ICCJ. Decizia nr. 1756/2004. Contencios. Recurs anulare act control financiar. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr. 1756/2004
Dosar nr. 809/2002
Şedinţa publică din 4 mai 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 14 iunie 2001, reclamanta SC I.M. SRL Bucureşti a chemat în judecată Ministerul Finanţelor Publice, solicitând anularea procesului-verbal nr. 115 din 22 februarie 2001 şi a deciziei nr. 495 din 20 aprilie 2001 şi exonerarea sa de plata sumei de 71.983.497 lei, reprezentând impozit pe profit şi majorări de întârziere aferente.
În subsidiar, în cazul în care până la pronunţarea sentinţei se va reţine această sumă din contul societăţii, s-a solicitat restituirea sumei.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că este organizată sub forma unei S.R.L., asociat majoritar fiind societatea S.O. Cipru, care deţine 99,9924% din capitalul social. Obiectul principal de activitate al SC I.M. SRL este distribuţia de produse de larg consum la peste 50.000 lei agenţi economici. Ponderea de 62% este reprezentată de activitatea de distribuţie a produselor B.A.T., desfăşurată pe baza unui contract de distribuţie exclusivă pe teritoriul României.
Prin contractul încheiat la 19 decembrie 1997, între I. şi S., cu privire la intermedierea şi consultanţa realizată de S., în legătură cu obţinerea dreptului de distribuţie al produselor B.A.T., părţile recunoşteau contribuţia esenţială a S., la derularea de către I., a operaţiunii cu produse B.A.T.
În perioada 7 noiembrie – 22 decembrie 2000 şi 15 ianuarie – 26 ianuarie 2001 a avut loc un control efectuat de organele Ministerului Finanţelor care a constatat că, cheltuielile efectuate pe baza contractului încheiat cu societatea S., nu sunt deductibile fiscal. În consecinţă, organul fiscal a dispus reîntregirea profitului I., pe anii 1998 – 1999 şi 2000 şi calcularea retroactivă de majorări de întârziere pe anii 1998 şi 1999.
În final, reclamanta susţine că organele de control şi Ministerul Finanţelor au interpretat greşit dispoziţiile art. 22 alin. (2) din OG nr. 70/1994, au încălcat principiul neretroactivităţii legii şi au încălcat dispoziţiile art. 4 din OG nr. 70/1994.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 1709 din 13 decembrie 2001, a admis acţiunea, a anulat actele administrative atacate şi a exonerat-o pe reclamantă de plata sumei de 71.983.497.484 lei.
Împotriva acestei soluţii au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi Ministerul Finanţelor Publice.
În recursul său, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti susţine în esenţă că, în mod eronat instanţa a apreciat ca fiind aplicabilă, Convenţia de evitare a dublei impuneri, dintre România şi Cipru; în mod greşit, instanţa a considerat ca fiind deductibile, cheltuielile înregistrate în baza contractului de consultanţă încheiată; că societatea reclamantă nu a putut pune la dispoziţia organelor de control, alte documente care să ateste natura şi prestarea efectivă de servicii.
În final, recurenta invocă dispoziţiile art. 22 din OG nr. 70/1994 şi art. 4 alin. (6) lit. r) din OUG nr. 217/1999, referitoare la condiţiile de deductibilitate a cheltuielilor aferente unui contract de consultanţă.
Ministerul Finanţelor Publice, în recursul său, critică soluţia pronunţată, întrucât instanţa nu a avut în vedere faptul că organul de control a acordat o perioadă de timp în care reclamanta să prezinte documente care să dovedească efectuarea serviciilor conform contractului încheiat. De asemenea, instanţa nu a reţinut că în realitate, reclamanta a efectuat plăţi în favoarea acţionarului majoritar, care reprezintă în fapt un transfer de profit sub acoperirea unui contract, a cărui derulare este susţinută de documente justificative.
Incidente, în speţă în perioada în care au fost efectuate, cheltuielile în sumă totală de 208.223.343.159 lei, erau prevăzute de art. 22 din OG nr. 70/1994, privind impozitul pe profit, pentru plăţile efectuate în anii 1988 şi 1999, coroborat cu prevederile art. 4 alin. 6 lit. r) din OUG nr. 217/1999.
Ambele recursuri declarate sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
Instanţa de fond a reţinut în mod curent aplicabilitatea în speţă a prevederilor Convenţiei de evitare a dublei impuneri dintre România şi Cipru, precum şi faptul că pentru cheltuielile considerate nedeductibile de organul fiscal, reclamanta a prezentat documente justificative legale.
