ICCJ. Decizia nr. 7826/2004. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la data de 13 februarie 2002, pe rolul Curții de Apel Constanța, reclamantul I.I. a solicitat ca în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, Direcția Generală a Vămilor București și Direcția Regională Vamală Constanța, în temeiul Legii nr. 29/1990, să se dispună anularea deciziei nr. 48 din 22 ianuarie 2002, emisă de Ministerul de Finanțe, precum și a actului constatator nr. 475 din 21 noiembrie 2001, întocmit de Direcția Regională Vamală Constanța (prin Biroul Vamal de Control și Vămuire la Frontieră Constanța), prin care i-a fost stabilită ca datorată, suma totală de 804.698.704 lei, din care 256.842.495 lei reprezintă taxe vamale și 547.856.209 lei, T.V.A.
în motivarea acțiunii sale, reclamantul a arătat că în baza unui contract de leasing a achiziționat de la o firmă germană, o combină agricolă, fabricată în Germania, contractul urmând inițial să se deruleze până la data de 30 octombrie 2001, dar fiind ulterior - prin acte adiționale - prelungit până la finele anului 2002. în raport cu această situație, în mod eronat reprezentanții Biroului Vamal de Control și Vămuire la Frontieră au stabilit încheierea din oficiu a operațiunii de admitere temporară, cu exonerarea totală a drepturilor de import, la expirarea termenului limită aprobat, respectiv la data de 30 octombrie 2001.
Curtea de Apel Constanța, prin sentința civilă nr. 78 din 13 iunie 2002, a admis acțiunea reclamantului, a desființat decizia nr. 48 din 22 ianuarie 2002, emisă de Ministerul de Finanțe și a anulat actul constatator nr. 475 din 21 noiembrie 2001, întocmit de Biroul Vamal de Control și Vămuire la Frontieră, reținând în esență că reclamantul a făcut cunoscut unității vamale, că a fost prelungită durata contractului de leasing, cu reeșalonarea aferentă a plăților, astfel că beneficiază în continuare de regimul vamal suspensiv, potrivit prevederilor legale aplicabile, suma stabilită prin actele menționate în sarcina reclamantului, fiind nedatorată.
împotriva acestei sentințe, în termen legal au declarat recurs, Direcția Regională Vamală Interjudețeană Constanța, în numele și pe seama Autorității Naționale a Vămilor, cât și Ministerul Finanțelor Publice, ambii recurenți criticând sentința pronunțată, pentru motive de nelegalitate și netemeinicie.
Independent de faptul că motivele de recurs au fost redactate și depuse separat, practic ambele recurente critică soluția instanței de fond, pentru modalitatea în care au fost interpretate și aplicate dispozițiile Codului vamal, referitoare la încetarea regimului vamal suspensiv, arătând că în cazul de față nu se poate susține că durata contractului de leasing încheiat de I.I., cu firma germană, nu ar fi încetat la expirarea termenului de închidere a regimului vamal, respectiv 30 octombrie 2001 (după ce a fost prelungit, față de termenul inițial acordat), în condițiile în care această dovadă nu s-a făcut de către reclamant.
Printr-o a doua critică, ambele recurente au menționat că instanța de fond se află în eroare, atunci când interpretează articolele de lege care reglementează regimul vamal aplicabil bunurilor introduse în sistem de leasing, indicându-se că în speța de față nu ne aflăm în situația unei operațiuni vamale aflate sub incidența art. 155 alin. (1) din H.G. nr. 626/1997- Regulamentul de aplicare a Codului vamal - privind modalitatea de încetare a regimului vamal suspensiv, câtă vreme situației de fapt din speță îi sunt aplicabile prevederile art. 155 alin. (2) din același act normativ. Potrivit acestui text de lege, în situația în care regimul vamal suspensiv nu încetează în condițiile art. 155 alin. (1), respectiv nu încetează pentru că bunurile primesc, în mod legal, o altă destinație vamală, atunci taxele vamale și alte drepturi de import datorate se încasează din oficiu.
în fine, s-a mai criticat sentința de fond, pentru a nu fi reținut că în fapt, I.I. nu și-a îndeplinit obligațiile ce-i reveneau, de a încheia regimul vamal suspensiv, prin solicitarea unei alte destinații sau a unui alt regim vamal, în condițiile legii, pentru bunul ce formează obiectul contractului de leasing și că nu a informat autoritatea vamală, asupra modificărilor intervenite, conform art. 93 C. vam., astfel că în mod cu totul justificat și legal, organul vamal a considerat că nu se mai justifică o prelungire a termenului operațiunii temporare acordat inițial.
