, printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa instanţei judecătoreşti competente, pentru anularea actului sau pentru obligarea autorităţii, la rezolvarea cererii, precum şi la repararea pagubei ce i-a fost cauzată prin acestea.
Având în vedere dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 29/1990, coroborate cu cele ale art. 111 C. proc. civ., în mod temeinic şi legal, prima instanţă a apreciat că cererea având caracterul unei acţiuni în constatare, este inadmisibilă pe cale de contencios administrativ.
După cum rezultă din corespondenţa purtată cu autoritatea vamală, recurenta-reclamantă a înţeles să solicite un punct de vedere referitor la posibilitatea încheierii regimului de admitere temporară, prin plasarea mărfurilor în zona liberă, punct de vedere exprimat în cuprinsul celor două adrese contestate prin cererea introductivă, deşi avea posibilitatea să solicite însăşi realizarea dreptului.
În conformitate cu principiul disponibilităţii şi având în vedere petitul cererii introductive, aceasta are în mod indubitabil, caracterul unei acţiuni în constatare, recurenta-reclamantă solicitând instanţei să constate dreptul său de a încheia regimul de admitere temporară, prin plasarea bunurilor în zona liberă, şi nu anularea unui act administrativ sau obligarea autorităţii administrative, la rezolvarea cererii referitoare la un drept recunoscut de lege.
Aşa după cum, în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, potrivit prevederilor imperative ale art. 111 teza a II-a C. proc. civ., cererea pentru constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept „nu poate fi primită, dacă partea poate cere realizarea dreptului".
Având în vedere specificul acţiunii în contencios administrativ, obiectul unei asemenea acţiuni, aşa cum este reglementat de prevederile art. 1 din Legea nr. 29/1990, mai sus menţionate, îl poate constitui anularea unui act administrativ sau obligarea unei autorităţi publice care refuză să soluţioneze o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege, la rezolvarea cererii.
În cauză, însă, recurenta-reclamantă nu a solicitat anularea unui act administrativ sau constatarea unui refuz nejustificat de soluţionare a vreunei cereri ce priveşte un drept legitim.
Pe bună dreptate, s-a apreciat de către instanţa fondului, că adresele de răspuns nu au caracterul unui act administrativ în accepţiunea Legii nr. 29/1990, acestea reprezentând o simplă corespondenţă care nu produce efecte juridice.
Pentru a demonstra caracterul administrativ al adreselor de răspuns, recurenta a invocat respectarea procedurii administrative prealabile prevăzută de art. 166 şi urm. din Legea nr. 141/1997, privind Codul vamal al României, însă aceste dispoziţii au fost abrogate prin OUG nr. 13/2001.
În considerarea tuturor celor expuse, care justifică pe deplin soluţia de respingere a acţiunii, ca inadmisibilă, motivele de recurs sunt neîntemeiate, urmând ca, potrivit dispoziţiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., recursul să fie respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC A.H. Germania împotriva sentinţei civile nr. 676 din 20 mai 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 aprilie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1522/2004. Contencios. Anulare decizie si acte... | ICCJ. Decizia nr. 1546/2004. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
