ICCJ. Decizia nr. 6916/2004. Contencios. Anulare decizie M.F. şi proces-verbal D.R.V. Craiova. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr. 6916/2004
Dosar nr. 3663/2003
Şedinţa publică din 14 septembrie 2004
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 632/2003, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, s-a admis în parte, acţiunea introdusă de reclamanta SC D.A. SA Craiova, în sensul că a dispus anularea actului de control vamal nr. 26.223 din 3 decembrie 2002, încheiat de către pârâta Direcţia Regională Vamală Craiova, precum şi a deciziei nr. 48/2002 a Ministerului Finanţelor Publice, privind suma de 2.272.021.074 lei reprezentând penalităţi şi l-a menţinut pentru suma de 32.942.220.167 lei, reprezentând taxe vamale. Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut în esenţă. că societatea contestatoare, a efectuat exporturi de produse originare din România. dar care, conţin şi produse neoriginare, importate din Coreea şi pentru care datorează taxe vamale, conform Protocolului 4 la Acordul Uniunii Europene, ratificat prin Legea nr. 20/1993 şi Protocolului 7, ratificat prin Legea nr. 90/1997. Cum acestea sunt dispoziţii legale speciale derogatorii de la Legea nr. 71/1994, privind acordarea unor facilităţi fiscale, investitorilor străini, rezultă că au aplicabilitate prioritară şi totodată, se aplică preferenţial, pentru motivul că fiind acte de drept internaţional, conform art. 11 din Constituţie, sunt obligatorii înaintea actelor cu caracter intern.
Pe cale de consecinţă, în opinia instanţei de fond, dispoziţiile Legii nr. 71/1994 nu sunt aplicabile.
A scutit, însă, reclamanta. de plata majorărilor de întârziere aferente sumei imputate, pentru motivul că, fiind vorba de un concurs de legi, neplata taxelor este consecinţa erorii de drept şi nu a relei-credinţe a părţii, astfel încât majorările nu sunt datorate.
Împotriva acestei sentinţe, în termenul legal prevăzut de art. 301 C. proc. civ., au declarat recurs, pârâtele Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dolj şi Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Regională Vamală Craiova, pentru menţinerea obligaţiei de plată a majorărilor de întârziere.
În argumentarea recursului lor, pârâtele au invocat faptul că, de vreme ce a fost menţinută obligaţia principală de plată, trebuie menţinută şi cea anexă, potrivit principiului accesorium sequitur principalae.
Totodată, această obligaţie a fost introdusă prin OG nr. 26/2001, tocmai pentru diminuarea prejudiciului cauzat bugetului de stat, prin neplata la termen a datoriilor fiscale.
Reclamanta D.A. SA, a criticat aceeaşi hotărâre, pentru greşita obligare a sa la plata taxelor vamale, considerând că în speţă, sunt aplicabile numai prevederile Legii nr. 71/1994, cu privire la acordarea unor facilităţi fiscale, investitorilor străini. Aceasta, deoarece ea nu este în conflict cu Protocoalele de aderare a României la legislaţia europeană, ci dimpotrivă, se completează reciproc.
Astfel, în opinia recurentei, Protocoalele interzic ţărilor semnatare, a face „înţelegeri" de exceptare ori scutire de la plata taxelor vamale, ori, în speţă, nu este vorba de o astfel de „înţelegere", ci de rezultatul unui act de putere publică – legea internă, privind acordarea unei facilităţi, tocmai pentru îndeplinirea anumitor criterii de performanţă în producţie.
Pe de altă parte, de vreme ce Legea nr. 71 a fost adoptată în anul 1994, deci ulterior semnării Protocolului nr. 4 (Legea nr. 20/1993), rezultă că implicit a fost menţinută în vigoare, căci altfel, ar fi trebuit abrogată expres, printr-un act de aceeaşi valoare juridică. Pe de altă parte, nici Protocolul nr. 7 (Legea nr. 90/1997), nu putea deroga Legea nr. 71/1994, deoarece conţin obligaţii şi interdicţii asumate de Statul român faţă de Statele membre U.E. şi C.E.F.T.A., altele decât cele asumate prin Legea nr. 71/1994, privind investitorii străini în România. A accepta o părere contrară, ar însemna comportament imoral şi inconstant al Statului român, faţă de investitorii străini, prin anularea unilaterală a facilităţilor iniţial acordate.
Examinând recursurile declarate, prin prisma criticilor formulate, cât şi din oficiu, conform art. 306 C. proc. civ., se constată următoarele:
Cu privire la recursul reclamantei SC A.D. SA.
Atât din actul de control, cât şi din probele dosarului, necontestat de către părţi, rezultă că reclamanta a exportat în perioada 1998 - 2002, produse originare în care, au fost, însă, încorporate şi produse neoriginare, importate din Coreea. Pentru componentele neoriginare a fost obligată la plata taxelor vamale.
Instanţa de fond, în mod corect a reţinut faptul că în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 71/1994, ci Legea nr. 20/1993, pentru ratificarea Acordului European şi Legea nr. 90/1997, pentru ratificarea Acordului de aderare a României, la Acordul Central European de Comerţ Liber.
Cele două categorii de legi, respectiv Legea nr. 71/1994, invocată ca fiind aplicabilă de recurentă şi Legea nr. 20/1993 şi Legea nr. 90/1997, invocate de intimate, nu se exclud, deoarece facilităţile fiscale acordate de Statul român, prin Legea nr. 71/1994, se păstrează.