Examinând ambele recursuri, prin prisma criticilor formulate, pe baza ansamblului probator aflat la dosar și față de prevederile legale incidente în cauză, inclusiv art. 3041C. proc. civ., se constată că acestea sunt nefondate, pentru considerentele expuse în cele ce urmează.
Este necontestat, conform actelor dosarului, că intimatului-reclamant i-a fost eliberată autorizația de admitere temporară nr. 10 din 11 martie 1999, pentru utilajele agricole achiziționate în baza unui contract de leasing (nr. 15/1998), încheiat cu o firmă germană, în conformitate cu prevederile H.G. nr. 626/1997 ("Regulamentul de aplicare a Codului vamal") în vigoare la acea dată.
Autoritățile vamale au stabilit ca termen de închidere a regimului vamal - 10 aprilie 2001, după care au prelungit acest termen până la 30 octombrie 2001, reținând că a operat prelungirea termenului contractului de leasing.
Intimatul-reclamant, prin faptul de a fi formulat o nouă cerere de prelungire a termenului de închidere a regimului vamal, la data de 29 octombrie 2001, respectiv cu o zi înainte de expirarea prelungirii, motivat de apariția unei noi prelungiri a contractului de leasing, a înțeles practic să se conformeze obligațiilor legale prevăzute de art. 93 C. vam., respectiv aceea de a informa de îndată autoritatea vamală asupra oricăror modificări care influențează derularea operațiunii sub regimul vamal aprobat.
înalta Curte a reținut, astfel, că nu sunt fondate criticile recurentelor, în sensul că I.I. nu și-ar fi respectat obligațiile, motivat de faptul că la data solicitării, anterior expirării termenului suspensiv noii prelungiri, nu a prezentat și actul doveditor, câtă vreme a indicat imposibilitatea obiectivă de a o face în același moment. în plus, a produs respectiva dovadă, cu oarece întârziere, așa cum s-a obligat.
Față de cele menționate, se apreciază, așadar, că reclamantul a acționat cu bună credință, a comunicat autorității vamale, informațiile pe care le avea la data de 29 octombrie 2001 și ulterior, le-a suplimentat, cum s-a obligat, astfel că în mod corect a apreciat instanța de fond, că era îndreptățit să beneficieze în continuare de dispozițiile art. 27 pct. 1 din O.G. nr. 51/1997, privind operațiunile și societățile de leasing. Potrivit acestui text de lege, bunurile mobile introduse în țară în baza unor contracte de leasing, se încadrează în regimul vamal de admitere temporară, pe toată durata contractului de leasing, cu exonerarea de la obligația de plată a sumelor aferente drepturilor de import, inclusiv a garanțiilor vamale.
Nefondată este și critica referitoare la greșita aplicare de către instanță, a articolelor de lege cuprinse în H.G. nr. 626/1997 (în prezent abrogată prin H.G. nr. 1114/2001), întrucât, atâta vreme, cât se determină că reclamantul în mod legal este îndrituit să beneficieze de regimul vamal de admitere temporară, nu se poate considera că regimul vamal suspensiv a încetat în mod legal și astfel autoritatea vamală poate încasa din oficiu, taxele vamale și de import.
în fine, reținând că din actele dosarului rezultă neîndoielnic noua prelungire a contractului de leasing, împrejurare ce a fost adusă și la cunoștința autorității vamale, se apreciază că în raport cu prevederile O.G. nr. 51/1997, autoritățile vamale ar fi putut, eventual, proceda la închiderea din oficiu a regimului vamal, numai dacă contractul de leasing ar fi expirat, fără ca intimatul-reclamant să își fi exprimat opțiunea de a achiziționa sau restitui bunul sau dacă ar fi trecut 7 ani de la data intrării în țară a bunului respectiv și acesta nu a fost restituit furnizorului extern.
Cum nici una din aceste situații nu își găsește corespondent în situația de fapt de față, se reține că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică, iar criticile formulate împotriva acesteia, nefondate.
Drept urmare, în baza art. 312 C. proc. civ., au fost respinse ambele recursuri declarate de cauză.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7473/2004. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 7846/2004. contencios → |
|---|
