ICCJ. Decizia nr. 1858/2004. Contencios. Anulare partiala Hotarâre Guvern. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr. 1858/2004
Dosar nr. 2686/2003
Şedinţa publică din 11 mai 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată şi înregistrată la Curtea de Apel Cluj, reclamanta F. Maramureş a chemat în judecată în calitate de pârât, Guvernul României, pentru ca instanţa prin sentinţa ce o va pronunţa, să dispună anularea parţială a Anexei nr. 19 şi 52 la HG nr. 934/2002, privind atestarea domeniului public al judeţului Maramureş, cu privire la clădirile enumerate în acţiune, conform numerelor curente din anexele arătate.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că imobilele menţionate şi atestate, ca făcând parte din domeniul public, constituie proprietatea privată a Cooperativei asociate şi că numai printr-o interpretare eronată a Legii nr. 213/1998, acestea au fost cuprinse în inventarul domeniului public, de către Comisia Locală constituită în baza HG nr. 548/1999 şi ulterior însuşită de Guvern, prin hotărârea atacată.
Curtea de Apel Cluj, prin sentinţa civilă nr. 533/2003, a respins excepţiile formulate de Guvernul României şi de chemaţii în garanţie şi pe fond a admis acţiunea, în sensul anulării parţiale a HG nr. 934/2002, cu privire la poziţiile 9, 14 şi 23 din Anexa nr. 19 şi poziţiile 67şi 68 din Anexa nr. 52. Prin aceeaşi sentinţă a fost respinsă cererea de chemare în garanţie formulată de Guvernul României împotriva Ministerului Administraţiei Publice Bucureşti, Consiliului Local al comunei Bocicoiu Mare, Rona de Sus şi Consiliului Judeţean Maramureş.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut în esenţă, că toate bunurile ce fac obiectul acţiunii, se află în proprietatea tabulară sau extratabulară a reclamantei sau a cooperativelor de consum asociate şi că aceste bunuri nu au făcut niciodată obiectul proprietăţii publice a autorităţii administrative locale. S-a reţinut, de asemeni, că inventarele domeniului public adoptate prin hotărâre a Consiliul local, nu sunt opozabile reclamantei şi că bunurile respective nu fac parte din categoria celor prevăzute în Legea nr. 213/1998, privind proprietatea publică şi regimul său juridic.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Guvernul României.
În motivarea recursului, recurentul-pârât a susţinut că:
- greşit a reţinut instanţa că intimata-reclamantă are calitate procesuală activă, deoarece aceasta nu a făcut dovada proprietăţii asupra imobilelor în discuţie, acestea fiind construite pe terenul proprietate publică. Intimatul poate fi eventual constructor de bună credinţă, şi nu proprietar al construcţiei, indiferent de faptul că suportă sarcinile fiscale;
- poziţiile din anexele contestate au făcut obiectul unei hotărâri a Consiliului local, care a întocmit inventarul bunurilor ce alcătuiau domeniul public, hotărâre ce nu a fost atacată;
- hotărârea de Guvern atacată nu are efect constitutiv de drept de proprietate în favoarea unităţilor administraţiei teritoriale, efectul juridic fiind doar de atestare a regimului juridic, diferenţiat de regimul juridic al proprietăţii private;
- HG nr. 934/2002 avea doar efectul de delimitare a proprietăţii publice, de proprietatea privată a comunelor, oraşelor sau municipiilor;
- greşit a fost respinsă cererea de introducere în cauză, a Ministerului Administraţiei Publice, a Consiliului Local al comunei Rona de Sus, Bocicoiu Mare şi a Consiliului Judeţean Maramureş, aceste organe administrative fiind cele care au emis actele, ce au stat la baza adoptării hotărârii de Guvern contestate.
Analizând recursul formulat, în raport cu motivele invocate şi cu dispoziţiile art. 304 şi 3041 C. proc. civ., Curtea îl va respinge, pentru următoarele considerente:
Este de necontestat că înainte de 1989, alături de proprietatea socialistă de stat, ca formă a fostei proprietăţi socialiste exista proprietatea cooperatistă, în cadrul căreia se susţinea că socializarea mijloacelor de producţie se realiza la scara fiecărei cooperative în parte.
Cooperativele, ca persoane juridice, erau titularele acestui drept, opozabile erga omnes, deci inclusiv statului, asupra bunurilor din patrimoniul lor.
În măsura în care, după 1990, cooperativele nu s-au desfiinţat sau pe căile prevăzute de lege sau în fapt, ele au rămas titulare ale dreptului de proprietate asupra bunurilor din patrimoniul lor, terenuri, construcţii, mijloace fixe etc., şi nici un alt subiect de drept, oricare ar fi el, inclusiv statul, nu ar putea împiedica exerciţiul acestui drept.