În recursul parchetului se susţine că prevederile Convenţiei de evitare a dublei impuneri dintre România şi Cipru nu ar fi aplicabile, întrucât reclamanta este A. SRL, care realizează venituri pe teritoriul României, activitatea sa fiind sub incidenţa OG nr. 70/1994 ,privind impozitul pe profit.
În conformitate art. 2.1 din Convenţia încheiată cu Cipru, în anul 1981, aceasta se aplică „impozitelor pe venit şi pe avere stabilite de unul dintre statele contractante (….) indiferent de sistemul lor de percepere". Art. 2.3 lit. a) alin. (1) include, în ce priveşte România, „impozitul pe veniturile realizate de persoanele fizice şi juridice".
Având în vedere că la data încheierii Convenţiei cu Cipru, în România nu exista instituţia impozitului pe profit, se aplică şi prevederile art. 2.4 din Convenţie, potrivit cărora „Convenţia se va aplica, de asemenea, impozitelor identice sau analogice care se vor institui după data semnării prezentei convenţii, în plus sau în locul celor existente".
Conform art. 1, Convenţia se aplică tuturor persoanelor juridice „care sunt rezidente ale unuia sau ambelor state contractante".
În speţă, societatea cipriotă S. a achitat în Cipru, impozitul pe venit aferent sumelor achitate de I. din România, aşa cum rezultă din certificatul de rezidenţă din 2 noiembrie 2001, emis de Ministerul de Finanţe din Cipru.
în situaţia în care, pentru aceeaşi sumă, I. ar trebui să achite impozit pe profit (ceea ce s-ar întâmpla în cazul în care nu s-ar recunoaşte caracterul deductibil al cheltuielilor către S.), s-ar ajunge la o dublă impozitare pe aceeaşi sumă, atât în România, cât şi în Cipru, ceea ce contravine provederilor Convenţiei.
În conformitate cu art. 12 alin. (5) din OG nr. 70/1004, Convenţiile de evitare a dublei impuneri se aplică în mod prioritar faţă de prevederile legislaţiei interne.
În legătură cu susţinerile recurenţilor, potrivit cărora I. nu ar fi prezentat documente justificate cu privire la derularea contractului încheiat cu S., acestea au fost înlăturate de raportul de expertiză contabilă efectuată în dosarul de fond.
Experţii precizează că facturile emise de societatea S. au calitatea de documente justificative pentru efectuarea plăţilor în conformitate cu prevederile „contractului de prestări servicii din 19 decembrie 1997 şi confirmă că legislaţia fiscală nu prevede cerinţa ca executarea unui contract de prestări servicii să fie probată prin acte scrise, altele decât factura pentru serviciile prestate, acceptată de beneficiar, în conformitate cu art. 46 C. com.
Se susţine de către Parchet că serviciile de intermediere prestate de S. – în legătură cu distribuirea de produse B.A.T., nu ar fi avut efecte benefice pentru I., întrucât societatea a înregistrat pierderi în luna septembrie 2000.
În realitate, în urma contractului de distribuţie cu B.A.T., intrat în vigoare în anul 1998, cifra de afaceri a I. a crescut de la 600 miliarde lei (în anul 1997), până la 7207,5 miliarde, (în anul 2000), produsele B.A.T. reprezentând 62%.
Au fost create cca 2000 locuri de muncă, la care se adaugă cei peste 50.000 de parteneri comerciali ai I.
Dispoziţiile art. 22 alin (2) din OG nr. 70/1994, potrivit cărora: „În cazul tranzacţiilor dintre contribuabilii sau dintre aceştia şi o persoană fizică sau o entitate fără personalitate juridică, care participă sub orice formă la conducerea, controlul sau capitalul altui contribuabil sau alte entităţi, fără personalitate juridică, valoarea ce va fi recunoscută de autoritatea fiscală este valoarea de piaţă a tranzacţiilor, nu sunt aplicabile în speţă.
În speţă este vorba de tranzacţii comerciale încheiate între două persoane juridice de notorietate diferită, S. nefiind contribuabil în temeiul legii române, dispunând de personalitate juridică proprie.
Cu privire la aplicabilitatea în speţă a art. 4 alin. (6) lit. r), introdus prin OUG nr. 217/1999, invocarea acestui text tinde la încălcarea principiului neretroactivităţii legilor. O.U.G nr. 217/1999 a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2000, iar sumele care fac obiectul procesului-verbal, se referă la anii 1998 şi 1999.
Pentru motivele expuse pe larg mai sus, ambele recursuri vor fi respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de Ministerul Finanţelor Publice şi de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 1709 din 13 decembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, ca nefondate.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 mai 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1740/2004. Contencios. Anulare certificat de... | ICCJ. Decizia nr. 1758/2004. Contencios. Anulare ordin M.F.P.... → |
|---|
