ICCJ. Decizia nr. 7776/2004. Contencios. Anulare decizie M.M.S.S. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.7776/2004
Dosar nr. 2874/2003
Şedinţa publică din 22 octombrie 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 22 mai 2002, reclamanta SC T. SA Bucureşti, sucursala E. Borzeşti, a chemat în judecată pârâţii Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale şi Casa Judeţeană de Pensii Bacău, solicitând anularea deciziei nr. 20 din 15 mai 2002 a Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale, admiterea contestaţiei şi anularea măsurii de plată a sumei de 9.075.810.182 lei, reprezentând majorări de întârziere, suspendarea executării măsurii, în baza art. 9 din Legea nr. 29/1990 şi obligarea pârâţilor, la plata cheltuielilor de judecată.
În subsidiar, reclamanta a solicitat ca în situaţia în care suma de 9.075.810.182 lei, reprezentând majorări de întârziere, nu va fi anulată, să fie eşalonată la plată la ultimele rate din grafic.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că această sumă nu este datorată, întrucât obiectul dosarului de înlesniri aprobat, viza scutirea majorărilor de întârziere aferente sumei debit, de 43.640.147.515 lei, iar Casa Judeţeană de Pensii a calculat corect suma de 94.683.301.485 lei, reprezentând majorări de întârziere care au fost scutite legal de la plată în cadrul procedurii, conform Ordinului Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale nr. 1998/2001.
Totodată, reclamanta a arătat că prin HG nr. 1171/2001, s-au aprobat înlesnirile la plata datoriilor către Bugetul Asigurărilor Sociale de Stat, iar suma de 43.460.147.515 lei este precis determinată în dosarul de înlesniri, conform art. 13 din Ordinul Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale nr. 198/2001 şi Decizia nr. 488/2001 a Plenului Consiliului Concurenţei, şi nu poate fi majorată cu suma de 9.075.810.182 lei, scopul înlesnirilor acordate fiind tocmai diminuarea gradului de îndatorare şi dificultate.
Creşterea soldului majorărilor de întârziere pentru contribuţia de 43.640.147.515 lei, aferent perioadei în care dosarul s-a aflat în curs de avizare prin procesul-verbal de control nr. 5745 din 20 decembrie 2001 al Casei Judeţene de Pensii Bacău, este, în opinia reclamantei, un calcul eronat. Aceasta, întrucât nu s-a avut în vedere că dosarul de înlesnire la plată a fost promovat la 26 iunie 2001, acesta a parcurs calea procedurală, cu depăşirea termenului de 30 de zile de la soluţionare şi la data de 21 noiembrie 2001 a fost soluţionat, în sensul aprobării eşalonării la plată pe o perioadă de 5 ani, cu o perioadă de graţie de 6 luni, pentru suma de 43.640.147.515 lei şi a scutirii la plată pentru majorările de întârziere în valoare de 94.683.301.485 lei.
Tribunalul Bacău, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 81/CA din 3 iulie 2002, a declinat competenţa soluţionării cauzei, în favoarea Curţii de Apel Bacău, în baza dispoziţiilor art. 36 alin. (4) din OUG nr. 96/2001 şi cele ale art. 3 pct. 1 C. proc. civ.
Prin sentinţa nr. 52 din 20 mai 2003, Curtea de Apel Bacău, secţia comercială şi de contencios administrativ, a respins ca nefondată, acţiunea reclamantei, reţinându-se, în esenţă, că în cauză, majorările au fost calculate pentru perioada dintre stabilirea debitului şi aprobarea eşalonării lui, iar nu pentru o perioadă anterioară, neputându-se reţine nici susţinerea expertului, că această sumă ar fi fost achitată de reclamantă şi ar urma să se refacă graficul de eşalonare, cu luarea în considerare a acestor sume.
Totodată, instanţa de fond a reţinut că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile pct. 23 lit. b) din Ordinul Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale nr. 198/2001.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, reclamanta SC T. SA, sucursala E. Borzeşti.
Prin critica formulată, se susţine că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii, că instanţa de fond a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii şi că instanţa nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de apărare, care era hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii şi se invocă ca temeiuri de drept, dispoziţiile art. 304 pct. 7 - 10 şi art. 3041 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 4 din HG nr. 1171/2002.
În dezvoltarea motivelor de recurs, se mai susţine că instanţa de fond nu a avut în vedere dispoziţiile art. 1 teza finală din Legea nr. 29/1990 şi a omis să analizeze cererea reclamantei, în temeiul art. 5 din Legea nr. 29/1990, interpretând subiectiv şi în defavoarea sa, HG nr. 1171/2001, care reprezintă reglementarea specială în speţă. În opinia recurentei-reclamante, dacă pârâtele ar fi rezolvat cererea, în termenul legal stabilit de reglementarea specială, iar nu în 149 de zile, suma impusă ar fi fost de 3.959.249.542 lei, iar nu de 9.075.818.182 lei, cum subiectiv au stabilit acestea, să fie plătită în perioada de graţie.
