ICCJ. Decizia nr. 1798/2004. Contencios. Anulare act control financiar. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr.1798/2004
Dosar nr. 535/2003
Şedinţa publică din 6 mai 2004
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
SC T.P. SA Bucureşti a solicitat anularea deciziei nr. 314 din 17 mai 2002, a Ministerului Finanţelor Publice – Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi a procesului-verbal de control din 8 ianuarie 2002, întocmit de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, prin procesul-verbal nr. 149989 din 27 martie 2001, Administraţia Financiară a sectorului 6 Bucureşti a reluat controlul fiscal al societăţii, pe perioada august 1993 – aprilie 2000, pentru T.V.A., deoarece ar fi apărut date suplimentare ce nu au fost cunoscute de organul financiar şi care ar modifica rezultatele controalelor făcute anterior; că, Ministerul Finanţelor, prin Decizia nr. 1203 din 31 iulie 2001, a admis contestaţia formulată împotriva actului de control; a dispus refacerea controlului, pentru aceeaşi perioadă şi acelaşi tip de impozit, iar controlul care a urmat – finalizat prin procesul-verbal din 8 ianuarie 2002, validat prin Decizia nr. 314/2002 – a reluat recalcularea T.V.A. de rambursat, prin diminuarea T.V.A. deductibilă, cu T.V.A. înscrisă în facturile emise de SC P. SA, pentru perioada august 1993 – aprilie 2000, fără a lua în seamă obiecţiunile formulate prin contestaţie.
Totodată, s-a arătat că facturile cu care a fost diminuat T.V.A. deductibilă, se referă la materia primă cu care SC P. SA a aprovizionat SC T.P. SA, pentru executarea comenzilor acestei societăţi numai pentru firma C.I. Ltd. Londra, în temeiul contractelor pentru livrarea de materii prime şi de comision; că, controalele fiscale care au avut loc în perioada 1993 – 2000, au constatat legalitatea şi corectitudinea facturilor în cauză, admiţând toate cererile reclamantei pentru rambursarea T.V.A. deductibilă.
Cu privire la nelegalitatea şi netemeinicia deciziei nr. 314/2002, reclamanta a invocat următoarele aspecte:
Pentru perioada septembrie 1996 – septembrie 1997, se pretinde că prin hotărârea nr. 19 din 13 august 1999, Administraţia Financiară a sectorului 6 Bucureşti a soluţionat definitiv problemele referitoare la T.V.A. din facturile SC P. SA.
Pentru perioada august 1993 – iulie 1995, se pretinde că operează prescripţia, întrucât prin procesul-verbal nr. 1614 din 24 septembrie 1995, calculându-se diferenţe de art. 29 din OG nr. 3/1992; or, asupra perioadei 1993 – 1995 nu au mai fost alte acte de control, până la 27 martie 2001, astfel că a operat prescripţia.
În mod nelegal a fost reluat controlul fiscal, pentru perioada 1993 – 2000, având în vedere că nu au existat date suplimentare sau elemente faţă de controalele anterioare.
Prin întâmpinare, Ministerul Finanţelor Publice a arătat că reverificarea perioadei 1993 – 2000 s-a făcut ca urmare a faptului că au apărut date suplimentare necunoscute organului de control la data efectuării verificărilor anterioare, care au făcut obiectul hotărârii nr. 19/1999; că, reclamanta a fost verificată prin procesele-verbale nr. 43353 din 10 iunie 1994, nr. 109753 din 25 octombrie 1996 şi nr. 9493 din 21 ianuarie 1998, care au întrerupt cursul termenului de prescripţie; că, reclamanta nu beneficiază de cota 0 de T.V.A., întrucât nu a dovedit că bunurile în cauză sunt proprietatea ei, aşa cum prevede art. 10 din OG nr. 3/1992, privind T.V.A.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 1190 din 9 decembrie 2002, a admis în parte acţiunea reclamantei; a anulat Decizia nr. 314/2002 şi procesul-verbal de control din 8 ianuarie 2002; a exonerat reclamanta de plata diferenţelor de T.V.A., aferente perioadei 1993 - 1995.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a făcut referire la faptul că, prin adresa nr. 400779 din 12 iulie 2000, s-a dispus efectuarea de controale încrucişate la mai multe societăţi, precum şi verificarea relaţiilor comerciale existente între SC C.I. Ltd. Anglia, SC P. SA şi SC T.P. SA.
Apoi, a reţinut că SC C.I. Ltd. Anglia este proprietarul firelor pentru tricotaje executate la SC R.S. SA, la comanda firmei britanice, aceste fire fiind expediate către SC C.I. Ltd. Anglia, cu destinaţia SC P. SA, care a depozitat firele la SC T.P. SA; că, SC P. SA a primit firele doar în baza unui „aviz de însoţire a mărfurilor" şi nu a făcut dovada transmiterii dreptului de proprietate a mărfurilor de la SC R.S. SA, în favoarea sa.
S-a conchis, sub acest aspect, că SC P. SA nefiind proprietarul firelor, nu putea să factureze aceste fire, SC T.P. SA şi, deci, nerealizându-se transferul dreptului de proprietate, nu avea dreptul de deducere a T.V.A., aşa cum prevăd dispoziţiile art. 19 lit. b) din OG nr. 3/1992.
În ce priveşte legalitatea reluării controlului, s-a reţinut că efectuarea unor verificări încrucişate şi analiza raporturilor comerciale dintre anumite societăţi, se încadrează în noţiunea de elemente noi sau date suplimentare folosită de art. 19 din OG nr. 70/1997, privind control fiscal.
