ICCJ. Decizia nr. 6906/2004. Contencios. Anulare act control financiar. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
INALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr. 6906/2004
Dosar nr. 113/2003
Şedinţa publică din 14 septembrie 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data 5 noiembrie 2001, reclamanta B.I.R. SA, bancă în faliment, prin lichidator SC R.V.A. SA, a solicitat instanţei să dispună anularea deciziei nr. 1436 din 25 septembrie 2001, emisă de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, a procesului-verbal de control încheiat la data de 12 aprilie 2001, întocmit de organele de control din Direcţia de Control Fiscal din cadrul Direcţiei Generale a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti, în privinţa pct. 1 şi 2 din dispozitiv şi obligarea la restituirea sumei de 4.726.215.555 lei, plătite pârâtelor, în urma înscrierii la masa credală, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanta, prin lichidator, a arătat că la data de 12 aprilie 2001, organele fiscale au încheiat actul de control, prin care au stabilit obligaţii fiscale, în sumă totală de 4.043.346.462 lei, 64.343,11 mărci germane şi 22625,97 BEF.
Prin Decizia nr. 1436/2001 s-a admis contestaţia reclamantei, numai cu privire la impozitul pe salarii, de 650.685 lei şi 294.750 lei, majorări de întârziere; 1.082.501 lei, penalităţi şi 311.755.000 lei, diferenţă provizioane.
Reclamanta a criticat Decizia pronunţată de pârâtul Ministerul finanţelor Publice, arătând că:
- organele fiscale au refuzat nejustificat să dea curs solicitării sale, de a se efectua un control pentru impozitul pe profit pe anii 1996 şi 1998, deşi existau date noi care justificau aceste controale;
- organele fiscale nu au controlat toate documentele B.I.R., aferente perioadei anterioare deschiderii procedurii falimentului;
- nu se puteau calcula majorări de întârziere, atâta timp, cât societatea avea depuse cereri de restituire sau de compensare;
- în mod eronat organele fiscale au calculat majorări de întârziere, după data deschiderii procedurii de faliment;
- în mod eronat organele fiscale au reţinut că datorează impozit pe salarii, în sumă de 1.633.621.473 lei, deşi la data de 10 iulie 2000, datora numai 853.649.895 lei şi această sumă trebuia compensată din impozitul virat în plus;
- suma de 350.083.121 lei, reprezentând impozit pe dobânzi, este nelegal stabilită, deoarece conform art. 9, această sumă era cuprinsă în suma de 1.252.093.865 lei, compensată deja de bancă şi prin urmare, nu erau datorate nici majorări de întârziere şi penalităţi;
- că nu datorează impozit pe veniturile persoanelor juridice şi fizice nerezidente, nefiind aplicabile Convenţiile pentru evitarea dublei impuneri;
- în privinţa T.V.A. aferentă veniturilor realizate de persoanele fizice nerezidente, a susţinut că organele de control au utilizat cursuri valutare greşite;
- cu privire la T.V.A. aferentă obligaţiilor la intern, a invocat faptul că a efectuat compensări, rămânând o diferenţă pentru care nu au fost calculate majorări de întârziere, întrucât aveau termene scadente ulterioare;
- în ceea ce priveşte provizioanele de risc, B.I.R. a considerat că a procedat corect din punct de vedere legal şi prudenţial bancar;
- în ceea ce priveşte suma cu care Ministerul Finanţelor Publice s-a înscris la masa credală, sumă achitată de B.I.R., s-a arătat că ea trebuie restituită, având în vedere că procesul-verbal de control este nelegal.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 1129 din 21 noiembrie 2002, a respins acţiunea reclamantei, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţe, reclamanta a formulat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în principal sub următoarele aspecte:
- instanţa a pronunţat o hotărâre care nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau conţine motive străine de natura pricinii, motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.;
- instanţa a pronunţat o hotărâre. interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii şi a schimbat natura şi înţelesul vădit neîndoielnic al acesteia, motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.;
- hotărârea atacată este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, art. 304 pct. 9 C. proc. civ.;
- instanţa nu a luat în considerare în mod corect, raportul de expertiză efectuat în cauză, dispoziţiile legale incidente şi calculele corecte privind suma datorată.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta:
Susţinerea recurentei, referitoare la faptul că instanţa de fond nu a ţinut seama de concluziile raportului de expertiză, nu poate fi reţinută, având în vedere că toate părţile în proces au formulat obiecţiuni, fiecare în parte arătând motivat care sunt considerentele pentru care nu sunt de acord, în tot sau în parte, cu concluziile expertizei, instanţa având posibilitatea de a analiza argumentele fiecăruia.
