ICCJ. Decizia nr. 1686/2004. Contencios. Refuz plata despagubiri civile. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr.1686/2004
Dosar nr. 3136/2002
Şedinţa publică din 29 aprilie 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa atacată cu recurs, sentinţa civilă nr. 143/CA pronunţată la data de 31 octombrie 2002 în dosarul nr. 196/CA/2002, Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială şi de contencios administrativ, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta SC P.S. SA Constanţa şi a obligat fostul Minister al Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei, actualmente Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului, să-i plătească reclamantei, suma de 942.254 dolari SUA, la data executării, reprezentând despăgubiri civile pentru oprirea activităţii de pilotaj în Portul Constanţa, în perioada 11 august 2000 – 15 februarie 2002, conform raportului de expertiză contabilă.
Totodată, prin aceeaşi hotărâre, a fost respins ca nefondat, capătul de cerere privind obligarea ministerului pârât, la plata sumei de 500.000.000 lei prejudiciu moral.
Pentru a pronunţa această soluţie, curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin acţiunea introductivă, societatea comercială reclamantă a cerut obligarea ministerului pârât la plata sumei de 1.400.000 dolari SUA reprezentând despăgubiri civile pentru daune morale şi 500.000.000 lei pentru prejudiciul moral, care i-au fost produse prin emiterea de către pârât, a Ordinelor ilegale nr. 508/1999 şi nr. 595/2000, anulate de instanţele de judecată, prin care a fost oprită să mai efectueze activitatea de pilotaj în Portul Constanţa, începând cu data de 16 august 2000.
În motivarea acţiunii, societatea comercială a susţinut că cele două ordine ministeriale au fost anulate prin hotărâri judecătoreşti irevocabile:
- art. 5 din Ordinul nr. 508/1999 a fost anulat prin sentinţa civilă nr. 66/CA din 15 iunie 2000, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială şi de contencios administrativ şi prin Decizia nr. 487 din 6 februarie 2001, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, secţia de contencios administrativ, în privinţa cărora recursul în anulare al procurorului general a fost respins prin Decizia nr. 93 din 5 noiembrie 2001, pronunţată de Completul de 9 judecători al Curţii Supreme de Justiţie;
- Ordinul nr. 595/2000, prin care a fost abrogat Ordinul nr. 508/1999, ce fusese anulat parţial de instanţele judecătoreşti, a fost anulat, la rândul său, prin sentinţa civilă nr. 233/CA din 22 noiembrie 2001, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială şi de contencios administrativ, irevocabilă prin Decizia nr. 3123 din 22 octombrie 2002, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, secţia de contencios administrativ, constatându-se că SC P.S. SA Constanţa are dreptul de a exercita activitatea de pilotaj, potrivit autorizaţiei seria M nr. 00064-1 din 27 ianuarie 2000, emisă de Inspectoratul Navigaţiei Civile.
În considerentele hotărârii pronunţate, instanţa de fond a motivat, în esenţă, că perioada în care activitatea de pilotaj a reclamantei a fost întreruptă ca urmare a emiterii Ordinului nr. 508/1999, de către ministerul pârât, a fost de 18 luni, între data de 12 august 2000 şi 15 februarie 2002 şi că veniturile pe care aceasta a fost împiedicată să le încaseze, constituie pagubă pentru societatea comercială, calculată de expertul contabil la suma totală de 942.254 dolari SUA.
În ceea ce priveşte prejudiciul moral, de 500 milioane lei, pretins de reclamantă, instanţa de fond a reţinut că societatea comercială nu a probat că prin actul administrativ anulat ar fi fost vătămate prestigiul şi credibilitatea unităţii.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului, invocând prevederile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, că instanţa de fond:
- a interpretat greşit actul dedus judecăţii, reclamanta cerând prin acţiune doar daune morale, iar ministerul a fost obligat să achite despăgubiri civile reprezentând veniturile nerealizate de societatea comercială;
- a pus temei pe o expertiză contabilă pe care a contestat-o, expertul contabil refuzând să răspundă la obiecţiunile formulate;
- motivele reţinute sunt contradictorii şi străine de natura pricinii.