Pentru perioada august 1993 - august 1995, s-a apreciat că operează prescripţia termenului de 5 ani, prevăzută de art. 29 din OG nr. 4/1992, întrucât prin procesele-verbal nr. 43353 din 16 iunie 1994 şi nr. 1614 din 27 septembrie 1995 a fost verificată T.V.A. aferentă perioadei august 1993 – martie 1994 şi T.V.A. aferentă perioadei aprilie 1994 – iulie 1995, iar de la această dată şi până la 27 martie 2001, când a fost încheiat un nou act de control, au trecut mai mult de 5 ani, fără ca percepţia să fi fost întreruptă.
Împotriva sentinţei au declarat recurs, reclamanta, Ministerul Finanţelor Publice şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti, pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Reclamanta critică sentinţa, numai în partea în care prima instanţă a reţinut că nu avea dreptul să deducă T.V.A.; se susţine sub acest aspect, că contrar susţinerilor sale, făcute în sensul că firele pentru tricotaje, de la SC R.S. SA, au fost livrate către SC P. SA, în calitate de cumpărător, s-a reţinut că firele erau expediate de la SC R. SA, către SC C.I. SA Anglia, deşi nu sunt probe în acest sens.
În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta susţine, în esenţă, că în cauză se impune efectuarea unei expertize contabile, care să stabilească, printre altele, sumele reprezentând T.V.A., refuzat la rambursare, aferentă fiecărei cereri şi perioade de rambursare, începând cu luna august 1993 şi până în luna aprilie 2000; că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea art. 19 lit. b) din OG nr. 70/1997, a art. 3 din Legea nr. 105/1997, a art. 2 şi 86 din OG nr. 11/1996; că din întreaga perioadă de facturare, avută în vedere de prima instanţă, perioada septembrie 1996 – septembrie 1997 a fost definitiv rezolvată printr-o decizie administrativă definitivă, care nu putea fi modificată prin reluarea controlului.
Ministerul Finanţelor Publice şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti, susţin, în esenţă, printr-un motiv de recurs comun, că, în cauză, societatea recurentă a fost supusă unor verificări repetate de către organele fiscale, acestea întocmind procesele-verbale nr. 43353 din 16 iunie 1994; nr. 109753 din 25 octombrie 1996; nr. 9493 din 21 ianuarie 1998 şi nr. 18916 din 15 martie 1999, astfel că termenul de prescripţie de 5 ani, prevăzut de art. 29 din OG nr. 3/1992, a fost întrerupt, de la fiecare din aceste date începând să curgă noul termen de prescripţie.
Recursurile sunt fondate, pentru următoarele motive:
Potrivit art. 261 pct. 5 C. proc. civ., care consacră principiul general privind motivarea hotărârilor, judecătorii sunt datori să arate, în cuprinsul hotărârii, motivele de fapt şi de drept în temeiul cărora şi-au format convingerea, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Fără arătarea motivelor şi a probelor, instanţa pronunţă o soluţie netemeinică, care, potrivit art. 304 pct.7 C. proc. civ., este supusă casării, întrucât asupra acestora nu se poate realiza controlul judiciar.
Contrar acestor dispoziţiuni, deşi în acţiune se face referire la raporturile contractuale dintre reclamantă şi SC P. SA, la executarea comenzilor, primite de la această societate, pentru beneficiarii externi, la actele normative, invocate, de altfel, şi în recurs, precum şi la alte împrejurări de fapt, pe care reclamanta le consideră favorabile în justificarea T.V.A. deductibilă, instanţa de fond a omis să examineze aceste aspecte şi să arate, cu referire la probe, motivele pentru care le înlătură.
Or, în condiţiile date, în care instanţa primă a omis să examineze şi să motiveze hotărârea şi în raport cu aspectele invocate în acţiune, sub acest aspect, cu privire la hotărâre nu se poate realiza controlul judiciar, astfel că soluţia adoptată este netemeinică, fiind contrară dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
Aşa fiind, pentru motivele arătate, recursul reclamantei apare fondat.
Referitor la susţinerile recurenţilor Ministerul Finanţelor Publice şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti, în sensul că termenul de prescripţie de 5 ani, prevăzut de art. 29 din OG nr. 3/1999, a fost întrerupt, întrucât societatea a fost supusă unor verificări repetate de către organele fiscale (procesele-verbale nr. 43353 din 10 iunie 1994; nr. 109753 din 25 octombrie 1996; nr. 9493 din 21 ianuarie 1998 şi nr. 18916 din 15 martie 1999), se constată că instanţa primă nu s-a pronunţat asupra ultimelor două acte de control, făcute în anul 1998 şi respectiv, în 1999, care constituie un mijloc de apărare.
Astfel, prima instanţă, a reţinut că din anul 1995, până la 27 martie 2001, societatea nu a mai fost supusă verificărilor, cu privire la T.V.A., ceea ce este contrar actelor din dosar, respectiv proceselor-verbale de control nr. 9493 din 21 ianuarie 1998 şi nr. 18916 din 15 martie 1999, asupra cărora nu s-a pronunţat.
Or, nepronunţarea asupra unui mijloc de apărare constituie motiv de casare, potrivit art. 304 pct. 10 C. proc. civ., astfel că sub acest aspect, sunt fondate recursurile.
În consecinţă, urmează să fie admise recursurile, casată sentinţa şi trimisă cauza, spre rejudecare, cu respectarea prevederilor legale precitate.
Cu ocazia rejudecării, urmează ca prima instanţă să examineze şi celelalte aspecte invocate în recursurile formulate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de reclamanta SC T.P. SA Bucureşti şi de pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti, împotriva sentinţei civile nr. 1190 din 9 decembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 mai 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1794/2004. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1802/2004. Contencios. Anulare procese-verbale... → |
|---|