Sub acest aspect, susţinerea recurentului, în sensul că intimata-reclamantă nu a făcut dovada dreptului său de proprietate, este neîntemeiată, urmând a fi înlăturată ca atare.
Este evident că emiterea unui act normativ, în speţă o hotărâre de guvern, prin care bunurile, proprietatea cooperativelor sunt evidenţiate, ca fiind proprietatea publică a statului, reprezintă o încălcare a unui drept de proprietate deja existent, ceea ce presupune justificarea interesului în promovarea unei acţiuni, în condiţiile art. 1 din Legea nr. 29/1990. Nu se poate susţine că intimatele-recurente ar trebui să facă dovada dreptului de proprietate, pentru că lor le-a fost încălcat un drept existent; a le pretinde acest lucru, ar însemna o inversare a sarcinii probei dreptului de proprietate, de o parte, iar pe de altă parte, în speţa dedusă judecăţii nu este vorba despre o acţiune în revendicare.
Independent de acest aspect, Curtea urmează a reţine şi faptul că nici unul din modurile de dobândire a dreptului de proprietate publică prevăzută de art. 7 din Legea nr. 213/1998, privitoare la regimul juridic al acestei proprietăţi, nu a fost aplicabil în cauza de faţă.
Cât priveşte susţinerea recurentului, în sensul că aceste cooperative ar fi constructori de bună credinţă pe terenuri proprietate publică, şi nu proprietare a construcţiilor realizate pe aceste terenuri, este complet greşită şi lipsită de suport legal.
Într-adevăr, raporturile dintre proprietarul terenului şi constructorul care realizează construcţii pe acel teren [art. 494 C. civ.], ţin de situaţii de fapt, în cadrul cărora constructorul realizează o construcţie pe terenul altei persoane, ştiind sau nu, deci fiind de rea, respectiv bună-credinţă, că nu este proprietarul acelui teren.
În speţă însă, chiar în ipoteza în care ar fi fost vorba despre ridicarea unor construcţii de către cooperative, pe terenuri proprietate de stat (la acea vreme proprietate socialistă de stat), aceasta s-a făcut pe temeiul unor raporturi juridice, pe baza cărora a fost constituit un drept de folosinţă în folosul cooperativelor, asupra acelor terenuri, iar cooperativele au dobândit un drept de proprietate asupra construcţiilor astfel realizate, drept opozabil erga omnes, inclusiv statului.
Aşa fiind, o eventuală evidenţiere în inventarele unităţilor administrativ-teritoriale, ca bunuri proprietate publică a statului, nu este nicicum de natură a pune în discuţie dreptul de proprietate al cooperativelor, asupra construcţiilor ridicate de ele pe acele terenuri.
Din acest punct de vedere rămâne fără efect, şi eventuala neînscriere a lor în cărţile funciare, deoarece este vorba despre drepturi extratabulare, exercitate ca atare de titularii lor.
Totodată, Curtea reţine că problema pusă în discuţie în cauza de faţă, nu este aceea de simplă „atestare", ca luare în evidenţă a unor bunuri proprietate publică, ci este o problemă de regim juridic al bunurilor în discuţie. Or, din acest punct de vedere, unul este regimul juridic al bunurilor proprietate publică, astfel cum acesta este dat de dispoziţiile Constituţiei republicate şi cele ale Legii nr. 213/1998, (inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile), şi altul este cel al bunurilor proprietatea cooperativelor, care după schimbările social-economice din ţara noastră, deşi drept de proprietate de tip asociativ, nu poate fi decât cel de drept comun, specific proprietăţii private.
Recurentul-pârât a mai susţinut că în mod greşit a fost respinsă cererea de chemare în garanţie a Ministerului Administraţiei Publice, a Consiliului Local al comunei Rona de Sus, Bocicoiu Mare şi Consiliului Judeţean Maramureş. Şi această susţinere însă, urmează a fi respinsă ca neîntemeiată, în raport cu obiectul acţiunii cu care instanţa a fost învestită.
Astfel, intimatele-reclamante au solicitat prin acţiunea introductivă de instanţă, „anularea" în parte a HG nr. 934/2002, în condiţiile art. 1 şi 5 din Legea nr. 29/1990, situaţie în care partea răspunzătoare de legalitatea actului atacat, este emitentul acestui act, respectiv Guvernul României, şi nu organele administraţiei locale şi centrale care au emis actele ce au stat la baza adoptării hotărârii de Guvern contestate.
În consecinţă, în raport cu cele mai sus reţinute şi faţă de dispoziţiile art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca neîntemeiat, sentinţa pronunţată de instanţa de fond, fiind legală şi în deplină concordanţă cu dispoziţiile legale aplicabile în materie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Guvernul României împotriva sentinţei civile nr. 533 din 13 mai 2003 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 mai 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1849/2004. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1862/2004. Contencios. Anulare decizie... → |
|---|