Pe lângă greşita aplicare a art. 4 din HG nr. 1171/2001, recurenta apreciază că a fost lipsită de proba cu interogatorii, deşi expertiza contabilă a confirmat că pârâta Casa Judeţeană de Pensii Bacău nu a respectat prevederile art. 2 din HG nr. 1171/2001 şi că a stabilit unilateral, ca suma să fie plătită până la primul termen de plată din eşalonare, aspect ce contravine spiritului art. 4 din HG nr. 1171/2001.
Totodată, arată recurenta-reclamantă, instanţa de fond nu a avut în vedere că suma de 3.959.249.542 lei este aferentă termenului legal de soluţionare, de 65 de zile, iar diferenţa până la 9.075.818.182 lei, nu este datorată, motiv pentru care graficul de plăţi trebuie corectat în mod corespunzător la ultima rată, cererea formulată în subsidiar, fiind admisibilă.
Printr-un ultim motiv de recurs, recurenta susţine şi că în mod greşit instanţa de fond a reţinut ca fiind aplicabile, dispoziţiile art. 23 lit. b) din Ordinul nr. 198/2001, iar nu cele ale art. 4 din HG nr. 1171/2001, încălcând ierarhia şi forţa juridică a actelor normative şi nici că, de altfel, pârâtele au încălcat prevederile pct. 22 din Ordinul Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale nr. 198/2001, de aprobare a Normelor metodologice.
Examinând soluţia atacată, prin prisma criticilor invocate şi în raport cu dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 29/1990 şi cele ale art. 304 şi 3041 C. proc. civ., se constată că recursul declarat în cauză este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Astfel, pe de o parte, se constată că prin HG nr. 1171/2001 privind acordarea unor înlesniri la plata obligaţiilor restante provenind din creanţe bugetare administrate de Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale, s-au acordat înlesniri, şi recurentei-reclamante, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din hotărâre.
Conform art. 2 din aceeaşi hotărâre, societăţile comerciale prevăzute la art. 1 alin. (1) (deci şi recurenta-reclamantă), „vor achita, până la primul termen de plată din eşalonare, sumele reprezentând obligaţii bugetare datorate şi neachitate până la data intrării în vigoare a prezentei hotărâri şi care nu fac obiectul înlesnirii la plată acordate, împreună cu majorările de întârziere aferente acestora", iar potrivit dispoziţiilor art. 4, „de la data intrării în vigoare a prezentei hotărâri, societăţile comerciale beneficiare de înlesniri la plată, pentru sumele eşalonate la plată potrivit art. 1 alin. (1) lit. a), datorează majorări conform prevederilor legale, plata acestora efectuându-se lunar, inclusiv pe perioada de graţie", data intrării în vigoare a hotărârii fiind 1 decembrie 2001.
Pe de altă parte, conform pct. 23 lit. b) din Ordinul Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale nr. 198/2001 pentru aprobarea Normelor metodologice privind procedura, criteriile şi competenţele de acordare a înlesnirilor la plata creanţelor bugetare (M. Of. nr. 221/2.05.2001), în termen de 20 de zile de la data primirii deciziei de aprobare a înlesnirilor la plată, debitorul va face dovada că nu mai are obligaţii neachitate, altele decât cele ce fac obiectul înlesnirilor la plată, şi va stabili împreună cu organul teritorial, cuantumul majorărilor datorate de la data ultimului control şi până la data deciziei de acordare a înlesnirilor la plată, sumă care va corecta graficul ultimelor rate de eşalonare sau va fi achitată în luna următoare expirării perioadei de amânare.
Totodată, conform pct. 22 din Norme, Decizia de soluţionare a cererilor de acordare cuprinde graficul de plată a obligaţiilor pentru care s-au aprobat înlesniri la plată şi condiţiile care trebuie îndeplinite pentru menţinerea valabilităţii înlesnirii [lit. a)], iar o,dată cu transmiterea deciziei de aprobare a înlesnirii la plată, organele teritoriale calculează şi anexează în scris, debitorului, majorările ce trebuie achitate la fiecare rată.
În cauză, prin cererea nr. C/3231 din 28 iunie 2001, recurenta-reclamantă a depus cerere, în baza art. 13 din Ordinul Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale nr. 198/2001, pentru acordarea înlesnirilor la plată a debitelor restante la C.A.S., datorate conform Legii nr. 49/1992, în sumă de 43.640.147.515 lei, în sensul eşalonării acestora şi a scutirii de plată a majorărilor aferente, în sumă de 94.682.897.257 lei.