Pe de altă parte, expertiza contabilă este un mijloc de probaţiune judiciară, instanţa nefiind legată de concluziile expertizei, acestea constituind numai elemente de convingere, lăsate la libera apreciere a judecătorului, ca toate celelalte mijloace de probă.
Referitor la provizioanele specifice de risc, cu ocazia controlului s-a constatat că reclamanta a constituit provizioane specifice de risc, fără a lua în calcul, valoarea integrală a garanţiilor acceptate la momentul contractării împrumutului, încălcând, astfel, dispoziţiile art. 2, 3 şi 5 din HG nr. 335/1995 şi art. 4 din OG nr. 70/1994.
Raportând la actele normative menţionate, instanţa de fond, în mod corect a reţinut că recurenta-reclamantă, prin scăderea din expunerea brută a garanţiilor materiale diminuate, a încălcat dispoziţiile legale mai sus invocate.
Prin urmare, în conformitate cu art. 5 din HG nr. 335/1995 şi art. 4 din OG nr. 70/1994, cheltuielile privind provizioanele specifice de risc, constituite în alte moduri, decât cele precizate prin actele normative în vigoare, precum şi cele stabilite peste limita legală, nu sunt deductibile din punct de vedere fiscal.
Astfel, în mod legal organul de control nu a acceptat, ca fiind cheltuieli deductibile fiscal la calculul profitului impozabil, provizioanele constituite peste limita legală.
Cu privire impozitul pe veniturile realizate în România de persoane nerezidente, organele de control au constatat că în perioada octombrie 1997 - iulie 2000, recurenta-reclamantă a efectuat plăţi externe, pentru care nu a reţinut la sursă şi nu a virat impozitul pe veniturile persoanelor nerezidente. Întrucât recurenta-reclamantă nu a făcut dovada că impozitul a fost achitat, în mod legal organele de control au aplicat cotele de impozitare prevăzute de actele normative în materie, respectiv 15% la plăţile efectuate către R. Austria şi 10%, până la data de 31 decembrie 1998 şi 5%, începând cu data de 1 ianuarie 1999, pentru plăţile efectuate către firma S. Belgia.
În conformitate cu art. 4 alin. (3) din OG nr. 47/1997 şi art. 6 alin. (3) din OG nr. 83/1998, în vigoare la data emiterii actelor administrative, nereţinerea la sursă a impozitului datorat sau nevărsarea acestuia la bugetul de stat, se sancţionează cu penalităţi de 100% din impozitul ce trebuia reţinut şi vărsat.
Prin urmare, organul de control constatând că recurenta-reclamantă nu a reţinut şi virat impozitul aferent plăţilor externe, către cele două firme, în mod legal a stabilit în sarcina acesteia, şi penalităţi de 100% din impozitul ce trebuia vărsat.
Referitor la majorările de întârziere, în cuantum de 1.368.136.596 lei şi acestea sunt datorate de societatea recurentă, întrucât potrivit art. 13 din OG nr. 11/1996 privind executarea creanţelor bugetare „orice obligaţie neachitată la scadenţă generează plata unor majorări de întârziere, calculate pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare scadenţei obligaţiei bugetare, până la data realizării sumei datorate inclusiv".
Rezultă că majorările de întârziere sunt atrase de încălcarea normelor legale referitoare la termenele de plată a sumelor datorate bugetului statului, fiind sancţiuni de drept financiar.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 108 din Secţiunea a 6-a din Legea falimentului nr. 64/1995, recurenta-reclamantă avea obligaţia să achite chiar şi în caz de faliment, creanţele statului reprezentând impozite şi taxe.
În raport cu cele ce preced, sentinţa pronunţată de instanţa de fond este legală şi temeinică, iar recursul nefondat, urmând a fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de B.I.R. SA, prin lichidator SC R.V.A. SA Bucureşti, împotriva sentinţei civile nr. 1129 din 21 noiembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 septembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6905/2004. Contencios. Anulare acte vamale.... | ICCJ. Decizia nr. 6907/2004. Contencios. Anulare act control... → |
|---|