În cursul judecăţii recursului, ministerul recurent a invocat alte două motive de recurs de ordine publică:
- instanţa de contencios administrativ a considerat greşit că este competentă să soluţioneze acţiunea cu care a fost sesizată, competenţa aparţinând instanţei de drept comun, fiind vorba de o acţiune principală în pretenţii, iar nu de o acţiune accesorie unei acţiuni în anularea unui act administrativ, singura situaţie în care, potrivit prevederilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 29/1990, competenţa ar fi aparţinut instanţei de contencios administrativ;
- în mod greşit instanţa de fond nu a constatat incidenţa autorităţii de lucru judecat, din moment ce, prin sentinţa civilă nr. 233/CA/2001, pronunţată de aceeaşi instanţă, luase act că reclamanta a renunţat la capătul de cerere privitor la daune.
Totodată, în cursul judecăţii recursului, intimata-reclamantă a invocat prin întâmpinare, excepţia lipsei de calitate a persoanei care a exercitat calea de atac a recursului, arătând că cererea de recurs a fost semnată de Directorul general al Direcţiei Generale Juridice şi Contencios, iar nu de către ministru, care, potrivit prevederilor art. 35 din Decretul nr. 31/1954, exercită drepturile ministerului, ca persoană juridică, iar potrivit prevederilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 90/2001 şi art. 4 din HG nr. 3/2001, reprezintă ministerul ca organ de specialitate al administraţiei publice, în relaţiile cu celelalte persoane fizice şi juridice şi în justiţie.
1. Având în vedere dispoziţiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora instanţa este datoare să analizeze prioritar excepţiile de procedură care fac de prisos cercetarea în fond a cauzei, Înalta Curte constată că excepţia invocată prin întâmpinare nu este întemeiată.
Este adevărat că potrivit prevederilor art. 35 din Decretul nr. 31/1954, privitor la persoanele fizice şi juridice, persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale de conducere, iar potrivit dispoziţiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 90/2001, privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor şi dispoziţiilor art. 4 din HG nr. 3/2001, privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei, în vigoare la data respectivă, ministrul este autoritatea care reprezintă ministerul în raporturile cu celelalte persoane fizice şi juridice, cât şi în justiţie.
Dar, potrivit prevederilor generale ale Legii nr. 90/2001, miniştrii îşi exercită atribuţiile, fie personal, fie folosind aparatul propriu al ministerelor ori instituţiile aflate în subordinea, coordonarea sau autoritatea ministerelor, iar potrivit art. 45 din această lege, atribuţiile compartimentelor ministerelor se stabilesc prin regulamentul de organizare şi funcţionare a ministerului, aprobat prin ordin al ministrului.
Or, prin art. 2 Secţiunea 30 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei, aprobat prin Ordinul nr. 1396 din 27 septembrie 2001, s-a stabilit că, între altele, conducerea Direcţiei Generale Juridice şi Contencios exercită căile de atac pentru şi în numele ministrului.
Cum, în cauză, recursul a fost exercitat de Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei, prin Directorul general al Direcţiei Generale Juridice şi Contencios, rezultă că excepţia invocată de intimata-reclamantă nu are temei legal.
2. Cu privire la motivele de recurs de ordine publică invocate în cursul judecăţii, Înalta Curte reţine că sunt nefondate.
2.1. Referitor la excepţia necompetenţei materiale a instanţei de contencios administrativ, invocată de recurentă, rezultă că este lipsită de temei legal.
Este necontestat că acţiunea care face obiectul cauzei de faţă, are ca obiect daunele pretinse de reclamantă, ca fiind produse ca urmare a emiterii actelor administrative emise de ministerul pârât, anulate de instanţa de contencios administrativ prin hotărâri irevocabile.
Or, potrivit art. 11 din Legea nr. 29/1990, privind contenciosul administrativ, instanţa de contencios administrativ este competentă să se pronunţe şi asupra daunelor materiale şi morale cerute, atunci când admite cererea principală vizând anularea actului administrativ vătămător, acţiunea în daune având astfel, un caracter accesoriu.
Din prevederile art. 12 din Legea nr. 29/1990 rezultă că acţiunea în daune poate fi exercitată şi separat, atunci când întinderea pagubei nu era cunoscută la data judecării acţiunii principale de anulare a actului administrativ.
Împrejurarea că acţiunea privind daunele este exercitată concomitent cu acţiunea principală în anularea actului administrativ sau este exercitată separat de aceasta, nu schimbă caracterul său accesoriu, în raport cu acţiunea în anulare.
Or, potrivit prevederilor art. 17 C. proc. civ., cererile accesorii sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală, adică, în cauza de faţă, instanţa de contencios administrativ, cum corect a reţinut instanţa de fond.
2.2. Referitor la excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată de recurentul-pârât, rezultă că este neîntemeiată.
