ICCJ. Decizia nr. 1865/2004. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr. 1865/2004
Dosar nr. 515/2004
Şedinţa publică din 11 mai 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, sub nr. 3058 din 9 septembrie 2003, reclamanta N.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Casa de Pensii a municipiului Bucureşti, anularea hotărârii nr. 6050/4973 din 15 iulie 2003, emisă de pârâtă. pe seama reclamantei şi obligarea pârâtei. să emită o nouă decizie. prin care să-i recunoască reclamantei. calitatea de beneficiară a drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare, şi pentru perioada 8 ianuarie 1941 - 19 aprilie 1943.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că prin cererea adresată Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 189/2000 din cadrul Casei de Pensii a municipiului Bucureşti, a menţionat două perioade de refugiu, însă comisia nu i-a luat în considerare prima perioadă, respectiv, 8 ianuarie 1941 - 19 aprilie 1943, când, s-a aflat în refugiu la Iaşi, împreună cu părinţii şi fraţii săi, conform actelor doveditoare ataşate la cerere.
Pârâta Casa de Pensii a municipiului Bucureşti a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii, arătând că reclamanta nu a făcut dovada cu acte oficiale, a primei perioade de refugiu, aşa cum prevede art. 61 din Legea nr. 319/2002.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 1668 din 21 octombrie 2003, a admis în parte, acţiunea reclamantei, a anulat hotărârea nr. 6050/4973 din 15 iulie 2003 şi a obligat pârâta, să emită o nouă hotărâre, prin care să-i recunoască reclamantei, calitatea de beneficiară a drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, pentru perioadele 8 ianuarie - 31 decembrie 1941 şi 15 martie 1944 - 6 martie 1945, începând cu data de 1 noiembrie 2002.
Pentru a pronunţa astfel, instanţa a reţinut că:
- din certificatul de identitate nr. 2658 din 19 martie 1941, eliberat de Prefectura judeţului Iaşi - Biroul Refugiaţilor, rezultă că mama reclamantei, împreună cu cei trei copii ai săi, printre care şi reclamanta, s-au refugiat, la data de 8 ianuarie 1941, din Basarabia - Bălţi, la Iaşi, iar din încheierea de legalizare a copiilor certificatului de naţionalitate, întocmită de Tribunalul Judeţean Iaşi, secţia a III-a, cu nr. 8678 din 1 octombrie 1941, rezultă că la acea dată, reclamanta şi familia sa se aflau la Iaşi;
- perioada de refugiu 8 ianuarie 1941 - 19 aprilie 1943, menţionată de reclamantă, în acţiunea adresată instanţei, nu poate fi pusă în discuţie, întrucât aceasta excede cererii adresate autorităţii publice emitente a actului administrativ atacat, iar instanţa nu se poate pronunţa decât în limitele cererii adresate acestei autorităţi administrative.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs, atât reclamanta, cât şi pârâta.
Reclamanta, prin motivele de recurs, a arătat că, în mod greşit, instanţa de judecată a reţinut că în cererea adresată autorităţii publice pârâte, este vorba de o perioadă de refugiu exprimată în ani calendaristici, respectiv anii 1941 şi 1945 ori, actul administrativ contestat nu a luat în calcul anul calendaristic, ci perioada de refugiu ca atare, fără să facă vreo referire la perioada de până în anul 1944 şi la actele depuse în justificarea acestei perioade.
Pârâta, prin motivele de recurs, a susţinut că:
- sentinţa instanţei de fond este nelegală, sub aspectul datei de la care s-au acordat drepturile, în sensul că acestea au fost acordate în raport cu data depunerii cererii, la autoritatea publică, deşi cererea nu a fost însoţită de acte doveditoare, în loc să fie acordate în raport cu data cererii de chemare în judecată, actele doveditoare fiind depuse doar la dosarul instanţei de judecată;
- instanţa de judecată nu a exercitat un rol activ în ceea ce priveşte stabilirea primei perioade de refugiu, în sensul că nu au fost solicitate probe care să facă dovada exactă a acestei perioade.
Examinând sentinţa atacată, în raport cu criticile formulate, cu probele administrate şi cu dispoziţiile legale incidente cauzei, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., această instanţă constată că recursul declarat de reclamanta N.L., este nefondat, după cum se va arăta în cele ce urmează.
Potrivit art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 586/2002, de prevederile acestei legi beneficiază persoana, cetăţean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945, a avut de suferit persecuţii etnice, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate.
Art. 61 din Legea nr. 319/2002, prevede că dovedirea situaţiilor de persecuţie din motive etnice, se face cu acte oficiale, eliberate de către organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.
În cererea nr. 12826 din 23 octombrie 2002, adresată pârâtei şi depusă ca probă în recurs, sunt menţionate de către reclamantă, actele doveditoare în sprijinul cererii sale, respectiv, acte de stare civilă şi acte care fac dovada perioadei de refugiu. Astfel, din încheierea de legalizare a carnetului de identitate nr. 2658 din 19 martie 1941, eliberat de Comisariatul general pentru asistenţa populaţiei venită din Basarabia şi Bucovina, precum şi din biletele de călătorie pentru evacuaţi şi foile de drum pentru bagaje, rezultă că în perioada 8 ianuarie 1941 - 15 martie 1944, reclamanta, împreună cu mama şi fraţii săi, s-au aflat în refugiu la Iaşi şi Târgu Jiu, refugiu ce a continuat şi după această dată, conform certificatului eliberat de Primăria oraşului Balş, judeţul Romanaţi.
Prin urmare, în mod greşit, instanţa de fond a respins cererea reclamantei, privind recunoaşterea în întregime a perioadei de refugiu cuprinsă între 8 ianuarie 1941 şi 15 martie 1944.
Cât priveşte recursul declarat de pârâta Casa de Pensii a municipiului Bucureşti, acesta este nefondat.
Prima critică invocată de recurenta-pârâtă, cu privire la data de acordare a drepturilor ce se cuvin reclamantei, este nejustificată, întrucât, aşa cum s-a arătat mai sus, reclamanta a făcut dovada situaţiei de refugiată, cu acte oficiale eliberate de organele competente, acte ce au fost ataşate la cererea adresată pârâtei.
Şi cea de-a doua critică, invocată de recurenta-pârâtă, cum că instanţa de fond nu a manifestat un rol activ în ceea ce priveşte dovada exactă a primei perioade de refugiu, este nejustificată, întrucât probele prezentate de reclamantă fac această dovadă.
Faţă de cele arătate, recursul declarat de reclamantă va fi admis, sentinţa instanţei de fond va fi casată, iar acţiunea reclamantei va fi admisă, cu consecinţa recunoaşterii ca perioadă de refugiu, şi a intervalului 8 ianuarie 1941 - 15 martie 1944.
Pe cale de consecinţă, recursul declarat de pârâta Casa de Pensii a municipiului Bucureşti va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat N.L. împotriva sentinţei civile nr. 1668 din 21 octombrie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ.
Casează sentinţa atacată, în sensul că admite acţiunea formulată de reclamantă, recunoscând ca perioadă de refugiu, şi intervalul 8 ianuarie 1941 - 15 martie 1944.
Respinge recursul declarat de Casa de Pensii a municipiului Bucureşti.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 mai 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1864/2004. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 1995/2004. Contencios. Conflict negativ de... → |
|---|
