ICCJ. Decizia nr. 4498/2004. Contencios. Anulare act control financiar. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr. 4498/2004
Dosar nr. 2524/2003
Şedinţa publică din 23 iunie 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 604/2003, Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea introdusă de reclamanta SC S&A SRL Bucureşti, în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice, având ca obiect anularea deciziei nr. 138/2002, emisă de pârâtă şi exonerarea reclamantei de la plata sumelor de 17.859.928.947 lei reprezentând T.V.A. şi 38.258.054.060 lei, majorări de întârziere aferente T.V.A., precum şi pentru suma de 500.133.161 lei reprezentând impozite, majorări şi penalităţi.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că reclamanta nici nu a precizat şi nici nu a dovedit motivele de nelegalitate ale procesului-verbal întocmit de organele de control financiar, menţinut de către Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Ministerului Finanţelor Publice.
Împotriva hotărârii instanţei de fond, în termenul legal prevăzut de art. 301 C. proc. civ., a declarat recurs, societatea reclamantă, recurs prin care a solicitat casarea sentinţei şi în consecinţă, admiterea contestaţiei, aşa după cum a fost formulată.
În motivarea recursului, au fost aduse următoarele critici, hotărârii curţii de apel:
În mod greşit s-a considerat că societatea recurenta nu a arătat în concret motivele de nelegalitate ale deciziei Ministerului Finanţelor Publice, deoarece, prin precizarea de acţiune depusă la termenul din 14 noiembrie 2002, a indicat toate motivele apreciate de ea, ca ducând la anularea respectivei decizii.
Astfel, recurenta a precizat că toţi cei 16 furnizori de la care s-a aprovizionat cu marfă, sunt plătitori de T.V.A. şi înregistraţi la R.C.O., fiind îndeplinite, aşadar, condiţiile cerute de art. 25 din OG nr. 3/1992, care permit societăţii cumpărătoare să aibă dreptul la deducerea T.V.A.
Pe de altă parte, facturile emise de către furnizori, aveau completate rubricile esenţiale, ceea ce permite, de asemenea, dreptul la deducerea T.V.A.
În mod greşit, au fost ignorate concluziile raportului de expertiză contabilă, efectuat în cauză şi care confirmă, chiar şi parţial, dreptul la deducerea T.V.A.
Recurenta a mai criticat şi faptul că instanţa de fond a ignorat chiar şi recunoaşterile organului de control, cu privire la faptul nedatorării anumitor sume de bani (accize şi majorări), precum şi dovezile din care rezultă că, la data controlului, avea achitată o sumă în plus, ce depăşea nivelul accizelor, fapt ce trebuia să permită compensarea acestora şi exonerarea de la plată.
În opinia aceleiaşi recurente, prin sancţionarea sa pentru faptul că facturile nu aveau completate toate rubricile şi pentru că unele dintre firmele furnizoare nu au fost găsite la sediul declarat, ulterior derulării operaţiunilor comerciale, conduce la sancţionarea societăţii cumpărătoare pentru o vină care aparţine furnizorului. Cum o astfel de sancţiune fiscală nu este prevăzută de lege şi nici nu se înscrie în principiile generale de drept, ar trebui să fie înlăturată de către instanţa de recurs care, pentru toate criticile menţionate, poate admite recursul, aşa după cum a fost solicitat.
Examinând recursul reclamantei, prin prisma criticilor formulate, se constată că acesta este nefondat, iar hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică.
Astfel, instanţa de fond, în vederea pronunţării soluţiei de respingere a pretenţiilor reclamantei, a avut în vedere criticile invocate de aceasta, atât în contra procesului-verbal de control financiar, cât şi a deciziei Ministerului Finanţelor, inclusiv cele precizate prin înscrisul intitulat chiar „precizări".
Prin urmare, chiar dacă reclamanta a înregistrat acţiunea împotriva deciziei Ministerului Finanţelor Publice, în luna februarie 2002, fără a arăta motivele de fapt şi de drept ale acesteia, motive pe care le-a indicat prin menţionatele „precizări" depuse în luna noiembrie 2002, totuşi, instanţa de fond le-a examinat. Astfel, ceea ce a determinat soluţia de respingere, a constat în nedovedirea criticilor invocate la care, desigur, s-a adăugat şi faptul că, de vreme ce acestea au fost formulate cu o întârziere de aproape un an de la data stabilirii obligaţiei de plată, a condus la aceeaşi concluzie, a nedovedirii acţiunii, deoarece numai un act constatator emis în condiţiile legii nu poate fi criticat.
În această ordine de idei, se constată că atunci când instanţa de fond a concluzionat că acţiunea societăţii reclamante este nedovedită, a avut în vedere şi faptul că susţinerea potrivit căreia, înregistrarea furnizorilor recurentei, la R.C.O. şi calitatea lor de plătitori T.V.A., nu sunt condiţii suficiente pentru deductibilitatea T.V.A.