În conformitate cu prevederile art. 166 C. proc. civ., excepţia puterii lucrului judecat poate fi ridicată, de părţi sau din oficiu, chiar şi în faţa instanţei de recurs, iar potrivit prevederilor art. 1201 C. civ., există lucru judecat atunci când a doua cerere are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcută de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate.
Or, în cauza de faţă, care are aceleaşi părţi, cu aceleaşi calităţi, obiectul este diferit de cel soluţionat prin sentinţa civilă nr. 233/CA/2001, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială şi de contencios administrativ, în care intimata-reclamantă a renunţat la judecata capătului de cerere privitor la daune, dar nu a renunţat la însuşi dreptul pretins, singura situaţie în care instanţa ar fi fost obligată să se pronunţe în fond, potrivit prevederile art. 247 alin. (1) C. proc. civ.
3. Recursul este fondat, pentru motivele care vor fi prezentate în continuare.
3.1. Aşa cum rezultă din acţiunea introductivă, nemodificată, necompletată şi neprecizată în cursul judecăţii, societatea comercială a cerut obligarea ministerului la plata:
- sumei de 1,4 milioane dolari SUA, despăgubiri civile pentru daune morale ş.
- sumei de 500 milioane ROL, pentru prejudiciul moral suferit.
Aceste capete de cerere sunt reţinute de instanţa de fond în considerentele hotărârii pronunţate, dar prin dispozitiv sunt acordate despăgubiri civile de 942.254 dolari SUA, constând în veniturile nerealizate, iar capătul de cerere privind obligarea la 500 milioane ROL prejudiciu moral, a fost respins.
Procedând în acest mod, curtea de apel a considerat că primul capăt al acţiunii a vizat daunele materiale, iar nu daune morale, cum s-a scris în petitul acţiunii, apreciind implicit că ar fi fost vorba de o eroare, fără să fi pus în discuţia părţilor, acest lucru şi fără să motiveze în considerentele hotărârii.
Potrivit prevederilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., judecătorul are îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală, privind aflarea adevărului în cauză, pe baza aflării adevărului şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.
Or, curtea de apel a considerat implicit că petitul acţiunii ar conţine o eroare materială, fără să fi pus în discuţia părţilor acest aspect.
3.2. Instanţa de fond şi-a întemeiat soluţia în privinţa întinderii prejudiciului material, pe concluziile unui expert contabil care a refuzat să răspundă la obiecţiunile formulate de către recurentul-pârât.
Or, instanţa de fond, prin încheierea din şedinţa din 4 iulie 2002, a încuviinţat obiecţiunile formulate de minister şi a cerut expertului să răspundă la acestea, iar acesta a motivat că, de fapt, obiecţiunile sunt noi obiective pentru expertiză şi că expertiza s-a limitat la obiectivele ce i-au fost stabilite iniţial de instanţă, refuzând în acest fel să completeze raportul de expertiză.
Având în vedere că expertul contabil şi-a formulat concluziile pe baza unor evaluări bazate pe date rezultate doar din încasările realizate de societatea comercială în perioadele anterioare şi pe evaluări, care nu au ţinut cont de aspectele invocate de minister în obiecţiunile vizând existenţa unor contracte de pilotaj pentru perioada în litigiu, dacă navele respective s-au aflat sau nu în port în acea perioadă şi au fost pilotate de alte societăţi de pilotaj, dacă obţinerea veniturilor respective presupune sau nu efectuarea unor cheltuieli, plata unor impozite, taxe, contribuţii, etc., soluţia instanţei este greşită.
Pe de altă parte, instanţa era datoare să stabilească dacă paguba materială este formată din totalitatea veniturilor pe care societatea comercială le-ar fi putut realiza în perioada în litigiu, or este limitată la profitul pe care a fost împiedicată să-l realizeze în perioada respectivă.
Astfel fiind, având în vedere considerentele de mai sus, recursul va fi admis, sentinţa atacată va fi casată, iar cauza va fi trimisă pentru rejudecare în limitele stabilite, cu efectuarea unei noi expertize, cu obiectivele care rezultă din cele arătate mai sus.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului împotriva sentinţei civile nr. 143/CA din 31 octombrie 2002 a Curţii de Apel Constanţa, secţia de contencios administrativ şi cererile accesorii formulate, în interesul recurentului, de V.I. şi de C.Ş.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza, pentru rejudecare, aceleiaşi instanţe.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 aprilie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1683/2004. Contencios. Conflict negativ de... | ICCJ. Decizia nr. 1687/2004. Contencios. Anulare partiala H.G.... → |
|---|
