ICCJ. Decizia nr. 8192/2004. Contencios
| Comentarii |
|
Prin sentința nr. 10 din 13 martie 2003, Colegiul jurisdicțional Timiș a admis în parte actul de sesizare și a obligat la plata despăgubirilor civile, în beneficiul unității prejudiciate SC I. SA Iosifalău, după cum urmează:
1. C.N., la plata sumei de 3.759.576 lei și a foloaselor nerealizate rezultate din aplicarea asupra acesteia, a dobânzii de referință stabilită de Banca Națională a României, pentru luna martie 2003, la nivelul de 18,4% pe an, începând cu data de 1 noiembrie 1997, până la achitarea integrală a debitului;
2. B.A., la plata sumelor de:
- 15.744.818 lei, cu foloase nerealizate aferente, rezultate din aplicarea dobânzii de referință stabilită de Banca Națională a României, pentru luna martie 2003, la nivelul de 18,4% pe an, începând cu data de 20 iunie 1996, până la achitarea integrală a debitului;
- 4.082.384 lei, asupra căreia se va aplica dobânda de referință, în procent de 18,4% pe an, începând cu data de 31 aprilie 1996, până la achitarea debitului.
3. M.D., la plata sumelor de:
- 20.063.442 lei, cu foloase nerealizate aferente, rezultate din aplicarea dobânzii de referință stabilită de Banca Națională a României, pentru luna martie 2003, la nivelul de 18,4% pe an, începând cu data de 31 decembrie 1998, până la achitarea integrală a debitului;
- 1.000.000 lei, asupra căreia se va aplica dobânda de referință, în procent de 18,4% pe an, începând cu data de 30 martie 1999, până la achitarea debitului;
- 5.000.000 lei, asupra căreia se va aplica dobânda de referință, în procent de 18,4% pe an, începând cu 31 august 1998, până la achitarea debitului.
4. R.V., la plata sumei de 20.088.910 lei și a constatat achitată de către pârâtă, prin plata voluntară, suma de 20.088.910 lei, cu C.H. nr. 7907023 din 15 august 2002.
Aceeași instanță a obligat pe pârâta R.V., la plata foloaselor nerealizate, rezultate din aplicarea dobânzii de referință, în procent de 18,4% pe an, asupra sumei de 20.088.910 lei, pentru intervalul 30 iunie 1997 - 15 august 2002, iar pe pârâții C.N., M.D., B.A. și R.V., la plata cheltuielilor de judecată către stat, în sumă de 100.000 lei fiecare, menținând și măsurile asiguratorii asupra bunurilor pârâților, dispuse prin încheierea din 5 septembrie 2002.
Pentru a se pronunța în sensul arătat, instanța a reținut, printre altele, că pârâții C.N., M.D., B.A. și R.V. au prejudiciat societatea (prejudiciul fiind cert și actual), datorită conduitei adoptate, respectiv neurmărirea și neîncasarea în termen legal, a unor creanțe de la debitori, persoane juridice, fapta lor ilicită și personală îmbrăcând forma inacțiunii, fiind evidente, atât raportul de cauzalitate între aceasta și efectele păgubitoare pentru unitate, cât și vinovăția lor.
Prin decizia nr. 566 din 3 octombrie 2003, Curtea de Conturi, secția jurisdicțională, a respins recursurile jurisdicționale declarate de M.D., B.A. și C.N., reținând, în esență, că aceștia sunt vinovați pentru prejudicierea societății, datorită neurmăririi și neîncasării în termen legal, a creanțelor de la debitori, iar pârâtul C.N. se face vinovat, și pentru închirierea fermei zootehnice, la un preț mai mic decât cel adjudecat prin licitație.
împotriva acestei din urmă decizii, au declarat recurs, doar B.A. și M.D., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
în dezvoltarea motivelor sale de recurs, invocând dispozițiile art. 304 pct. 7, 8, 9 și 10 C. proc. civ., B.A. a susținut că în mod greșit instanțele au reținut că sunt îndeplinite condițiile atragerii răspunderii civile delictuale. Aceasta, întrucât nu a existat o fișă a postului care să reglementeze activitatea curentă a contabilului-șef, fiind, deci, aplicabile doar dispozițiile Legii nr. 82/1991, a contabilității.
în plus, arată recurenta, considerentele instanțelor privind faptul că nu a comunicat conducerii societății, situația debitelor, sunt nesusținute de probatoriul administrat în cauză și mai mult, nu s-a avut în vedere faptul că societatea avea angajat și consilier juridic.
Prin recursul formulat în cauză, M.D. susține că instanțele Curții de Conturi nu au avut în vedere că a fost încadrat în funcția de contabil-șef, abia la 28 august 2001, când deja o bună parte din creanțele neachitate de diverși debitori, erau prescrise sau în curs de a fi prescrise și nici faptul că a notificat atât fostului director, cât și actualului director și Consiliului de administrație al societății, cu privire la această situație, solicitând a se lua de urgență măsurile necesare.
în plus, recurentul arată că în perioada scurtă de la preluarea funcției, până la prescrierea respectivelor sume, fără sprijinul organelor abilitate să dispună derularea mijloacelor juridice și financiare pentru recuperarea creanțelor, au fost factori care au dus la împlinirea termenului de prescripție și imposibilitatea recuperării respectivelor creanțe.
Examinându-se soluția pronunțată în cauză, în raport cu toate criticile formulate, cu probele administrate în cauză, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041C. proc. civ., se constată că recursurile formulate în cauză, sunt fondate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Este cunoscut că pentru a angaja răspunderea civilă delictuală, este necesară existența prejudiciului, a faptei ilicite, a vinovăției, a raportului de cauzalitate între prejudiciu și fapta culpabilă.
în cauză este necontestată existența prejudiciului, dar instanțele aveau obligația de a examina dacă din probatoriul administrat în cauză, rezultă sau nu cu certitudine, și existența celorlalte elemente ale răspunderii civile.
Cu privire la recurenta B.A., se constată că instanțele nu au avut în vedere că aceasta nu avea atribuția de a acționa în justiție pentru recuperarea creanțelor și nici că a comunicat directorului general, situația existentă (din depoziția acestuia rezultând că avea cunoștință de debitele restante și iminența prescrierii dreptului la acțiune împotriva debitorilor societății), debitorii fiind evidențiați și în actele contabile ale societății, conform dispozițiilor legale.
Referitor la recurentul M.D., se constată că instanțele Curții de Conturi nu au avut în vedere data încheierii contractului de muncă al acestuia și nici faptul că acesta s-a adresat atât Consiliului de administrație a societății, prin adresa nr. 438 din 30 octombrie 2001, cât și fostului director, precum și noului director al societății (adresa nr. 467 din 8 noiembrie 2001), în vederea luării de urgență a măsurilor necesare, pentru evitarea creării prejudiciului, datorită prescrierii dreptului la acțiune împotriva unor debitori.
în condițiile mai sus arătate, se reține că în mod greșit instanțele Curții de Conturi au apreciat ca fiind îndeplinite cumulativ, condițiile răspunderii civile delictuale, pe motiv că prejudiciul a fost creat datorită inacțiunii recurenților.
Prin urmare, s-a impus admiterea recursurilor acestora, casarea hotărârilor instanțele Curții de Conturi, în partea referitoare la cei doi recurenți, în sensul respingerii actului de sesizare al Procurorului financiar, cu privire la aceștia și a menținerii celorlalte dispoziții ale respectivelor hotărâri.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8072/2004. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 7996/2004. contencios → |
|---|
