ICCJ. Decizia nr. 2003/2004. Contencios. Anulare parţială Hotărâre Guvern. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr. 2003/2004
Dosar nr. 2121/2003
Şedinţa publică din 19 mai 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 318/2003, Curtea de Apel Cluj a admis acţiunea în contencios administrativ introdusă de reclamanta C. Valea Chioarului, prin mandatar F. Maramureş, împotriva Guvernului României şi pe cale de consecinţă, a dispus anularea HG nr. 934/2002, în ce priveşte imobilele aparţinând reclamantei, aşa după cum acestea au fost indicate în cererea introductivă.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut în esenţă că, imobilele în litigiu nu aparţin domeniului public, ci sunt proprietatea reclamantei, atât în baza legii, cât şi prin faptul continuării lor, astfel încât, în mod eronat au fost incluse în hotărârea de guvern.
Împotriva acestei sentinţe, în termenul legal prevăzut de art. 301 C. proc. civ., a declarat recurs, Guvernul României, criticând-o pentru următoarele motive:
În mod greşit s-a reţinut calitatea procesuală activă a reclamantei, derivând din dreptul de proprietate al acesteia, deoarece reclamanta nu a făcut în nici un fel dovada proprietăţii sale. Faptul că a ridicat construcţiile, îi conferă calitatea de constructor de bună-credinţă, şi nu de proprietar.
Pe de altă parte, elaborarea hotărârii de guvern a ţinut seama de procedura tehnică legală, respectând, deci, prevederile Legii nr. 24/2000, cât şi dispoziţiile legale privind categoria bunurilor ce pot fi incluse în domeniul public.
Din punct de vedere al tehnicii legislative, hotărârea de guvern a avut la bază inventarul întocmit de Consiliul local, act ce nu a fost atacat de reclamantă. Cum acest act a rămas valabil, rezultă că actul ulterior, emis în baza lui, respectiv hotărârea de guvern nu poate fi contestat.
O altă critică se referă la faptul că, în mod greşit a fost respinsă cererea de introducere în cauză a M.A.P şi a organelor judeţene şi locale ale administraţiei publice, deoarece, ele fiind autoare ale inventarului şi beneficiare ale hotărârii contestate, trebuie să stea în proces.
Examinând recursul pârâtului, prin prisma criticilor formulate, cât şi din oficiu, conform art. 306 C. proc. civ., se constată că acesta este nefondat.
Astfel, în ce priveşte dreptul propriu al reclamantei asupra imobilelor în litigiu, în mod corect s-a reţinut de către instanţa fondului, că acestea formează proprietatea sa extratabulară.
Fiind dovedit şi necontestat faptul construirii clădirilor, de către reclamantă, anterior anului 1990 şi folosirea exclusiv de către aceasta, nu se poate reţine că aceste imobile nu aparţin reclamantei.
Este adevărat că potrivit art. 492 C. civ., proprietarul terenului se presupune că este şi, proprietarul construcţiei ridicate pe acest teren, dar numai până la proba contară. Cum în speţă, s-a făcut dovada faptului că nu proprietarul terenului este şi proprietarul construcţiei, dimpotrivă, s-a dovedit că ele au fost ridicate şi apoi incluse în categoria fondurilor fixe ale cooperaţiei de consum, în baza Legii nr. 9/1972, rezultă că în mod corect s-a reţinut de către instanţa fondului, atât încălcarea unui drept propriu al reclamantei, cât şi producerea vătămării prin această încălcare.
Separat de aceste aspecte, trebuie observat că indiferent de natura dreptului invocat asupra bunurilor în litigiu, adică dreptul de proprietate extrafunciară, recunoscut de Legea nr. 115/1938 sau dreptul pretins în temeiul art. 492 şi urm. C. civ., reclamanta poate pretinde un drept al său propriu asupra acestor bunuri. Faptul că poate pretinde acest drept, este suficient pentru promovarea unei acţiuni fondată pe dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 29/1990.
Coroborând acest aspect, cu faptul că aceleaşi bunuri nu au fost dobândite în nici unul din modurile art. 3 din Legea nr. 213/1998 şi nici nu sunt, prin natura lor, de interes public, rezultă că hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică, atunci când reţine calitatea procesuală activă a reclamantei.
Respectarea tehnicii legislative de către organele administraţiei locale de stat şi controlul acestor acte, prin avizele date în prealabil emiterii hotărârii de guvern, nu constituie garanţia suficientă a legalităţii actului administrativ contestat, aşa după cum susţine recurenta. A accepta acest raţionament, ar avea drept consecinţă, înlăturarea posibilităţii de control a actelor juridice de către instanţele de judecată.
Nu se poate reţine nici critica referitoare la neintroducerea în cauză a M.A.P. şi organelor locale ale administraţiei de stat, deoarece actele pregătitoare întocmite de aceste organisme (inventarul; centralizatorul inventarelor ş.a.), nu au constituit decât documentaţii necesare emiterii actului final care este hotărârea de guvern, singura producătoare de efecte juridice.
Pe de altă parte, respectarea principiului disponibilităţii, invocat de către instanţa de fond, constituie şi el un argument în favoarea temeiniciei soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată a altor persoane.
În consecinţă, nefiind îndeplinit nici unul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., hotărârea instanţei de fond va fi menţinută ca legală şi temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Guvernul României împotriva sentinţei civile nr. 318 din 2 aprilie 2003 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 mai 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2001/2004. Contencios. Refuz emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 2011/2004. Contencios. Anularea partiala a... → |
|---|