Prin procesul-verbal din 4 iulie 2001, s-a stabilit că recurenta-reclamantă are datorii la bugetul asigurărilor sociale de stat C.A.S. - debit la 31 martie 2001, de 43.640.147.515 lei, majorare pentru debitul la 31 martie 2001, de 94.682.897.257 lei şi majorare de la 1 aprilie 2001, de 404.228 lei, majorările totalizând 4.683.301.485 lei.
Aceste sume au fost avute în vedere la emiterea HG nr. 1171/2001, situaţie ce rezultă cu certitudine şi din anexa la hotărâre, din Raportul de analiză al dosarului nr. 2716/2001, din Decizia nr. 488 din 6 noiembrie 2001 a Plenului Consiliului Concurenţei.
Ulterior, prin procesul-verbal din 20 decembrie 2001 a Serviciului Control şi Combatere Fraudă din cadrul Casei Judeţene de Pensii Bacău, s-au calculat majorări de întârziere pentru neplata în termen a C.A.S., pentru perioada 3 iulie - 29 noiembrie 2001, deci majorări care nu sunt cuprinse în totalul majorărilor pentru care s-a primit scutirea de la plată.
Prin urmare, majorările care în opinia recurentei-reclamante nu sunt datorate, se includ, conform dispoziţiilor legale mai sus arătate, în categoria obligaţiilor prevăzute de art. 2 din HG nr. 1171/2001.
De altfel, atât HG nr. 1171/2001, cât şi Ordinul nr. 198/2001 au fost date în aplicarea Ordinului nr. 11/1996, privind executarea creanţelor bugetare, cu modificările ulterioare, iar prin art. 83 din ordonanţă, aplicabilă în cauză, se prevede că pe perioada amânării sau eşalonării, se datorează majorări, ceea ce constituie un argument juridic de necontestat în sprijinul interpretării obiective a dispoziţiilor HG nr. 1171/2001, în sensul că pe perioada cât nu se beneficiază de înlesniri la plată, se datorează cu certitudine majorări. În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 4 din HG nr. 1171/2001.
Termenul de plată prevăzut de art. 2 este imperativ, fiind nepermisă altă interpretare.
Recurenta-reclamantă este în eroare, întrucât confundă obligaţiile bugetare pentru care facilităţile prevăzute de HG nr. 1171/2001, cu cele născute ulterior şi neavute în vedere la calculul sumelor, pentru care s-au acordat facilităţile.
Pentru aspectele legale de refuzul nejustificat de soluţionare a cererilor sale sau de nesoluţionare în termen a acestora, recurenta-reclamantă avea posibilitatea de a acţiona în baza art. 1 teza ultimă din Legea nr. 29/1990, sancţiunea tăcerii neputându-se solicita ulterior, pe calea unei acţiuni în anulare a unor acte administrative.
Având în vedere dispoziţiile legale şi considerentele arătate în cele ce preced, nici cererea formulată în subsidiar, astfel cum corect a reţinut şi instanţa de fond, nu poate fi admisă.
De altfel, însăşi recurenta-reclamantă recunoaşte că majorările calculate pentru perioada ulterioară controlului, ce a stat la baza dosarului de înlesniri, nu are acelaşi regim juridic, cu înlesnirile acordate şi că aceasta ar fi fost totuşi scutită la plată, dacă „ar fi fost prevăzută", ipoteză ce nu poate fi susţinută nici juridic, nici logic.
Referitor la respingerea probei cu interogatoriu, se constată că în raport cu dispoziţiile Legii nr. 29/1990 şi cu cele ale art. 218 şi urm. C. proc. civ., instanţa de fond a procedat corect, amplul material probatoriu administrat în cauză fiind relevant pentru formarea convingerii acesteia, cu privire la soluţia pronunţată.
În aceste condiţii, se constată că instanţa de fond a pronunţat o soluţie temeinică şi legală, corect şi amplu motivată, menţinerea deciziei nr. 20 din 15 mai 2002 a Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale, prin care s-a respins contestaţia formulată împotriva procesului-verbal nr. 5745 din 20 decembrie 2001, fiind legală.
Prin urmare, se va respinge recursul declarat în cauză, în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., raportat la art. 14, 15 şi 18 din Legea nr. 29/1990.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC T. SA, sucursala E. Borzeşti - Oneşti, judeţul Bacău, împotriva sentinţei civile nr. 52 din 20 mai 2003 a Curţii de Apel Bacău, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 octombrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7736/2004. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 7778/2004. Contencios. Refuz rezolvare... → |
|---|