Potrivit art. 25 lit. b) din OG nr. 3/1992, în vigoare la data controlului, cu precizările şi modificările ulterioare prin HG nr. 1178/ 1996, HG nr. 831/1997 şi HG nr. 512/1998, este obligatoriu ca la data aprovizionării cu marfă, beneficiarul să solicite furnizorului, facturi sau documente legal aprobate pentru toate bunurile ori serviciile prestate; să verifice întocmirea corectă a acestora şi să solicite, la aceeaşi dată, copie după actul doveditor al calităţii de plătitor T.V.A., pe care să-l anexeze facturii încheiate.
Cum recurenta nu a făcut dovada îndeplinirii acestor cerinţe legale, deşi nu a existat nici un impediment, rezultă că Decizia Ministerului Finanţelor Publice a fost dată cu respectarea legii, iar sentinţa primei instanţe a avut în vedere acest aspect.
Pe de altă parte, aceeaşi sentinţă a avut în vedere şi faptul că acele documente întocmite între furnizori şi societatea recurentă, nu au îndeplinit condiţiile cerute de art. 25 din OG nr. 3/1992, HG nr. 512/ 1998 şi art. 6 din Legea nr. 82/1991, deoarece nu aveau completate rubricile privind expedierea mărfurilor (mijloc de transport, nume delegat, ş.a.), rubrici esenţiale care sunt de natură a informa veridicitatea efectuării operaţiunilor comerciale.
Este admisibilă omiterea completării anumitor date din actele contabile, aşa după cum a susţinut recurenta, dar a acelor date care nu sunt esenţiale şi care nu trezesc îndoieli în privinţa realităţii lor.
Cum recurenta nu a deţinut toate documentele cerute de art. 25 lit. b) pct. b din OG nr. 3/1992, iar în privinţa acelor documente pe care totuşi le-a întocmit, nu a respectat condiţiile legii pentru completarea corectă, rezultă că nici sub acest aspect critica formulată în recurs nu este fondată.
În ce priveşte concluziile raportului de expertiză, critica referitoare la înlăturarea acestuia, deşi recunoaşte dreptul parţial la deducerea T.V.A., nu este nici ea întemeiată.
În primul rând, recurenta nu a precizat pentru care sumă, conform raportului de expertiză, a considerat acţiunea, ca fiind fondată. Ori, potrivit principiului disponibilităţii, instanţa nu poate din oficiu să acorde un drept care nu a fost individualizat, chiar şi în privinţa câtimii lui [art. 112 pct. 3 C. proc. civ.].
În al doilea rând, raportul de expertiză a apreciat, pe baza practicii judiciare că, lipsa anumitor menţiuni din documentele justificative (ca lipsa unor menţiuni, ştersături, adăugiri, denumire greşită firmă, etc.), nu sunt de natură a duce la neacceptarea de la deducerea T.V.A. Părerea expertului, în mod corect nu a fost luată în considerare de către instanţă, deoarece, în calitatea sa de specialist, trebuia să răspundă numai la problema contabilă ivită, aceea dacă au fost respectate ori nu, dispoziţiile speciale în materie de contabilitate.
Cum din lucrarea sa şi din actele depuse rezultă că aceste dispoziţii nu au fost respectate, se va concluziona că şi critica referitoare la greşita ignorare a raportului de expertiză, este nefondată.
În ce priveşte susţinerea recurentei potrivit căreia au fost ignorate chiar şi recunoaşterile organului fiscal, cu privire la existenţa unor sume nedatorate, nici aceasta nu poate fi primită, deoarece nu se face trimitere în concret la vreo recunoaştere din partea pârâtului.
Obiectul acţiunii vizează pct. 1 şi 3 al deciziei Ministerului Finanţelor Publice.
În privinţa nici unuia din aceste puncte, nu există vreo recunoaştere a faptului că sumele stabilite nu ar fi datorate.
Cât priveşte existenţa unor sume achitate în plus, la data controlului, nimic nu împiedică societatea să ceară restituirea ori compensarea, dar acestea nu formează obiectul litigiului de faţă.
Nu este întemeiată nici critica referitoare la faptul că prin menţinerea actului de control, ca efect al interpretării caracterului nereal al facturilor, de vreme ce firmele furnizoare nu au fost găsite la sediul declarat, deoarece nici această critică nu este fondată.
Efectuarea controalelor s-a dispus ca urmare a faptului că datele privind denumirea, sediul, expedierea mărfii, ş.a., fie erau lipsă, fie incomplete, fie şterse. S-a impus, aşadar, verificarea veridicităţii acestor acte, iar faptul că majoritatea firmelor furnizoare nu au fost găsite, constituie un element de natură a duce la concluzia că, nu numai sub aspect formal, ci şi sub aspectul fondului, legea contabilităţii şi OG nr. 3/1992, au fost încălcate.
Pe de altă parte, unele din aceste firme, figurau atât ca furnizori, cât şi ca beneficiari, aşa încât verificarea încrucişată s-a impus, iar recurenta a fost sancţionată, pentru ceea ce a făcut ea, şi nu pentru ceea ce au făcut societăţile cu care a avut relaţii comerciale.
În consecinţă, nefiind îndeplinite nici unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., recursul se va respinge, conform art. 312, coroborat cu art. 296 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC S&A SRL Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 604 din 24 aprilie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 iunie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4496/2004. Contencios. Pensie. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4499/2004. Contencios. Refuz schimbare... → |
|---|