În cazul mărfurilor importate de către investitori, în vederea realizării produselor în România, taxele vamale se stabilesc conform legislaţiei naţionale, fiind datorate sau nu, după cum sunt reglementate de această legislaţie.
În cazul exportului însă, al produselor fabricate în România, produse ce încorporează şi materialele aduse din import, s-a stabilit obligaţia de plată a taxelor vamale, deoarece legea naţională a înţeles să acorde facilităţi pentru producţie, şi nu pentru comerţ.
Cele două categorii de legi, naţională şi europeană, aşa după cum susţine recurenta, nu se exclud, ci se completează dar în Legea nr. 71/1994 nu sunt cuprinse prevederi privind scutirea de taxe vamale la produsele neoriginare exportate în perioada supusă controlului.
De aceea, nu se poate reţine argumentul referitor la existenţa unei legi speciale de scutire la plată ori de imoralitate în elaborarea unor acte normative, ce abrogă indirect şi unilateral, alte acte normative.
Pe de altă parte, chiar dacă Legea nr. 71/1994 ar conţine dispoziţii referitoare la scutire de taxe vamale în cazul exporturilor realizate de investitorii din România, principiul aplicării legii mai favorabile, invocat de aceeaşi recurentă, nu poate fi reţinut, deoarece nu-şi are aplicabilitate în materie civilă.
Cât priveşte faptul că Legea nr. 71/1994 nu conţine nici o „înţelegere" între Statul român şi firma reclamantă, pentru scutirea acesteia din urmă, la plata taxelor vamale la produsele de export şi, deci, nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de art. 15 parag. 2 din Protocolul nr. 7, nici această argumentare nu poate fi primită.
Este adevărat că această lege nu cuprinde vreo înţelegere între stat şi firmă, dar art. 1 al acestei legi, nu se referă la situaţia dedusă judecăţii.
Noţiunea de „înţelegere" inclusă în conţinutul celor două Protocoale, se referă în sens larg, la acordul prin care s-a produs neplată ori restituire a taxelor vamale şi a taxelor cu efect echivalent, pentru materialele neoriginare, folosite la fabricarea produselor originare destinate exportului. Recurenta a beneficiat de scutiri de plată taxe vamale, la importul acestor produse.
Prin urmare, facilităţile prevăzute de Legea nr. 71/1994, nu au fost înlăturate de către organul de control.
Faptul că s-a urmărit respectarea condiţiilor stipulate în Acordul C.E.F.T.A. şi Acordul U.E., cu anexele corespunzătoare, este o consecinţă a obligaţiei Statului român, asumată prin art. 11 din Constituţie şi prin art. 1 pct. 4 Cod Fiscal, de a respecta obligaţiile ce-i revin din tratatele şi acordurile internaţionale, la care este parte.
Noţiunea de „înţelegere" folosită în aceste acorduri, trebuie înţeleasă şi în sensul obligaţiei statului de a nu edicta un act normativ intern, contrar acordului încheiat. Astfel, şi din punctul de vedere al conţinutului intrinsec al acordurilor, nu doar al nevoii respectării Constituţiei, legalitatea actelor de control, trebuie analizată prin prisma normei europene, şi nu a celei interne.
Instanţa de fond, în mod corect a aplicat aceste reguli de drept şi în mod corect a făcut aplicarea legii, raportat la starea de fapt dedusă judecăţii, aşa încât recursul reclamantei este nefondat.
Faptul neabrogării Legii nr. 71/1994, printr-o eventuală lege ulterioară, ţinând seama tocmai de faptul că au fost ratificate cele două acorduri, se explică prin faptul că între această lege şi legile de ratificare, există compatibilitate.
Urmează a se admite însă, recursul Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Dolj şi cel al Direcţiei Regionale Vamale, pentru criticile aduse sentinţei. Astfel, menţinerea obligaţiei principale de plată, impune automat şi plata majorărilor, cu atât mai mult, cu cât art. 1 din OG nr. 26/2001, nu lasă loc de interpretare.
Pe de altă parte, nu se poate reţine nici faptul necunoaşterii legii sau erorii de drept, ca motiv de scutire la plată, atâta timp, cât este operant principiul pacta sunt servanda şi cât, s-a reţinut inclusiv compatibilitatea dintre cele două categorii de acte normative (interne şi externe).
Atâta vreme, cât chestiunile prejudiciale nu pot fi invocate în faţa instanţelor române, pentru lămurirea prin alte mijloace, a compatibilităţii legii naţionale, cu cea europeană, principiile dreptului intern sunt aplicabile, motiv pentru care principiul accesorium sequitur principalae este operant şi în prezenta cauză.
Pentru aceste motive şi în conformitate cu dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ., recursul pârâtelor va fi admis, în sensul reţinerii obligaţiei reclamantei, şi la plata majorărilor de întârziere.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dolj, în numele Ministerului Finanţelor Publice şi de către Direcţia Regională Vamală Craiova, în numele şi pentru Autoritatea Naţională a Vămilor, împotriva sentinţei civile nr. 632 din 9 iulie 2003 a Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ.
Casează sentinţa atacată şi în fond, respinge acţiunea reclamantei SC D.A. SA Craiova, ca nefondată.
Respinge recursul declarat de SC D.A. SA Craiova împotriva sentinţei civile nr. 632 din 9 iulie 2003 a Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 septembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6915/2004. Contencios. împotriva Hotarârii... | ICCJ. Decizia nr. 6923/2004. Contencios. Anulare decizie emisă... → |
|---|
